Citeştedespre
…este titlul celui mai recent articol al lui Valentin Protopopescu din săptămânalul Cultura nr. 40 (144) / joi, 11 octombrie 2007, în care ca exemplu figurează, după toate probabilităţile (autorul nu e numit), cele două eseuri despre psihanaliză ale dlui Lucian Delescu apărute cu ceva vreme în urmă în aceeaşi publicaţie. Redau aici un fragment din articolul lui Valentin Protopopescu (ultima parte, de referinţă psihanalitică, trecând peste consideraţiile de deschidere), ce exprimă un alt punct de vedere în discuţia deschisă de curând pe blog:
În această logică [a „diletantismului” şi a „omniscienţei” ca „maladie culturală”], am fost martorul unor eseuri simptomatice pentru asemenea maladie spirituală publicate destul de recent în revista Cultura. Textele cu pricina abordau chestiunea limitelor psihanalizei. Nu numele celui care le-a scris şi le-a (ne-)gândit mă interesează, nu persoana tipului e în chestie – ci suficienţa, ignoranţa şi trufia de a executa un domeniu despre care nu ştie mai nimic. Venind dinspre fenomenologie, un onorabil curent filosofic, dar centrat, aşa după cum imaginase (matematicianul) Husserl domeniul, pe conceptul de ego, de conştiinţă, de raţiune, omniscientul nostru amic „culturnic” pricepuse „din prima”, după ce aşezase realitatea gnoseologică a freudismelor şi postfreudismelor între parantezele propriei ignoranţe, cu ce se mănâncă şi de ce e perimată psihanaliza…
Discuţia este infinită şi astuţioasă, aşa că n-am să vă plictisesc comiţând acum un ditamai tratatul despre ce este şi nu este psihanaliza – în cele cinci dimensiuni domeniale ale sale. Nu rentează şi nu e locul. Important este însă că un filosof (sau un absolvent de filosofie, mai degrabă), adică un adept al raţionalităţii discursive şi al cunoaşterii prin intermediul exercitării critice a conştiinţei, îşi îngăduie să judece o zonă a spiritului care şi-a stabilit drept temă a cercetării exact opusul conştiinţei – inconştientul, sinele. Nu trebuie să fii un mare logician ca să accepţi că ambele orizonturi, cel filosofic şi cel psihanalitic, sunt nu complementare, nu înrudite, nu diferite, ci radical opuse, reciproc exclusive, căci afirmaţiile unora devin negaţiile celuilalt. În plus, ca să deţii o vagă competenţă în materie de, să zicem, fenomenologie husserliană sau heideggeriană, e suficient să parcurgi textele reprezentative ale celor doi gânditori, în vreme ce ca să emiţi aprecieri decente despre Freud ori Klein, nu e deloc deajuns să le citeşti textele, ci este esenţial (şi fatal) să trăieşti experienţa analizei personale aşa cum se practică aceasta în cele două viziuni psihoterapeutice.
Mă întreb pe divanul cărui psi a şezut ultracriticul fenomenolog? Care este achiziţia empirică pe baza căreia formulează el decisive amendări ale perspectivei analitice? Sau o face pentru că, român verde fiind, „se pricepe la toate”, din oficiu? Cred că, mai degrabă, această tristă şi ultimă variantă este cea corectă. Şi mă apucă o jale…
