Situaţia răspunsurilor (în număr total de 128) la întrebarea „Aţi merge / mergeţi la un psihanalist?” este următoarea: 102 persoane (80% din opţiuni) au răspuns cu „da”, în timp ce 19 (15%) s-au pronunţat cu „nu”. 7 respondenţi (5%) au optat pentru „nu ştiu” (o opţiune pe care o apreciez întotdeauna pentru luciditate, după învăţătura socratică ce stă la începutul oricărei cunoaşteri: ştiu că nu ştiu).
Ce ar fi de înţeles de aici, mai mult decât situaţia însăşi, zugrăvită neechivoc de aceste cifre?
Personal, pot spune că un atare scor categoric în favoarea psihanalizei mă bucură şi totodată mă surprinde. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât întrebarea sondajului a fost directă şi personală, prin urmare în cea mai mare măsură angajantă pentru fiecare dintre respondenţi, iar răspunsurile cu atât mai atent cântărite într-o balanţă proprie. Sunt surprins de caracterul tranşant al rezultatelor la nivel statistic (nu judec motivaţiile individuale) pentru că, în general – şi din observaţiile privind lumea noastră culturală, deşi deschisă în principiu la „noutăţi” vechi ca psihanaliza, şi prin prisma unor constatări empirice şi aleatorii, ale mele şi ale altora, şi din ecourile mediilor profesionale dedicate şi, nu în ultimul rând, din comentariile de pe acest blog, unele având aerul unor cruciade personale – din toate acestea impresia însumată era cea a unei mult mai mari rezistenţe la psihanaliză a publicului român cu oarecare habar de domeniu – chiar dacă adesea foarte aproximativ, acesta. Nu, rezistenţa la psihanaliză nu m-ar fi mirat mai mult ca aceste rezultate. Rezistenţă firească pentru că, aşa cum spunea psihanalista Janine Chasseguet-Smirgel: „treaba publicului este să reziste”.
Pentru nuanţarea rezultatelor şi extrapolarea lor la un nivel mai larg, cred că ar trebui aplicate câteva „filtre”. În primul rând, nu pot ignora faptul că vizitatorii unui blog de psihanaliză aplicată au cunoştinţe şi interese de psihanaliză peste „media naţională”. Unii sunt poate în domeniu şi în ramurile conexe, ori urmează, chiar, o analiză personală. Evident, numai cine este interesat trece pe aici şi, eventual, rămâne suficient pentru a răspunde unui sondaj. În al doilea rând, generalizarea rezultatelor depinde direct proporţional de popularitatea blogului, pe care o putem aprecia în acest moment ca fiind la cote onorabile, dar totodată modeste în raport cu cadrul larg şi foarte divers al opiniei publice autohtone.
Chiar şi astfel decantate, rezultatele sondajului merită să ne reţină atenţia – mai ales că, după câte ştiu eu, o atare întreprindere este unică la noi. Ca o verificare, aş remarca faptul că ele se suprapun grosso modo peste cele obţinute la întrebarea cu privire la actualitatea lui Freud – ceea ce aşează totul în limitele probabilului, dacă ne gândim că simbolul şi blazonul principal psihanalizei îl reprezintă magistrul vienez şi că între domeniu şi întemeietor există pentru cei mai mulţi un semn de egalitate, oricât de discutabil pentru ceilalţi.
[psihanaliza] este o terapie care dureaza mult timp.
consider ca fiecare persoana ar trebui sa viziteze un psihanalist ,indiferent de varsta dar in felul acesta ar fi inevitabil fenomenul inflatiei psihanalitice…
nu-mi place modul cum abordeaza broblemele aceasta terapie, are o durata prea lunga si cel mai mult ma deranjeaza ca multe aspecte sunt abordate prin prisma sexualitatii.
Nu am nevoie sa merg la un psihanalist. Sunt multumit de viata mea.
cred ca este de mare ajutor in anumite momente ale vietii consultarea unui specialist in domeniu
niciodata nu te cunosti suficient de bine, si nimeni nu este 100% sanatos, toti mai avem conflicte inconstiente de rezolvatnu cred ca in interiorul spatiului psihanalitic ideea de terapie este binevenita.As merge la un psihanalist care sa isi propuna sa nu ma „vindece” de nimic.
dar sa fie un psihanalist bun!!
de ce nu?
as merge, pt ca poate m-ar ajuta
sunt mai nebuni,decat noi
e cam de lunga durata [unei analize personale] si suferi mult timpul ei
orice gospodar, oricat de priceput, are nevoie de meseriasi
eu as merge …since,nu am unde
Da, observatia asupra careia ai atras atentia este foarte buna. Teoretic,un psihanalist nu ar trebui sa isi propuna nimic, si nu ar trebui sa porneasca de la premisa ca esti „bolnav” de ceva. Dar… asta este punctul de pornire. Presupunerile ulterioare se pot oare sustrage de la tendinta naturala subiectiva a omului din fotoliu?
Iarasi, nu ar trebui uitat faptul ca unii „clienti” chiar au ceva de „vindecat”, si atunci, o pozitie de genul „nu stiu, nu ma intereseaza, analizantii nu trebuie vindecati pentru ca nu au nici o boala” poate functiona defavorabil.
E foarte delicata problema.
Interesanta problema pe care o ridica Ana… Adica, suna o.k. ca psihanalistul nu porneste de la ideea ca are in fata neaparat un bolnav. Dar ce face daca are…?
Daca formulam regula absoluta ca psihanalistul nu isi propune sa il vindece de boala pe pacient, ce inseamna asta? Ca psihanalistul este indiferent la boala pacientului, ea existand in unele dintre cazuri?
In primul rand, ne incurca foarte tare termenul de „boala” pentru ca ar trebui sa cadem de acord ce includem aici. Insa, un astfel de demers ar fi inutil pentru ca, asa cum spune Dorin, intr-adevar, pe psihanalist nu il intereseaza eventuala „boala” pe care o are pacientul ci, ca sa ne pastram in aceiasi termeni, il intereseaza „bolnavul”. Beneficiarul, in psihanaliza, nu este numit nici „client”, nici „bolnav”, ci „pacient”, prin acest din urma termen recunoscandu-i-se suferinta indiferent daca ea ia sau nu forma unei „boli”.
Eu cred ca persoana care a plasat acest comentariu la sondaj nu a vrut sa spuna ca nu doreste sa fie vindecata (daca e cazul), dar ca isi doreste un psihanalist fara prejudecati (teoretice) in ce-o priveste. Cu alte cuvinte, pe cineva care sa tina cont de unicitatea sa ca persoana. Discutia mi se pare a fi nu despre boala sau sanatatea analizandului, ci despre temerea ca analistul sa nu-i aplice o grila uniformizanta de interpretare.
Daca un pacient are o problema care il invalideaza si, de exemplu, nu mai poate sa lucreze din cauza asta, deci nu-si mai poate castiga existenta ce ar putea face un psihanalist?
Eu nu vad ce, o analiza nu se poate grabi. Sau se poate si nu stiu eu?
Sigur ca psihanalistul stie ca omul are niste „neputinte” in viata de zi cu zi, ce conteaza, cred eu, este ca rezolvarea lor sa nu preseze, sa nu inhibe analiza. E vorba de o libertate interioara pana la urma si de capacitatea de a sustine un proiect pe termen lung. Scopurile terapeutice sa existe, insa sa nu devina anxiogene si nici rigide. Simptomul se va schimba dar nu stii cum, in ce se transforma, sau daca pur si simplu ramane neschimbat dar nu mai are importanta pentru pacient. Iar pacientul ori nu e disperat sa le rezolve, ori ajunge sa-si tolereze anxietatea. Altfel nu poate face o analiza. Cred ca la toleratul anxietatii intervine foarte mult skilul psihanalistului.
Pai tocmai asta e problema. Termenul de „pacient” deja implica un stereotip.
De unde norma asta cu „pacientul”? Cine zise ca asa se cheama neaparat? Mie imi suna ca un analizand umanizat sau nu stiu…cea mai putin proasta varianta fiindca nu exista un termen care sa cuprinda toate sensurile.
Am si eu 2 comentarii:
1. intradevar, rezultatele sondajului cu greu pot fi generalizate pentru ca din start exista ceea ce se cheama „selection bias”, adica respondentii nu pot fi considerati reprezentativi pentru populatia Romaniei. Numai daca ne gandim la faptul ca cei mai multi inca nu au acces la internet si deja avem un criteriu de selectie. Apoi, intradevar, acest site este foarte probabil citit/vizitat de oameni care oricum au un oarece interes pentru psihanaliza. Singura concluzie care se poate trage, cu o oarecare certitudine este aceea ca 80% din vizitatorii acestui site ar urma o psihanaliza personala. Si nici aceasta concluzie de fapt nu este intrutotul justificata, intrucat nu toti vizitatorii site-ului au raspuns la intrebare (de ce unii au raspuns si altii nu? difere cei care au raspuns de cei care nu au facut acest lucru din punct de vedere al interesului pentru psihanaliza?). In concluzie, putem spune doar atat: 80% dintre respondentii acestui sondaj au fost in favoarea psihanalizei. Orice generalizare dincolo de acest punct este mai mult decat riscanta.
2. Irvin Yalom scria undeva ca este impotriva folosirii diagnosticarii in psihoterapie. Si aducea doua argumente interesante: a) „nu-i asa ca, cu cat stati mai mult de vorba cu un om, cu cat il cunoasteti mai bine, va este mai greu sa il bagati intr-o categorie diagnostica?” si b) „daca dumneavoastra insiva ati merge la un psihoterapeut, ce parerea ati avea daca vi s-ar pune un diagnostic dupa prima/primele intalniri? Nu-i asa ca va considerati prea complex, ca persoana, iar problema dumneavoastra prea soficticata pentru a fi redusa la un simplu diagnostic?”
Diagnosticile exista pentru a facuilita comunicarea intre specialistii psi, nu pentru a ajuta oamenii aflati in nevoie – chiar daca, se mai intampla uneori, chiar ei sa solicite un diagnostic. Oricum, trebuie sa le-o spunem si lor, trebuie sa ne amintim si noi, ca un diagnostic nu tine loc de explicatie si ca punerea unui diagnostic nu inseamna ca am inteles tot ce era de inteles depsre omul aflat in fata noastra.
Exista obiceiul de a-i eticheta pe cei care merg la psihanalist drept ‘nebuni,’ mai ales in Romania unde nu se prea stie ce-i cu psihanaliza asta.
Problema pe care o are un pacient poate sa nu afecteze, spre exemplu, capacitatea de lucru… si atunci este nedrept sa fie numit ‘pacient’, care se duce, in viziunea celor care-l eticheteaza ‘bolnav’, la ‘doctor.’
Cat despre raspunsurile la sondaj, nu cred au fost date doar de cei interesati, pro psihanaliza, avand in vedere ca pe aici au mai fost si acei anonimi care au discutat in cntradictoriu…
Termenul de „analizand” este cea mai buna varianta numai pentru situatiile in care pacientul se afla in proces analitic.
Acest termen nu este sinonim cu „bolnav” decat daca cineva il fantasmeaza astfel; intr-adevar, exista astfel de rezistente.
Nici mie nu mi s-a parut ca afirmatia de la care am pornit discutia s-ar fi referit la etichetarea/diagnosticarea pacientului de catre psihanalist in ideea: boala sau sanatate… Aceasta ar fi o varianta extrema… si complet nepsihanalitica.
Dar cred ca problema ridicata de Anamaria este importanta pentru ca pune in discutie limitele dintre „activitate” – „pasivitate”, in ceea ce priveste comportamentul psihanalistului in relatia cu pacientul, comportament ce da seama, evident, de dorinta sa.
Sigur ca de aici decurge si atitudinea fata de simptom.
O analiza care se grabeste da seama de un anume fel de dorinta a psihanalistului.
Este, cred, cea mai vie si mai incitanta problema in psihanaliza.
Eu nu pot sa iau in serios sondajul. E doar unul din miile de sondaje de pe bloguri si siteuri la care raspund doar cativa, nu sti cat de sincer, nu sti cu ce intentie.
E atata overloading cu sondaje si pe net si pe strada si peste tot, incat nam mai auzit de mult de cineva care sa le ia in seama, sa raspunda la ele( decat pt distractie) sau sa le crediteze vreun pic.
Remarc si eu ca pe masura ce s-a dezvoltat psihanaliza a renuntat sa-si mai numeasca beneficiarul pacient si pe care acum il numeste analizand. Si acest termen mi se pare rigid. Probabila ca pe masura ce psihanaliza va fi recunoscuta mai mult ca o arta decat ca stiinta termenul se va imblanzi si el .
Oricum ideea vindecarii sau a indreptarii e prafuita rau de tot. Paradoxul normalitatii minoritare a implicat o rejudecare a rolului psihanalizei. Procesul nu s-a terminat nici astazi. Si probabil ca nu se va termina atata timp cat tulburarea psihica va avea alte coordonate si va avea nevoie de alte criterii de clasificare. Sa ne gandim la ultraraspinditele deliruri medievale ale sucumbelor care de catva timp au disparut total in cultura occidentala.
Psihanaliza e insasi viata. Nu se termina niciodata si niciodata nu e desavarsita.
Eu cred ca cei care protesteaza impotriva etichetarii ca bolnavi, nebuni sunt… pacientii psihanalizei. Tema un nebun este cineva diferit de ceilalti se gaseste in multe romane (de exemplu Veronika se hotaraste sa moara de Paulo Coelho) si alte opere de fictiune (filme etc). Exista protestele de care auzim destul de des pe diferite forumuri, ale pacientilor [si incerc aici sa folosesc acest termen ca… neutru) indreptate impotriva psihanalistilor a caror iubire nu e decat transfer, carora in realitate nu le pasa de sentimentele pacientilor, nu simt pentru ei mare lucru pentru ca asa au fost formati, in timp ce pacientii se chinuie cu sentimente de dragoste fata de analist… Si daca ne-am pune in pielea pacientilor, poate si noi am simti o oarecare revolta. [Desi desigur totul face parte din terapie, daca pacientii n-ar avea astfel de sentimente pentru psihanalisti n-ar mai urma tratamentul…].
pentru ca o anumita intrebare sa se transforme in sondaj de opinie ar trebui sa vedem care este populatia careia i se adreseaza, apoi cat de reprezentativa este acea populatie (in sensul raportarii ei la populatia generala, ar trebui luate in calcul varsta polulatiei deoarece exista si aici diferentieri si altele. In aceste conditii nu mi se pare ca intrebarea ridicata poate avea caracterul unui sondaj.
Cei care protesteaza ca sunt etichetati ca nebuni sunt pacienti?
Pai si aia care se stiu nebuni tot pacienti sunt:).
Imi pare extremista parerea. Daca ti-ar zice mai multi ca esti nebun/a fiindca emiti nu stiu ce parere ( cum a fost si cu unii psihanalisti) cum ai reactiona?
Protestele sunt si reactii la stigmatizari sociale nu doar aparari fata de adevar.
Little said: un nebun este cineva diferit de ceilalti
Intocmai. Iar a fi diferit de ceilalti nu este o eticheta favorabila, datorita faptului ca un individ diferit de ceilalti le creaza celorlalti angoase, si asta dezavantajeaza drastic viata sociala a individului. Cand cineva face ceva pur si simplu diferit este taxat cu „esti nebun”. Sinonime: tignit, dilit, sarit de pe fix, rasna. Asta in limbaj popular.
Andree Green, spre exemplu spune ceva „diferit” despre termenul de „nebunie”. 🙂
„Eu cred ca cei care protesteaza impotriva etichetarii ca bolnavi, nebuni sunt… pacientii psihanalizei.”.
Iti recomand 3 carti dintre care 2 esentiale:
1. „Istoria nebuniei in epoca clasica” de Foucault.
2. ” Manual pentru diagnostic si statistica a tulburarilor psihice” de Asociatia psihiatrilor americani.
A treia o gasesti si singur ;;)
baldovin said…
‘ Probabila ca pe masura ce psihanaliza va fi recunoscuta mai mult ca o arta decat ca stiinta termenul se va imblanzi si el . ‘
Pai cred ca aici e problema: psihanalizei i se reproseaza ca nu e o stiinta, ci o pseudostiinta. Iar daca ar fi o arta, ar fi si mai ne-credibila pentru multi…
De ce ar fi mai „ne-credibila”? Vrei sa spui ca arta este „ne-credibila”? Bazandu-te pe ce?
Si, daca psihanaliza ar fi o arta si oamenii i-ar spune stiinta ca sa ii dea un plus de credibilitate, crezi ca asta este ok?
Nu poti vindeca oamenii prin arta. Nu te ia nimeni in serios asa. Pentru asta se merge la vrajitoare, vraci etc.
Dar stiinta facuta cu arta cum suna?:)
Eu cred ca arta vindeca. Spun asta deoarece muzica, coregrafia, culorile pot produce catharsis. Nonverbalul, afectivul poate fi pus in miscare prin diferite asocieri de acest fel.
Cu unii oameni se intampla ceva… si
poate o perspectiva psihanalitica ar putea „lumina”, ar putea ajuta la punerea in cuvinte a acelui ceva.
Pana la urma si arta poate reprezenta o sublimare sau un simptom a „ceva”, la care poate rezona cineva aflat pe aceeasi lungime de unda…
Cred ca ceea ce spui tu aici ar trebui spus oamenilor de arta pentru ca mesajul celor ce vin dinspre psihanaliza este normal a fi: „psihanaliza poate fi un instrument” si acest lucru este imposibil sa nu fie inteles.
„Pana la urma si arta poate reprezenta o sublimare sau un simptom a „ceva”, la care poate rezona cineva aflat pe aceeasi lungime de unda…”
Never. Cred ca descrii mai curand frumusetea naturala decat arta.
Arta este un exercitiu de elaborare tertiara daca luam enumerarile stabilite de Freud pentru vis.De asta vobeam eu de faptul ca psihanaliza trebuie sa iasa din zona mediana a actelor involuntare sau semivoluntare si sa explice si pe cele voluntare in care se incadreaza si arta.
Nu trebuie sa va ingrijorati de faptul ca arta nu da impresia de siguranta. Oricum psihanaliza a juns in situatia in care nu o mai poate pretinde din moment de abordarile difera de la psihanalist la psihanalist. Insa toate domeniile de aplicare pe cazuri particulare incepand de la medicina si terminand cu pilotajul bolizilor de Formula 1 presupun aceasta doza de personal, de arta in stiinta (generala)
nu doar banuiesc, ci cred cu adevarat si mai ales cu strasnicie ca arte este, inainte de orice altceva, sublimare.
Avand in vedere neclaritatile conceptului de „sublimare” (la fel ca si cel de „sexualitate”) din psihologia abisala freudiana sunt de acord cu ce zici Bella. Eu nu mai folosesc termenul deoarece am ajuns la concluzia ca este acelasi lucru cu fuziunea pulsiunilor. Aici bagam si anaclisis-ul si o gramada de ceea ce s-a numit „mecanisme de aparare”.
LA fel de convins sunt si eu ca toate actele mentale sunt sublimari . Se pune in continuare problema: a ce? Aici apar neintelegerile. Freud vine cu largul sau concept de „sexualitate”. Ok. Numai ca extins la aproape intregul domeniu al pulsiunilor face ca vechea propozitie „instinctul sexual se regaseste sublimat in cultura” sa devina nespecifica.
Metapsihologia trebuie sa se degeneralizeze , sa devina mai specifica. Complexul Oedip de exemplu e mult prea general (in varianta freudiana) pentru a explica ceva in materie de arta, la fel ca majoritatea conceptelor cheie ale lui Freud.
Nu cred ca sublimarea e acelasi lucru cu fuziunea pulsiunilor. In nici un caz. Si nici nu putem face permanent referire strict la Freud. Freud este inceputul, o etapa majora a psihanalizei, este un izvor nesecat dar nu e totul.
Sublimarea unei pulsiuni de… lene, sa spunem, nu poate fi acelasi lucru cu sublimarea unei pulsiuni de… ura, sa spunem. Sexualitatea nu aduna in definitia sa tot ceea ce, la o prima privire, ramine neincadrabil. Nu o putem face vinovata chiar de tot. Discutia e infinit de lunga si atita vreme cit nu exista un punct de plecare cu care sa fim cu totii de acord, nu putem decit sa extindem tot mereu in ce directie vrem. Insa cred ca e foarte important, cind vorbim despre sublimare, sa luam in calcul fantasma (-ele) care, dupoa Klein, este la fel de innascuta cu e dupa Freud pulsiunea. Din ce perspectiva privim? Prin ce prisma?
intrebare: ca o pulsiune sa fie sublimata nu trebuie sa fie intai refulata?
pulsiunea sexuala si agresiva ies in diferite forme culturale…si pot antrena o multime de fantasme (depinde de asocierile fiecaruia).
forma manifesta trimite la un continut ce poate produce placere sau neplacere.
atunci pulsiunea ar trebui pusa in legatura cu satisfacea/ nonsatisfacerea. pai nu descarcarea reprezinta scopul?
Am vb de simptom deoarece multe creatii s-au nascut din framantarile iubirilor interzise, conflictuale…si-au fost zigravite in tuse tari, dramatice..si poate nu intamplator se aleg anumite teme, culori, sunete, miscari ..
si plina-i lumea de artisti neintelesi…
„Sublimarea unei pulsiuni de… lene, sa spunem, nu poate fi acelasi lucru cu sublimarea unei pulsiuni de… ura, sa spunem.”
Cred ca aici intr-una dintre variante ai vrut sa zici „fuziunea”. Chiar daca incerc eu sa improvizez tot nu inteleg ce vrei sa spui. Insa am sa fiu eu un pic mai clar in sustinerea identitatii celor doua fenomene.
O pulsiune nu se poate sublima de la sine putere. Ea nu se transforma asa peste noapte decat daca intalneste un obstacol in satisfacere. Si atunci fie se cuibareste pe lanaga o alta fie evita elementul obturator. In ambele cazuri ea iradiaza pe alte retele mnezice de asociatie. Deci tot fuziune se cheama ca face.
Oricum, daca e o pulsiune organica (si aici conceptul lui freud/Jung de sexualitate /libido trebuie spart si particularizat in latura pur organica si cea pur psihica) trebuie vazut in ce masura accepta modelarea. Spun asta pentru ca o pulsiune cu cat e mai periferica fatza de nucleul organic cu atat e mai plastica si mai disponibila la modulatie.