 |
| Imagine din spectacolul Self Unfinished de Xavier LeRoy – unul dintre exemplele concrete discutate |
…a fost tema dezbaterii publice care s-a desfăşurat ieri la Centrul Naţional al Dansului, în organizarea revistei Observator cultural, a CND şi a Asociaţiei Interdisciplinare de Psihanaliză Aplicată.
Întâlnirea a fost interesantă şi întru totul imprevizibilă, arătând riscurile unei abordări interdisciplinare care poate lua uneori aspectele unei confruntări. De asemenea, au fost evidente dificultăţile stabilirii unui dialog cu un vocabular şi o cheie de interpretare comune, precum şi necesitatea decupării unor subiecte particulare din temele mari, globale ale psihanalizei culturale. Cu deosebire interesantă s-a dovedit familiarizarea treptată a publicului participativ, de formare şi practică în special coregrafică, cu exigenţele interpretării psihanalitice, astfel încât, de la un punct, s-a putut vorbi despre un interes comun, sau, aşa cum s-a exprimat dl Sergiu Anghel, prezent la întâlnire – o punte a fost aruncată între cele două „tabere”. Acesta a fost principalul câştig, mare, al întâlnirii, care a transformat-o în cea de-a doua parte a ei dintr-un previzibil eşec într-un succes cu consecinţe. Fără a trage concluzii, a fost exprimată „de ambele părţi” dorinţa ca discuţiile acestei întâlniri să fie continuate în cadrul unei întâlniri viitoare.
Rămâne de reflectat, pe viitor, şi în urma acestei experienţe, la modalităţile – uneori pătimaşe – în care psihanaliza interpretativă, aplicată, culturală poate stabili contacte cu alte discipline şi, dezirabil, un vocabular şi interese comune.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Cel mai important lucru din acest prim pas al „împăcării” cu arta contemporana a fost faptul că s-a spus ca simbolismul psihanalitic este altul decât cel al viziunii tradiţionale, de dicţionar, a simbolului. Remarca lui Dorin Baftoi după care de la acţiunea psihica până la instinctul sexual la care psihanaliza ajunge este o cale foarte lungă şi anevoioasă mi s-a părut cea mai profundă din toată discuţia. Sunt sigur că ea a atras şi a fost sprijinită de o avalanşă de întrebări metafizice ce au survenit în mintea fiecăruia.
Mai e mult, mult de lucru la psihanaliza artei. Arta contemporană în general, dansul contemporan în special par să fie cu totul impermeabile la psihanaliza tradiţională aşa cum am auzit-o în cele două cuvântări finale pe care le-am prins. Ca artist sunt absolut convins că psihanaliza poate ajunge chiar să epuizeze explicativ piesa de artă. Pentru asta are nevoie de reformare din interior, de la cap, de la metapsihologie.
Trebuie ţinut cont de faptul că orice piesă de artă este un analizând în sine. Modul în care psihanaliza îl abordează pe acesta trebuie să se regăsească şi în analiza operei de artă. Nu poţi să-i vorbeşti celui de pe canapea despre invidia de penis, despre Inconştient sau altele dacă el însuşi nu le vede şi nu le explică. În aceeaşi măsură nu poţi vorbi despre aceste concepte generale relativ la piesa de artă particulară. Este un demers infantil, nesustenabil ştiinţific. Se încurcă două registre de generalitate teoretică unde unul e mai general decât altul. Nu poţi să tai un copac cu conceptul de ferăstrău ci cu ferestrăul însuşi. Cred că o metodă mai utilă ar fi fost cea a psihanalizei spectatorului în contact cu performance-urile prezentate decât a celor văzute acolo. Trebuie înţeles că piesa de artă nu este un simptom sau un act psihic pur ci o conjuncţie a acestora cu elaborări metodologice specifice pe care psihanaliza actuală îl ignoră cvasitotal. Ea trebuie să înţeleagă că între neintenţionalitatea actelor psihice mediene de care s-a ocupat până acum şi intenţionalitatea (elaborată) a celor superioare din care face parte şi arta (alături de restul domeniilor spirituale) există o diferenţă majora care nu poate fi explicată doar de datele mediene.
Din (ne)fericire tocmai această salutară deschidere a psihanalizei generale aplicate la domenii diferite îi va aduce nişte şuturi în fund care îi va permite reformarea. Dacă suntem atenţi la modul în care curentele din arta contemporană ei răspundeau la demersul ei şi îl comparăm cu rejecţia actuală trebuie să acceptăm că psihanaliya în general se află într-o mare criză. Am putut vedea obiecţiile majorităţii celor care au asistat la conferinţă. Nici eu nu am fost convins de explicaţiile auzite şi aş putea fi suspectat de părtinire în favoare psihanalizei, nu invers. Cred că s-a greşit din partea celor care au interpretat aceste obiecţii ca încercare de subminare a discursului lor cu orice preţ. Ca un adevărat părtinitor ÎN FAVOAREA psihanalizei nu pot decât să observ că explicaţiile oferite artei contemporane în general şi exemplelor de vineri seara în special sunt pur şi simplu aiuristice. Dacă nu va face un efort de reformare şi evadare din închisoarea tradiţionalistă psihanaliza riscă să se stingă în ea.
Cred că tocmai acest gen de contacte va face ca psihanaliza să iasă din ghetou. Ea sa concentrat poate un pic prea mult pe clinică, pe terapie. Nevoia de publicitate în această direcţie, nevoia de aducere a pacientului pe divan i-a întunecat aproape total posibilitatea de evoluţie fără să observe că pentru ea se deschid larg porţile succesului prin alte tipuri de finanţare şi supravieţuire decât cele clasice ale divanului. Trebuie înţeles că simptomul analizat pe divan nu este decât o parte din psihic, cea mediană. Există una mai profundă, primitivă decât simptomul şi una mai superficială, cognitivă. De prima s-a ocupat Jung în principal şi câţiva antropologi. Însă fiecare au avut ceva personal cu Freud şi au ţinut să scoată în evidenţă elementele care par să contrazică teoria freudiană. Clinicianismul lui Freud a făcut şi el observaţii trase de păr pentru lumea primitivă iar latura cognitivă a rămas neatinsă de el. Sexualitate şi instincte în general au şi animalele de aceea deschiderea către latura superficială a psihicului, către cogniţie e singurul pas pentru ieşirea din …peşteră.
Metapsihologia freudină trebuie să sufere o reformare în care să intre încă două registre de manifestare al sufletului. Unul este cel al psihicului primitiv iar altul cel al celui cognitiv. Metapsihologia actuală trebuie să înţeleagă că o pulsiune nu are doar rădăcina sa subiectuală ci şi finalitate obiectuală, adică un interes pur biologic în cucerirea mediului exterior. Aici intervine psihologia cognitivă care modelează pulsiunea după datele mediului social, cultural sau natural. Este timpul pentru o împăcare a celor două tendinţe în psihologie, pentru anularea acelor diferende categorice. De aceea latura cognitivă a psihicului se afla la graniţa influenţei principiale a pulsiunii cu rezistenţa mediului. MEDIUL. Dacă nu îl ia în considerare şi rămâne doar la plasarea pulsiunilor într-un eter lipsit de teleologie biologică pentru a se transforma orbeşte după vechiul traseu platonician psihanaliza nu are nici o şansă să explice altceva în afară de medianitatea simptomelor.
„Cearta” dintre modelele teoretice terapeutice este, dupa mine, una de suprafata si nu una reala. In plus, psihanaliza freudiana ortodoxa este „amendata” la modul pozitiv de teoria kleiniana a relatiilor cu obiectele, care inainte de orice pulsiune existenta in fiinta umana tine cont de… MEDIU. Apoi, vine Bion cu ale sale continut/continator si, nu in cele din urma, Winnicott, cu al sau spatiu tranzitional. Toate astea sunt mediu, parte interganta a oricarei analize pe divan sau psihoterapii psihanalitice, pe fotoliu. Mai nou, intersubiectivstii isi spun pregnant cuvantul. A reduce psihanaliza la cea ortodoxa este o prima dovada de necunoastere a ei. Eu una cred ca aceasta „cearta” intre modelele cognitive si cele ale psihanalizei este una ntretinuta, falsa prin urmare, izvorita din orgolii care nu sint in stare sa dialogheze intre ele. Un psihanalist adevarat intotdeauna va trage cu pochiul la cognitivist si va colabora cu el. Sper ca si reciproca sa fie la fel de valabila.
Nu-i destul. O metapsihologie cognitiva trebuie sa fie un fel de epistemologie generala. Sunt ferm convins ca psihanaliza va ajunge some day sa „epuizeze” opera de arta. Deoacamdata insa are de trecut examenul cognitiv. Abia apoi putem explica arta care este o reelaborare a cognitiei.
Si mie intalnirea mi-a lasat senzatia ca oamenii aia care si-au prezentat lucrarile nu aveau prea multe de spus dar continuau sa teasa cuvinte ca sa para ca au. Prezentarea Izabellei Ghita a fost imediat taxata de coregraful de la unatc – detectare de repere psihanalitice in performance uri – si sunt foarte de acord.
Daniela Luca a punctat niste idei insa una peste alta un discurs depasit de pretiozitatea lui. Iar Irina Stefanescu…greu de urmarit, k o parere mai completa n-am reusit sa-mi fac. Toti au vorbit despre psihanaliza lucruri total neintersante pentru public, de parca nu reuseau sa iasa din paradigma lor.
O imagine foarte proasta pentru un domeniu atat de injurat oricum.