Parfumul, un mod de iubire

Fotografii din filmul Parfumul, r. Tom Tykwer, cu Ben Whishaw (Grenouille), Dustin Hoffman, Alan Rickman, Rachel Hurd-Wood (Laura), Karoline Herfurth (fata cu corcoduşe) ş.a.

Cartea de succes scrisă de Patrick Süskind, Parfumul, pune în discuţie simţul olfactiv, care în cazul omului modern şi-a pierdut din acuitate. Freud ne explică această atrofiere prin evoluţia pe care au înregistrat-o mamiferele antropoide atunci când s-au poziţionat vertical. Astfel, mersul biped a îndepărtat de pământ şi în consecinţă a diminuat rolul adulmecării stimulilor olfactivi. O dată cu poziţia ridicată a corpului, organele genitale au devenit vizibile şi au transferat sexualitatea asupra stimulilor vizuali; până atunci, simţul mirosului avea, după Freud, în principal o funcţie sexuală. Totodată, simţul auditiv a câştigat în importanţă datorită dezvoltării limbajului articulat pe o bază culturală şi prin îndepărtarea concomitentă a fiinţei umane de natură.

Aceeaşi idee este susţinută şi dintr-o perspectivă neurologică, prin faptul că centrul olfacţiei se află localizat în paleocortex, aparţinând sistemului limbic. Hipotalamusul sau aşa-zisul “creier reptilian” este răspunzător de sexualitate şi afecte, cât şi de interpretarea odorifică, spre deosebire de conexiunile neuronale ale văzului şi auzului care ţin de neocortex ca sediu al gândirii abstracte şi al facultăţilor analitice.

Freud se sprijinea adesea în argumentările sale, în ceea ce priveşte dezvoltarea psihică, pe ideea că ontogeneza vine să repete filogeneza. S-a dovedit că primele animale acvatice au dobândit calitatea de a interacţiona mai adaptat cu mediul prin dezvoltarea capacităţii de a analiza moleculele substanţelor dizolvate în apă, capacitate care avea rolul de semnalizare a hranei sau a prezenţei partenerului. De asemenea, studiul embriogenezei confirmă originea comună a celor doi analizatori (olfactiv şi gustativ). Se poate spune că mirosul este, alături de gust, cel mai arhaic simţ dobândit de regnul animal. La om se pot observa cavităţile sinusurilor ca organe vestigiale specializate in captarea feromonilor, o mărturie a unor timpuri când olfacţia era de importanţă vitală pentru specie.

Citiţi despre

Europa şi-a pierdut cetăţenii

Childhood Depression May Be Tied to Later Heart Risk: Study

An online sickness

Din punctul de vedere al ontogeniei psihice, în activitatea clinică s-a putut constata că mirosul este un simţ arhaic cu o mare putere de evocare a memoriei afective şi adesea a acelei perioade de dezvoltare preverbală a subiectului, în care nu este constituită percepţia de sine a individualităţii. Activitatea terapeutică ne arată că mirosurile pot regresa un subiect dincolo de începutul conştiinţei de sine, adică înainte ca Eul să se formeze ca o instanţă psihică bine conturată. Totodată, se poate spune că pentru bebeluş, persoana care-l îngrijeşte nu este percepută ca atare, ca un întreg, ci este o compoziţie din fragmente de senzaţii neintegrate ce au aceeaşi sursă comună. Adesea, mama este pentru copilul său percepută ca miros, ca gust al laptelui, ca temperatură a corpului, textură a sânului, ca intonaţie a vocii, etc. Caracteristica principală a obiectului parţial pe care-l percepe subiectul este că întregul nu este constituit încă, el fiind redus doar la parte. Importanţa analizatorului olfactiv în perioada timpurie a vieţii nu este deloc neglijabilă. Acesta se constituie, alături de mucoasa bucală, în ceea ce mai mulţi filosofi au numit “simţul oral”. Aceştia au definit mirosul ca un “gust preliminar” (Vorgeschmack) sau ca un “gust în depărtare”. În antichitate, “pneuma” era asociată cu suflarea / aerul / sufletul. Teoretic, simţul oral înseamnă o unitate indisolubilă între miros şi gust, deoarece aceste procese presupun “încorporare intimă” (innigste Einnehmung). Kant vorbea, de altfel, despre ideea de a bea aer pe nas. Au putut fi observaţi de altfel pacienţi foarte regresaţi psihic, cu tulburări din sfera autistă, care obişnuiesc literalmente să bea diferite lichide pe nas. Din punct de vedere fiziologic, aceste două simţuri, gustul şi mirosul sunt dezvoltate pe specializarea mucoaselor de a capta şi analiza chimic diferite molecule de substanţe (chemoreceptie). Putem conchide că mirosul este în strânsă legătură cu stadiul de dezvoltare psihosexual oral, aşa cum este teoretizat de psihanaliză, ca mod principal de cunoaştere a lumii de către nou-născut.

Subscrieţi la Cafe Gradiva

Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.

Urmăriţi-ne pe WhatsApp

Abonaţi-vă la Newsletter

În limbajul comun, se păstrează într-un mod manifest relaţia mirosului cu procesele inconştiente, prin expresii referitoare la intuiţie – care scurtcircuitează gândirea raţional-conştientă: a mirosi o situaţie, a avea nas pentru ceva, a adulmeca – a presimţi. Astfel de mişcări sufleteşti construite pe funcţiile corporale / fiziologice orale cum sunt înghiţirea, gustul, mirosul, voma, scuipatul sau devorarea hranei etc., au rol în formarea unor echivalenţi psihici ca încorporarea, introiecţia, proiecţia, identificarea primară, consumul obiectului. Plinul şi golul sunt resimţite literalmente şi în cazul mirosului ca şi în cazul gustului: ne putem umple plămânii şi sufletul cu o mireasmă plăcută sau putem simţi nevoia să expulzăm şi să ne golim cât mai repede de mirosul pestilenţial înghiţit.

Patrick Süskind începe descrierea eroului său cu circumstanţele naşterii acestuia. Jean-Baptiste Grenouille apare pe lume în secolul al XVII-lea, într-o piaţă publică din Parisul invadat de mirosuri pestilenţiale. Mama lui Grenouille aproape că-l avortează sub tejgheaua unde despica peştele pentru vânzare. Primul act al copilului pe această lume a fost urletul prin care-şi trăda existenţa şi dorinţa de a trăi, dar care echivala în acelaşi timp cu un matricid.

Refuzul numeroaselor doici de a-l creşte era din cauza poftei cu care le devora laptele. Acestea se plângeau că e prea lacom, că le suge cât doi, că fură celorlalţi fraţi laptele ce li se cuvine sau că s-a umflat înfulecând din mine, m-a stors, mi-a golit şi oasele din măduvă. Nou-născutul este acuzat de o formă de canibalism prin faptul că-şi consuma / devora toate doicile şi de a înfuleca tot.

Din mila bisericii copilul a fost botezat Jean-Baptiste Grenouille (adică Jean-Botezat Broască). Numele este semnificativ pentru destinul său psihic, pentru faptul de a fi respins aproape întotdeauna de semenii săi.

Aceste prime evenimente din copilăria timpurie au jucat un rol hotărâtor în structurarea personalităţii lui Jean-Baptiste şi în modalitatea de relaţionare cu obiectele. Sensibilitatea olfactivă înnăscută datorită predispoziţiei factorilor constituţionali a fost amplificată şi de împrejurările naşterii sale. Libidoul nu s-a localizat în zona bucală, copilul neavând şansa unei mame “suficient de bune” care să-l îngrijească fizic şi afectiv. În aceste condiţii, libidoul şi-a păstrat intensitatea / pofta bucală, dar a fost nevoit să migreze la un alt organ, în proximitate, unde să-şi fixeze voracitatea, în timp ce mucoasa nazală era pe deplin stimulată de mirosurile intense ale epocii în care trăia.

La majoritatea copiilor de aceeaşi vârstă, modalitatea predilectă de cunoaştere a lumii este gura. Aceştia duc la gură tot felul de lucruri ca să le exploreze. Odată cu laptele, este sorbită şi afecţiunea necesară creşterii psihice. Astfel, libidoul prin anaclisis are capacitatea de a se localiza la mucoasa bucală (buze, limbă, gust, înghiţire, ţesutul palatin) datorită sprijinului pe nevoile fiziologice de hrănire şi îngrijire. Conform psihanalistei Françoise Dolto, stadiul oral reprezintă zona de întretăiere aerodigestivă (apucare cu buzele, cu dinţii, gustare, miros, deglutiţie, emitere de sunete, aspiraţie şi expiraţie a aerului). În cazul lui J. B. Grenouille, mijlocul senzorial de relaţie cu mediul este aproape exclusiv olfacţia. El începe de la cea mai fragedă vârstă să recompună olfactiv lumea înconjurătoare în detrimentul altor simţuri. Lipsa investirii afective din partea adulţilor care-l aveau în grijă a făcut ca Grenouille să fie fixat într-un mod rigid în stadiul psihosexual oral. Toate figurile parentale (materne: mama, doicile, Madame; dar şi cele paterne: preot, tăbăcar, parfumier, marchiz, Richis) i-au fost ostile. Adulţii cu care a interacţionat l-au respins. Eşecul repetat al unui ataşament reuşit-securizant a făcut ca dezintricarea pulsională să fie din ce în ce mai acută. Aceste circumstanţe l-au transformat pe “copilul broască” mai mult într-un copil sălbatic (l’enfant sauvage), cu un comportament primitiv, care se baza pe miros în principal ca să se orienteze şi fiind incapabil să evolueze spre stadiile superioare de dezvoltare psihică (vezi relatarea pedagogului Itard despre cazul lui Victor din Aveyron care obişnuia să-i adulmece pe toţi pe care-i întâlnea, chiar şi corpurile la care noi ne raportăm ca fiind inodore: crengi, pietre, scaune etc.). Grenouille nu ajunge decât târziu să facă o diferenţiere între miresme şi duhori. Refularea şi formaţiunea reacţională specifice stadiului anal nu au apucat să intre pe scena psihică. Se ştie că un copil, în primii 2-3 ani de viaţă, nu are nici o repulsie faţă de excremente. Dezgustul în plan odorific nu există iniţial, acesta apare odată cu intrarea individului în cultură şi cu impunerea normelor sociale. Când a fost găsit, Victor din Aveyron recepta cu aceeaşi indiferenţă mirosul parfumurilor scumpe, dar şi exhalările fetide.

Grenouille nu are constituit un sistem etic bazat pe cenzuri interioare (Supraeu):

Nu avea preferinţe. Nu făcea deosebiri, încă nu făcea, între ceea ce era numit în mod curent la faţa locului miros bun sau rău. Era lacom. Ţelul vânătorilor sale era să stăpânească, pur şi simplu, tot ce-i putea oferi lumea mirosurilor, singura condiţie fiind noutatea. Izul unui cal asudat ori delicata, cruda mireasmă de boboci de trandafiri îi erau totuna, duhoarea înţepătoare de ploşniţă nefiind cu nimic mai prejos decât aburul unei fripturi împănate de viţel, aşa cum se revărsa el în valuri din bucătăriile de vază. Înfuleca totul, sorbea, înglobând totul în sine. Şi nici măcar în sintetizatoarea bucătărie de mirosuri a închipuirii sale, unde obişnuia să alcătuiască întruna noi amestecuri, nu domnea încă vreun principiu estetic. Ceea ce crea şi apoi curând dărâma era bizar, ca în jocul de cuburi al unui copil: inventiv şi distructiv, fără vreun principiu creator recognoscibil.

Cu prima ocazie, Jean-Baptiste doreşte să se perfecţioneze în arta de parfumier. De fapt, dorinţa ascunsă este să devină stăpânul tuturor mirosurilor: începe diferite experimente prin care vrea să obţină întregul univers odorifer la modul solipsist, prin interiorizarea în Sine. Întâlnirea fetei cu corcoduşe devine de o importanţă majoră:

Grenouille se chinuia. Îşi simţea pentru prima oară rănită nu numai lacoma sa fire, ci însăşi inima. În mod ciudat, întrezărea în aceea mireasmă cheia tuturor miresmelor, fără de care nimeni n-ar putea pricepe ceva din parfumuri, şi fără de care el, dacă n-ar fi izbutit s-o stăpânească, şi-ar fi ratat viaţa. Trebuie s-o aibă: nu pur şi simplu ca s-o posede, ci pentru liniştea inimii sale.

Încercarea de intrare în stadiul anal de dezvoltare, în care halucinarea dorinţei nu mai este suficientă, este descrisă astfel:

Lui Grenouille îi era limpede că viaţa sa nu mai putea să aibă vreun sens dacă nu va poseda acel parfum. Trebuie să-l cunoască până la cel mai mic amănunt, până la ultima, cea mai suavă înmărmurire; doar amintirea lui, oricât de complexă, nu-i ajungea.

Comiterea crimei reprezintă devorarea obiectului pe care-l bea în totalitate (obiectul trebuind să fie luat în sine precum laptele introiectat, până la punctul de a-l face să dispară prin consum):

Îi sorbi mirosul din creştet până-n talpă, adună ultimile rămăşiţe ale parfumului ei din bărbie, buric şi din cutele braţelor.

Obţine astfel marea satisfacţie orală ce urmează după devorarea obiectului:

După ce-o ofili mirosind-o… era prea plin de ea. Voia să nu piardă nimic din mireasma ei. Trebuia să-şi închidă bine la loc stăvilarele lăuntrice.

Experimentarea satisfacerii depline pentru prima dată:

Nu ştiuse până atunci ce e fericirea. Cel mult avusese stări când era amorf-mulţumit. Acum vibra de fericire… I se părea că s-a născut a doua oară, ba nu a doua, ci prima oară, fiindcă până atunci vegetase doar animalic, într-o cu totul nebuloasă necunoaştere de sine.

Angoasa pierderii obiectului în care celălalt dispare imediat ce dorinţa este îndeplinită:

…de fiecare dată îl copleşea îngrozitoarea teamă că s-a pierdut pentru totdeauna.

Fata cu corcoduşe era frumuseţea pură. Prin idealizare, Grenouille păstrase, îşi însuşise ce avusese ea mai bun: principiul miresmei sale.

Ca într-o revelaţie, Grenouille îşi descoperise sensul: Găsise compasul vieţii viitoare. Fantasma că, odinioară, a existat o satisfacţie completă îl împinge pe Jean-Baptiste ca o motivaţie profundă spre o căutare permanentă. Idealizarea obiectului parţial devine, aşadar, o proprietate structurală care-i influenţează întreaga viaţă ca o axă organizatoare a psihismului. Jean-Baptiste a pornit astfel în căutarea metodei prin care să reţină într-un mod identic parfumul pe care şi-l dorea atât de mult. A aflat de la maître Baldini că există procedeul enfleurage a l’ huile care echivala cu un fel de îmbălsămare a obiectului în grăsime, ca o încapsulare pentru a i se extrage esenţa odorifică (obiect parţial). Ucenicul Grenouille purcede spre oraşul Grasse, unde este folosită această tehnică. Pe drum, la un moment dat, Jean-Baptiste este încercat de nostalgia unei stări de autosuficienţă în care să nu mai fie nevoit să relaţioneze cu vreun seamăn. Evita interacţiunea cu Celălalt, ca relaţie de obiect:

Se ferea de toate turmele, nu pentru a scăpa de mirosul oilor, ci de cel al păstorilor. Grenouille nu mai voia să meargă undeva anume, ci numai departe, departe de oameni.

Euforia se instalase când

scăpase de izul mult urât! Era într-adevăr singur, de tot singur! Era singurul om de pe lume!

În acest fel are loc o regresie profundă la un stadiu anterior care a fost resimţit de către Grenouille ca fiind mai securizant afectiv, dar şi mai gratificant. Replierea pe sine se produce prin dezinvestirea masivă a principiului realităţii şi prin retragerea personajului într-o peşteră. Această retragere din lume este o autentică regresum ad uterum (M. Eliade) şi în sensul fantasmei universale descrise de psihanaliză. Principiul plăcerii primează în timp ce Jean-Baptiste se mulţumeşte cu satisfacerea halucinatorie a experienţelor olfactive într-o stare apropiată de Nirvana. Acest stadiu primordial de autosuficienţă a fiinţei umane îşi are originea în perioada intrauterină, atunci când nevoile fătului erau îndeplinite în mod automat. Narcisismul primar care se construieşte pe această experienţă primitivă stă la baza reîntoarcerii către sine pe care o trăieşte protagonistul:

Se retrăsese pur şi simplu pentru propria plăcere, numai pentru a-şi fi sieşi aproape. Se scălda în propria, de acum nimic derutata sa existenţă şi o găsea minunată.

Lipsa poftei de a trăi, ca manifestare a instinctului morţii (Thanatos), este prezentă în gândurile sale:

O instinctivă rezervă îl ţinea întotdeauna treaz faţă de tot ce venea din afară, spre a-l pătrunde. Toată viaţa, chiar şi în puţinele clipe când trăise ecouri de ceea ce s-ar putea numi împăcare, mulţumire, poate chiar fericire, expirase mai cu plăcere decât inspirase; după cum nici viaţa nu şi-o începuse cu o plină nădejde de inspirare, ci cu un strigăt ucigător. Zăcea în grota de stânci ca însuşi cadavrul său, abia respirând, cu inima parcă fără bătaie.

Extazul este atins prin fantasma de întoarcere în burta mamei, ceea ce implică scăderea la minimum a tensiunii (conform pulsiunii de moarte):

Se simţea dumnezeieşte. Pe cel mai pustiu munte al Franţei zăcea la cincizeci de metri sub pământ în propria criptă. Niciodată în viaţă nu se simţise atât de singur – în pântecul mamei cu atât mai puţin. Nici nu ştia cui să-i mulţumească pentru asta.

Trăsăturile gândirii magice apar în cazul în care Marele Grenouille îşi creează propriul Univers. Jocul dintre introiecţie şi proiecţie face posibil ca lumea să fie înghiţită şi invadată, apoi exprimandu-se prin modul megalomanic şi solipsist de construire a realităţii interne / externe. Fantasmele omnipotente işi fac simţită prezenţa prin atotputernicia gândirii:

Da! Acesta era Imperiul său! Imperiul cel fără seamăn a lui Grenouille! Creat şi stăpânit de el, de Grenouille cel fără-de-seamăn, pustiit de el dacă astfel îi era voia, recreat, lărgit de el întru nemăsură cu paloş de flăcări apărat împotriva oricărui intrus. Aici nu stăpânea decât voinţa sa, voinţa marelui, strălucitului, neasemuitului Grenouille.

Raportul său cu mediul în aceste condiţii nu poate fi decât unul egocentric. Marea satisfacţie orală ce urmează devorării obiectului este trăită de Grenouille cel Mare care decretează ca un demiurg mulţumit:

Iată, am făptuit o măreaţă operă, şi îmi este pe plac.

Din această stare de profundă amorţire fizică şi psihică, este scos de intervenţia unui eveniment care poate fi înţeles prin prisma instinctului vieţii (Eros):

Şi ar fi rămas acolo până la moarte (căci nu-i lipsea nimic), dacă n-ar fi intervenit o catastrofă care să-l alunge din munte, scuipându-l înapoi în lume.

Această catastrofă echivalează cu o naştere prin care Grenouille este expulzat din nou printre oameni. Angoasa primară este resimţită ca o teribilă negură, înăuntru, afară, peste tot… Incapacitatea de a se mirosi este ceva îngrozitor:

Nici dacă s-ar fi înecat în sine, n-ar fi simţit pentru nimic în lume vreun miros!

Dorinţa de a mirosi a om şi de a avea propriul miros îl scoate din grotă:

gheara groazei se desfăcu treptat şi Grenouille începu să se simtă mai sigur

ca o nevoie a libidoului de a reinvesti realitatea externă, dar mai ales, de a stabili relaţii de obiect sub semnul lui Eros.

Putem analiza lipsa mirosului personal din două perspective: una subiectivă şi alta legată de Celălalt, ca obiect şi alteritate. Imposibilitatea lui Jean-Baptiste de a-şi mirosi propriul trup devine inteligibilă prin prisma psihopatologiei. Manifestările anumitor cazuri de psihoză, dar şi a unor disfuncţii neurologice, implică tulburări în plan olfactiv. Sunt descrise hiperosmiile sau hiposmia. Anosmia faţă de sine poate funcţiona ca o halucinaţie olfactivă negativă. Aşa cum este descrisă de clinica psihiatrică: absenţa percepţiei unui obiect aflat în câmpul perceptiv al subiectului. Henri Ey descrie cazuri în care pacienţii sunt în imposibilitatea de a-şi percepe propria imagine în oglindă. Psihanaliza explică acest fenomen ca fiind în strânsă legătură cu o fixaţie în stadiul narcisismului primar, în timpul căruia Eul primitiv al subiectului nu este conturat. Dacă graniţele acestuia ar fi deja trasate, atunci am avea indicatori ai existenţei prin distingerea care se face de mediul înconjurător (interior-exterior sau afară-înăuntru). Se poate spune că într-o astfel de etapă de dezvoltare, bebeluşul nu se percepe pe sine ca individualitate, el nu se poate diferenţia. La fel, Jean-Baptiste nu se poate distinge prin miros în oceanul olfactiv în care se află scufundat. Mirosul propriu înseamnă o relaţie de comunicare cu lumea / Celălalt / obiectul prin prelungirea Eului în mediu ca o formă de expresie a existenţei şi implicit a identităţii subiectului. Totodată, conceptul de “stadiu al oglinzii” e definit ca operaţie psihică prin care fiinţa umană se constituie într-o identificare cu semenul. Această descriere întăreşte ideea că Grenouille este incapabil de trăirea unor stări mai elaborate, cum ar fi empatia. Copilul anticipează controlarea unităţii corporale prin identificarea cu imaginea asemănătorului şi prin perceperea propriei imagini în oglindă.

Teoria psihanalitică vorbeşte despre faptul că un copil nu se poate iubi, la început, decât în numele altuia: copilul mic nu se vede niciodată cu proprii lui ochi, ci doar cu ochii persoanei care îl îngrijeşte. În cazul lui Grenouille imaginea reflectată de mamă este total absentă. El nu se poate iubi decât aşa cum a fost iubit de către aceasta, de unde rezultă o tulburare narcisică gravă prin incapacitatea de recunoaştere în oglinda ochilor materni. El nu se regăseşte, nu se vede olfactiv şi nu se poate percepe pentru că nu i-a fost validată existenţa de către altul.

Lipsa mirosului pentru ceilalţi este o metaforă a indiferenţei din partea acestora. Grenouille trecea adesea neobservat, un fel de non-existenţă care exprimă absenţa investirii afective / a iubirii. Mulţimea nu este capabilă să-l observe decât atunci când miroase. După ce îşi fabrică o amprentă odorifică, care îl face acceptat de semenii săi, Grenouille îşi promite ca el, omul fără miros, să devină stăpânul absolut al mirosurilor. Cu toate că reuşeşte să creeze în mod artificial orice parfum, este neputincios în ceea ce priveşte parfumul iubirii tandre. Astfel, Grenouille devine un idealist care începe să caute parfumul ideal, iar în funcţie de structura sa psihică, parfumul nu poate fi decât mirosul iubirii care-i lipseşte atât de mult. Îl găseşte, cum altfel, la fecioarele frumoase şi imaculate pe care le ucide doar în dorinţa de a avea mirosul sufletului lor, a acelor fapturi care inspiră iubire. În fantasmă, acestea reprezintă esenţa iubirii ideale, după care tânjeşte Grenouille, reuşind să o capteze din trupurile idealizate ale virginelor. De fiecare dată le ucide împins de iubirea pregenitală ambivalentă şi puternic încărcată de ură din cauza dezintricării pulsionale. El nu este capabil decât de o iubire mortiferă faţă de un obiect parţial şi ţinut prizonier în scopul de a fi consumat. Obţinerea mirosului nu poate fi făcută decât omorând obiectul total. În acest fel, Jean-Baptiste Grenouille reuşeşte să absoarbă parfumul fetelor / flori prin tehnica enfleurage. Totodată, actul de a ucide poate fi înţeles prin prisma inconştientului ca o formă simbolică de luare în posesie a obiectului. Se observă acest fapt aproape de fiecare dată în crimele pasionale: “Te omor ca să fii numai a mea / al meu!” Acest act agresiv derivă dintr-o modalitate primitivă de relaţionare cu obiectul, specifică poziţiei schizoid-paranoide. Jean-Baptiste nu are conceptul de moarte al obiectului întreg reprezentat ca finitudine a existenţei. Ceea ce reiese din faptul că, pentru el, fetele ucise sunt chiar mai vii decât înainte.

Grenouille reuşeşte să-şi întregească miresmele umane pe care apoi le combină într-un parfum suprem. Frumoasa Laure devine miezul consistent al acestui parfum ideal.

Mozaicul alcătuit din asemenea preţioase pietre ar fi imaginea frumuseţii însăşi, ba, prea puţin spus, farmecul pe care-l va răspândi n-ar fi omenesc, ci divin.

Angoasa specifică stadiului oral în care obiectul ar putea sa dispară imediat ce nevoia se va satisface este exprimată după cum urmează:

Grenouille se înspăimânta. « Ce-ar fi, îşi spuse el, ce-ar fi să se termine parfumul pe care-l voi avea? Nu poate fi ca în amintire, unde miresmele sunt toate nemuritoare. Cel adevărat se consumă, pe viu. Se evaporă. Şi când va fi folosit, nu va mai exista nici izvorul din care l-am luat. Voi fi ca inainte, gol, ajutându-mă doar de surogat, ca până acum.

Îl înfricoşa fără margini ideea că se va pierde, inevitabil… Se şi văzu scuturând din sticlă ultimul strop, limpezind flaconul cu spirt, ca să nu piardă nici cea mai măruntă picătură – apoi văzu, mirosi cum iubita-i aromă se evaporă pentru totdeauna, de nereadus.

După ce este capturat, Grenouille urmează să fie executat în piaţa publică. El se foloseşte de parfum şi emană mirosul inefabil al iubirii peste toţi cei care au venit să asiste la supliciul lui. Ura acestora este dizolvată ca printr-un miracol şi cei prezenţi sunt îmbătaţi de mirosul Erosului, totul culminând cu o orgie generală.

Jean-Baptiste este perceput ca un înger. Inocenţa care i se atribuie de către mulţime este dată de identificarea cu Idealul Eului. Umbra idealizată a fecioarelor se prelungeşte peste Grenouille, pe care până şi tatăl Laurei Richis îl substituie ficei sale şi vrea să-l adopte. Dar toate acestea nu sunt suficiente:

Ce fusese el cândva doar în fantasmagoriile-i îndrăgostite de sine devenise acum realitate. Trăia în această clipă triumful vieţii. Şi i se păru îngrozitor.

Dezbinarea dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte se produce iremediabil în interiorul lui Grenouille: ura începe să ia locul dorinţei de iubire:

I se păru îngrozitor, căci nu putea să-l guste [mirosul] nici o secundă. În clipa în care coborâse din trăsură în însorita piaţă, înmiresmat cu parfumul care aducea iubirea oamenilor, parfumul la care lucrase doi ani, parfumul la care tânjise o viaţă întreagă să-l posede… în clipa în care văzu şi adulmecă irezistibilul efect ce se răspîndea cu iuţeala vîntului şi lua în stăpânirea lui oamenii – în aceeaşi clipă îi urcă iar în gâltej toată sila de lume şi îi amărî atât de profund triumful, că nu mai simţi bucurie, ba nici măcar cea mai măruntă mulţumire. Ceea ce îşi dorise dintotdeauna, să fie iubit de ceilalţi, îi deveni în acel moment al succesului un lucru insuportabil, fiindcă el însuşi nu îl iubea, îl ura. Dintr-o dată ştiu că nu-şi va găsi niciodată mulţumirea în iubire, ci numai în ură – în a urî şi a fi urât.

Ca o urmare inevitabilă a ambivalenţei afective apare distructivitatea virulentă:

Ar fi vrut mai degrabă să-i calce pe toţi în picioare, pe aceşti indivizi stupizi, rău-mirositori, erotizaţi, aşa cum distrusese cândva în ţinutul sufletului său negru ca smoala miresmele străine. Voia ca ei să observe cât de mult îi ura, voia ca ei să răspundă acestui unic sentiment pe care şi-l îngăduise cu adevărat, să răspundă cu aceeaşi ură şi să-l distrugă la rândul lor, aşa cum avuseseră de gând la început. Măcar o dată în viaţă vroia să-şi arate adevăratul chip. Măcar o dată să fie şi el ca alţii şi să se dezvăluie: aşa cum ei iubirea şi prosteasca lor adoraţie, el să-şi arate ura. Voia să fie o dată, o singură dată perceput în reala sa formă de existenţă şi să primească de la altcineva răspuns pentru singurul său real sentiment, ura.

Reacţia la adevăratele lui trăiri eşuează şi de această dată pentru că Grenouille era mascat cu cel mai bun parfum din lume şi sub mască nu-şi purta chipul, ci o totală lipsă de miros. Aceasta situaţie ii generează protagonistului o stare conflictuala şi dureroasă (Fals Self). Fiind frustrat de imposibilitatea de a obţine mult-tânjita dragoste în mod autentic pentru el, Jean-Baptiste face un ultim gest (autodistructiv) prin care se oferă ca obiect al dorinţei spre devorarea canibalică a unei mulţimi. Oamenii se reped să-l încorporeze şi prin identificare primară să simtă dragostea emanată de el. Acest mod arhaic de iubire echivalează în inconştient cu dorinţa orală: “Mânca-te-aş!”

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

În concluzie, putem spune că Jean-Baptiste Grenouille nu se desprinde nici o clipă de fixaţia nazală, aceasta predominând în raportarea la obiectele interne sau externe, iar relaţiile cu acestea sunt resimţite ca fiind puternic ambivalente. În cazul său este evidentă importanţa rolului privirii mamei în formarea narcisismului şi a identităţii sale. Printre altele, el nu a avut şansa de a se constitui ca identitate, ca unitate, prin intermediul privirii celuilalt. Ceea ce este specific pentru pasiunea lui Grenouille, e nevoia disperată de a repara o veche lipsă narcisică prin intermediul idealizării unui obiect parţial. A căuta un ideal în exterior, a căuta cea mai frumoasă privire a unei femei, cel mai frumos parfum, cea mai frumoasă voce, semnifică o nevoie de a impulsiona reapariţia a ceva ce a lipsit în copilărie: privirea indispensabilă a unei mame iubitoare, mângâierea ei, “mirosul tandreţei”, o privire care iubea, care seducea sau calma; prin urmare, investirea afectivă a unei mame îndeajuns de bune care să-i asigure homeostazia narcisică.

În final, pentru Jean-Baptiste Grenouille, intricarea pulsională sucombă în dimensiunea ei esenţială, aceea de a conserva viaţa.

Dan Niculescu

Am inserat acest interesant eseu pe care mi l-a trimis Dan Niculescu, publicat în premieră aici, întrucât mi s-a părut un excelent şi foarte minuţios exemplu de psihanaliză culturală. Desigur, ideile autorului ne pot părea juste ori, dimpotrivă, de combătut. Sunt foarte curios să citesc comentarii la acest eseu.

Comments 33

Baldovin says:

17 ani ago

In fapt textul mi s-a parut ca un fel de „best of” al psihanalizei. S-a trecut prin toate etapele, s-a pornit de la „stadiile de evolutie infantila a libidoului” s-a trecut prin psihopatologie si s-a ajuns la dualismul „Eros-Thanatos” . Am impresia ca autorul forteaza prea mult asociatiile, asemanarile, coincidentele exploatandu-le la maximum posibilitatile de explicabilitate.

Un lucru pe care l-am vazut pana la saturatie in multe dintre lucrarile de psihanaliza aplicata la piesele de arta este lipsa de distingere intre planul real si cel virtual al artei. Imi vine in minte analiza facuta de Freud lui Moise al lui Michelamgelo: el e tratat relativ la acele placi tinute in mana dreapta de parca ar fi cumva surprins de un fotograf cand acest gest este imaginat de fapt de autor… Explicatiile ulterioare sunt din punctul meu de vedere aiuristice.
La fel si aici Grenouille este tratat constant de parca ar fi viu fara sa se uite ca el este rodul imaginatiei cuiva. De asta tot spun ca formele artistice sunt foarte greu de analizat coerent si suficient; practic la aparitia unei piese contribuie mai multe minti/experiente combinate.

La fel ca si in cazul psihanalizei clinice sunt dispus sa accept un supradeterminism infinit cu conditia respectarii gradului de generalitate intre explicatie si act psihic. In psihanaliza aplicata nu mai exista un pacient/analizad/interlocutor care sa decida valabilitatea unei analize asa ca tu ca analist poti sa aberezi nestingherit fara sa te contrazic cumva. Insa sa nu-mi vii cu fantasma nasterii sau stadiul cutare sa-mi explici de ce personajul principal se scarpina in nas sau face un anume lucru. Mie sa-mi explici cu fapte la fel de concrete (particulare) ca si actul psihic realizat de personaj. Daca imi va ramane in minte analiza ta inseamna ca-i buna. Daca nu – nu. Ca in cura. A explica actul psihic prin concepte generale nu accept. Fireste ca deductia (ca cel mai sigur model logic) presupune tocmai particularizarea generalului. Insa nu pot sa aplic sec o regula generala; de exemplu daxa exista o lege a gravitatiei asta nu inseamna ca o piatra trebuie sa se afle in cadere ci doar ca aruncata in aer ea va cadea. Asadar vino si explica-mi cum e ea aruncata in aer si nu-mi afirma ca orice piatra cade! In cazul de fatza da-mi intamplari din viata autorului, da-mi fapte!
Pot accepta un „stadiu anal” de exemplu in masura in care copilului i se explica cum vin pe lume copiii care sunt purtati mai intai in burta. Un copil caruia i se va explica altfel nastrea sa (cu barza de exemplu) va dezvolta altfel de forma libidinala. Freud vine cu ditamai explicatia anala la Omul cu Sobolani. Concret. Altfel distanta aia de la Instinct pana la actul psihic de care vorbea Dorin Baftoi nu mai exista…

La final va zic un banc. Cica un politist trebuia sa amendeze pe unu’ cu o carte de psihologie in mana. Ii peomite ca-l iarta de amenda daca ii explica ce e psihologia asta. Urmeaza urmatorul dialog:
Psiholog: Domn’e iti place sa mergi la pescuit?
Politist: Da.
Psiholog: Da’ la pescuit mai tragi o tzigara ca te plictisesti, nu?
Politist: Corect.
Psiholog: Da pe langa o tzigara merge si o sticla cu tarie ceva ca asta e, nu?
Politist : Domn’e sa stii ca asa fac..
Psiholog: Da daca iti plac si astea e normal ca atunci cand nu poti sa te duci la peste sa mergi si prin baruri, nu?
Politist: Recunosc ca merg…
Psiholog: Iti cam plac femeile…
Politist : Domn’e sa nu ma spui la nevasta-mea ca (….)
Dupa care politistul ajunge in sectie si ii spune unui coleg:
Politist: Bai astazi am aflata ceva , pfff …
Coleg: Ce-ai aflat mah?
Politist: Psihologia
Coleg: Cum adica?
Politist: Pai fii atent: tu mergi la pescuit?
Coleg: Nu!
Politist: Aha! Esti homosexual!

Răspunde
dan says:

17 ani ago

Textul nu trece prin toate etapele pentru simplul fapt ca eroul lui Suskind poate fi inteles cel mai bine doar prin prisma primului stadiu de evolutie a libidoului, cel oral.
Referirile teoretice sunt toate in registrul de functionare orala: stadiul oglinzii, pozitia schizoid-paranoida, omnipotenta gandirii, satisfacerea halucinatorie, introiectie-proiectie,etc.

La dualismul Eros-Thanatos nu s-a ajuns pt ca nu s-a plecat de undeva, el exista inca de la inceput in orice fiinta vie. Psihopatologia care a fost data ca exemplu vine sa explice acest tip de functionare psihica pe care Grenouille o manifesta.

Sunt sincer interesat sa-mi imbunatatesc argumentele, asadar, va rog sa-mi semnalati care sunt asociatiile fortate, asemanarile, coincidentele etc.

Vorbiti despre lipsa distingerii intre planul real si cel virtual al artei… Nu-mi este prea clar, dati exemplul cu statuia lui Moise analizata de Freud, credeti macar o singura clipa ca lui Freud nu-i era clar ca productia fantasmatica a creatiei in sine nu-i apartinea in intregime lui Michelangelo??
Eseul lui Freud isi propune sa investigheze doar opera in sine, mai exact limbajul corporal al statuii si cred ca o face la modul genial cu mult timp inaintea unora ca Allan Pease.
Asadar, nu e vorba de analiza lui Michelangelo, cum nici interpretarea lui Grenouille nu se vrea analiza lui Suskind.

Consider ca demersul potrivit a celui care aplica psihanaliza la o opera, este sa se raporteze la personaj ca si cum ar fi foarte viu. Numai asa se poate realiza identificarea pt a intelege, adica acesta trebuie sa fie ascultat si insotit exact ca intr-o cura, in incercarea de a auzi continutul latent.
Binenteles, ca acesta este rodul imaginatiei creatorului si din cate pareti a spune, dvs doriti sa se faca raportari la viata autorului ca intr-un fel de psiho-biografie.

Eu consider ca psihanaliza aplicata trebuie sa ramana o interventie prudenta si sa nu se faca prea multe referiri la istoria personala a creatorului.

Sa stiti ca psihanaliza aplicata este un demers asumat si cu resturi de precautie. Freud se referea la Moise si monoteismul ca fiind un studiu cu rationamente fragile ca o balerina pe varfuri intr-un echilibru precar.

In ceea ce priveste contributia mai multor minti/experiente combinate in realizarea operei de arta, sunt de acord mai mult intr-o intrepridere colectiva cum ar fi realizarea unui film. In acest caz isi aduc aportul la creatia finala scenaristul, regizorul, actorii, etc. Discutabil si aici, pentru ca de cele mai multe ori exista regizori dictatori care nu ingaduie nici un fel de aport creator personal.

Cred ca e clar pentru toata lumea ca Grenouille este proiectia unei parti din mintea lui Suskind. Freud spunea adesea ca poetii/scriitorii au anticipat cu mult inainte descoperirile psihanalizei si ca intuitiile lor sunt cele mai profunde.

Sunt de acord ca psihanaliza aplicata este mai mult un exercitiu intelectual pt ca personajul/autorul nu va confirma sau infirma interpretarile. Prin acest fapt se delimiteaza de cura si nici nu-si propune sa vindece.

Faceti un apel insistent la explicarea concreta a faptelor si actelor psihice realizate de personaj. In prezentarea mea am facut permanent efortul sa-mi intemeiez argumentatiile pe fapte care se concretizeaza chiar in cuvintele autorului despre eroul sau pe care le-am citat din plin.

Vi se pare ca interpretarile mele sunt prea generale si nu le explica pe cele particulare? Atat am putut… daca dvs reusiti mai mult eu sunt foarte interesat sa aflu.

Referitor la ditamai explicatia anala pe care a dat-o Freud Omului cu Sobolani, eu o consider foarte plauzibila… si nu uitati!: aceea chiar a fost o terapie si nu doar un eseu de psihanaliza aplicata la o opera de arta.

Răspunde
Georgiana Branisteanu says:

17 ani ago

Comentariul tau, Gabriel, trezeste intr-adevar curiozitatea in sensul ca nu precizezi la ce te referi cand spui ca Dan Niculescu analizeaza personajul doar la nivel de generalitati si stadii. Altfel spus, comentariul tau privind generalitatile lui Dan N. este prea general. Sunt sigura ca ai avut in minte lucruri mai concrete.
Mie mi se pare ca Dan a construit un profil psihanalitic foarte amanuntit, edificator, al personajului.
In ceea ce priveste autorul, analiza acestuia, daca nu este prea salbatica, poate face obiectul unei alte lucrari de psihanaliza aplicata.

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

Mai intai trebuie sa spun ca nu ma deranjeaza nimic de pe acest blog. Daca un text sau o formulare nu imi convine nu mai raspund sau nu mai revin. Deci nu trebuie inteles ca as fi fost deranjat. Am avut cateva obiectii metodologice.
Nu am citit cartea, nu am vazut filmul si nu am avut obiectii fatza de „asociatiile fortate, asemanarile, coincidentele etc.” . Pe blogul meu „baldovin concept” am scris un articol despre imunitatea teoretica a psihanalistului si acest lucru l-am rezumat in propozitia „sunt dispus sa accept un supradeterminism infinit”. Doar ca, repet, ele trebuie sa pastreze acelasi nivel de generalitate. De exemplu as fi vrut identificarea pulsiunii/pulsiunilor concrete a actului descris aici „După ce-o ofili mirosind-o… era prea plin de ea.” si nu o formulare de genul: „Obţine astfel marea satisfacţie orală ce urmează după devorarea obiectului”. Pana la urma psihanaliza reface cauzele unui sentiment, gand, comportament. Sintagma „satisfacţie orală” este mult prea generala fatza de obiectul caruia ea se vrea a fi explicatie , adica actul mirosirii. Dar daca imi spui ca Grenouille o miroase pe tipa pentru ca mamica lui venea de la servici cu un miros special si il lua in bratze intr-un anumit fel si-l saruta atunci pot constata ca pentru un element particular exista o cauza LA FEL de particulara. Daca in loc de o astfel de posibila explicatie insa mi se explica despre cum preconstientul refuleaza inconstientul (pentru a duce generalitatea la maximum si a fi inteleasa obiectia mea) nu mai sunt dispus sa accept. Intr-o astfel de „eroare de procedura” intra toate conceptele psihanalizei de genul „stadii”, „perioada intrauterina” , „complexul oedip” sau „identificare proiectiva”
Despre planul real cu cel imaginar nu stiu ce as putea spune pentru a fi mai clar. Poate doar ca Grenouille nu exista. Faptele, sentimentele sale nu exista. Ele sunt produsul imaginatiei scriitorului imaginatie care NU respecta legile naturii ci doar combina parti din realitate.
Eu nu cred nici „macar o singura clipa ca lui Freud nu-i era clar ca productia fantasmatica a creatiei in sine” ii „apartinea in intregime lui Michelangelo”. Insa in momentul in care analizeaza pozitia tablelor in mana dreapta spune ca acesta Moise era pe punctul de a arunca nu stiu ce de parca Michelangelo i-0ar fi facut o fotografie. Moise ca personaj istoric nu are nici o implicare aici. Faptele lui concrete nu au legatura cu un anumit gest al personajului sculptat. Ca fapt divers pot spune (in completare la analiza lui Freud) ca Michelangelo a aranjat asa tablele pentru a da expresivitate baroca tipica mainii care le tin si in nici un caz ce a explicat Freud. In aceeasi masura ceea ce face Grenouille nu poate fi explicat ca si cum ar fi povestirea lui despre sine ci luat autorul, vazut ce are el particular si ceea ce face sa isi imagineze un astfel de scenariu. Mi-aduc aminte ca o psiholoaga analiza un desen realist de-al meu spunand despre personajul in cauza ca are nu stiu ce trasaturi. WTF… Personajul in cauza nu avea nici o legatura cu vreo posibilitate de analiza. Aici cadrul metodologic se termina. Nu poti psihanaliza planul imaginar. Insa poti gasi elemente ale autorului proiectate in el.
Va inselati profund daca credeti ca „psihanaliza aplicata trebuie sa ramana o interventie prudenta si sa nu se faca prea multe referiri la istoria personala a creatorului „. Daca ati stii cum se poate schimba in arta partile lucrarii si cum, cu un simplu gest sau precizare, sensul lucrarii poate deveni CU TOTUL ALTCEVA si cum artistul este copilul isteric al lucrarii sale ati vedea ca psihanaliza aplicata nu poate fi altceva decat psihanaliza autorului/autorlor. Insa chiar si cand ideile sunt doar ale unui singur om el nu le scoate „ex nihilo” ci se raporteaza mereu la ceea ce s-a facut sau se face in domeniu. Chiar daca el face altceva decat colegii sai el se raporteaza negativist la ei la fel cum face si negativistul isteric.
” Faceti un apel insistent la explicarea concreta a faptelor si actelor psihice realizate de personaj.” Nuuuuu. Nu, nu, nu, nu si iar nu. PERSONAJUL NU EXISTA!!!!! Pentru psihanaliza el nu e nimic. Zero. Ceea ce conteaza e doar autorul.
In blogul meu „baldovin concept” este un link spre „Cubismul lui Picasso” (in meniul din dreapta). Nu vreau sa para o lectie insa consider ca e mai aproape de ceea ce trebuie sa fie. Sunt curios sa va aflu impresiile despre acel text.

Răspunde
Georgiana Branisteanu says:

17 ani ago

Eu observ doar ca, Gabriel Baldovin nu concepe psihanaliza aplicata decat ca fiind: analizarea subiectilor in afara cabinetului prin intermediul produselor lor. Daca gresesc cu ceva, Gabriel, te rog sa ma corectezi. Eu cred ca asa simti tu psihanaliza aplicata, pur si simplu.
Daca cineva iti spune ca psihanaliza personajului are un mare rost si este diferita de psihanaliza autorului, tu nu esti de acord.
Personajul il folosesti numai pentru a intelege partial (sau total, nu stiu…) psihicul autorului.
Am inteles bine sau nu?

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

De asta zic eu ca psihanaliza aplicata pe arta e very tricky. Eu zic ca nu difera prea tare literatura de artele vizuale uatsoever. Daca vorbim de literatura si nu de jurnalism. Prima creaza a doua reproduce. E adevarat ca in ultima vreme cu OTV-izarea presei s-a mai atenuat bariera asta. E adevarat ca cei mai multi scriitori sunt si jurnalisti iar multi dintre scriitori sunt de fapt doar jurnalisti. Un personaj pe care un scriitor se apuca sa-l descrie e deja selectat de „inconstientul colectiv”, e mitizat. Practic comunitatea face acelasi lucru cu legenda pe care il face in selectarea stilurilor si artistilor. Fiecare generatie preia legenda personajului, adauga ceva la ea, ii da alt sens uneori. Evident ca, asemenea basmelor, acolo ramane fondul psihic comun al omenirii si de aceea in acest caz ea functioneaza foarte bine, este foarte clara si este acceptata. Arta moderna si contemporana in care se inscrie si cazul de fata a renuntat la subiectele legendare in favoarea unui anumit tip de periferizare a atentiei artistului si temei. Nu am citit eu prea multa literatura insa pot vedea ca descrierile contemporane sunt colaje de situatii traite de scriitorii insisi.
Personajul Grenouille nu este vreo legenda a comunitatii si nici apucaturile sale olfactive nu sunt actiuni specifice spiritului comunitar tinand cont ca nasul reda de obicei situatii… nasoale. Ca a existat sau nu un parfumar care a incercat sa imbunatateasca imaginea in comunitate a simtului olfactiv asta este probabil. Insa un astfel de personaj nu a avut statut de legenda universala ca sa intre in inconstientul colectiv ci de legenda locala mai mica. De aceea aici trebuie vazut in ce mod INDIVIDUALITATEA si artistului se regaseste in continutul lucrarii. Arta moderna si contemporana foloseste by default hazardul si intamplarile traite de artist pe care apoi le amesteca intr-un colaj. Chiar si atunci cand preia personaje si teme legendare arta moderna si contemporana adauga elemente mercantile, cotidiene specifice. Poate aceste povesti le-a luatde prin ziare, poate le-a luat de pe la altii. Poate s-a intalnit intamplator cu astfel de situatii. Iata ca factorul HAZARD (exterior) ia locul celui de determinat (interior) psihic in arta moderna si contemporana. Factorul uman, mercantil, cotidian pe care acest gen de arta il foloseste ar fi o jignire pentru aura legendara a artei clasice, traditionale. Aici factorul abisal, profund al psihicului e inlocuit cu cel periferic. Si prin el transpare cel abisal insa forma sa este data de realitatea careia sistemul cognitiv i se adapreaza perceptiv. Iata trei izvoare de analiza pentru psihanaliza artei: 1. Datele mitologice ale comunitatii;
2. Adaosul personal, abisal al artistului;
3. Hazardul vietii sale cotidiene care ii pot aduce continutului final al lucrarii forme speciale.
Iata prin catre filtre individuale trece geneza unei lucrari de acest gen si de asta tot zic eu ca analiza unei lucrari trebuie sa se extinda in afara „continutului ei manifest”.
In acest caz psihanaliza artei trebuie sa iasa din nucleul profund si sa dea mana cu estetica stilurilor si curentelor. Eu am incercat ceva si in „Cubismul lui Picasso” si in in „Contradictiile, iluziile si virtutiile postmodernismului”. Dar mai e mult pana a fi ceea ce trebuie.
Ori, in acest caz nu am aflat nimic despre autor desi personajul nu este o legenda (colectiva) si nimic despre continuturile profunde ale autorului sau despre posibilele lui experiente cotidiene, periferice. Din acest punct de vedere consider ca exercitiul psihanalitic in cauza este foarte incomplet.

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

Da-o ‘ncolo de analiza literara ca cea psihanalitica e mai mult decat atat.
O fi ea o prajitura dulce si buna da’ arta se mananca cu altceva decat cu papilele gustative .
Stii care e principala mea obiectie la psihanaliza aplicata actuala? Ca e nespecifica. Daca citesc „Omul cu lupi” imi pot face o idee generala despre cum se comporta tipul in real life sau la ce treastepti de la el desi nu l-am vazut in viata mea. Daca iau o psihanaliza a artei si citesc ce zice nu am nici o idee despre ce vorbeste. O psihanaliza a artei completa trebuie sa ii faca o idee celui care o citeste despre arta in cauza fara ca acesta sa fi luat contact cu ea. Iti imaginezi cat de departe suntem de un astfel de punct? In cazul asta trimiterea la carte pe care mi-o faci e chiar inutila. Apoi, la lenea mea literara, nu cred c-am s-o rasfoiesc prea curand…
Basmul e o specie de arta legendara by default. Accidentul (modern si contemporan) se vede mai putin. Evident ca rolul inconstientului colectiv e mai mare si psihanaliza clasica se potriveste mai bine. Dar chiar si asa dupa cate stiu nimeni nu a incercat sa explice simptomele lupului sau ale scufitzei sau cauzele (obiective) pentru care ele ar face un lucru sau altul asa cum a incercat Dan Niculescu, Freud cu tablele lui Moise sau colega noastra Ioana Marculescu cu etapele (generale ) ale dezvoltarii Eului („stadiile” de evolutie) pentru curentele mizicale. Personaje basmului in cauza au rol exclusiv de simboluri pentru insusi inconstientul colectiv. De exemplu atunci cand lupul este explicat prin intermediul tatalui pedepsitor exista o corelatie intre gradul de particularitate al personajului cu cel al psihicului. Dar daca explici lupul prin complexul Oedip (general) si il afirmi ca atare (spunand ca lupul este ar fi complexul Oedip) corelatia asta s-a rupt.
Oricum, in cazul de fatza subiectul este o legenda locala, una mica lipsita de aporul ICS. colectiv. Astfel ca rolul comunitatii si a autorului este mult mai mare decat in basm. De aceea continui sa cred ca fara referirea la ei un astfel de demers ramane incomplet.

Răspunde
Cafe Gradiva says:

17 ani ago

Mi se pare foarte interesantă discuţia ce are loc pe marginea eseului lui Dan, mai ales ca, din cate am inteles eu cel putin, ridica unele probleme teoretice mai largi, ce tin in genere de aplicarea psihanalizei. Voi incerca sa fac o sinteza a celor exprimate, ingrosand putin tusele – bineinteles, pot fi corectat.

Dl Baldovin…

1. Sustine ca exista – si aici, si in cele mai multe cazuri – o prea mare generalitate a conceptelor aplicate, care ar fi luate tale quale din dictionarul de psihanaliza fara o insertie coerenta si convingatoare in povestea de fata, care e una anume. Conceptele trebuie sa serveasca povestea (intelegerea ei pe un nou nivel de interpretare) si nu invers.

2. Acest grad de generalitate este admisibil doar in eventualitatea analizei unui continut colectiv, prin conceptele jungiene.

3. Personajul nu are o realitate proprie, ci exprima doar realitatea psihica a autorului, drept care a psihanaliza personajul este gresit sau iluzoriu: de fapt, il psihanalizezi pe autor; devin astfel obligatorii referirile la biografia autorului.

4. Opera de arta nu e un pacient pe divan care sa confirme sau sa infirme prin evolutia sa o ipoteza sau alta, prin urmare exista riscul major de a ne proiecta ideile noastre fara nici o legatura cu opera in sine.

5. Un critic poate evalua o interpretare psihanalitica a unei opere de arta chiar daca nu cunoaste opera, doar din modul in care sunt aplicate conceptele psihanalitice. Iar aceasta tocmai in functie de faptul daca sunt aplicate intr-un mod general sau specific (pct. 1). Un necunoscator al operei o poate cunoaste tocmai printr-o aplicare specifica.

Dan argumenteaza ca:

1. Interpretarea sa nu este una „generalista” tocmai pentru ca il particularizeaza pe personajul Grenouille ca apartinand fundamental unui stadiu anume de evolutie al libidoului – respectiv celui oral.

2. Nu-i nimic rau, ba chiar e necesar ca personajul sa fie considerat ca o entitate de sine-statatoare, pentru ca doar astfel se poate produce identificarea necesara intelegerii, precum intr-o cura reala.

3. Referirile la biografia autorului trebuie sa fie foarte prudente – asadar, un „nu” relativ spus psihobiografiei.

4. Psihanaliza aplicata e un exercitiu intelectual ce nu poate fi nicidecum confundat cu o terapie.

Diana Blaj:

1. Opera de arta la care se aplica psihanaliza trebuie cunoscuta pentru a putea intelege interpretarea.

2. Personajul nu-l exprima pe autor, ci doar o parte a psihismului acestuia, astfel obiectivata – prin urmare, apelul la biografia autorului nu mai pare unul urgent.

Georgiana:

1. Interpretarea lui Dan castiga tocmai prin detaliu.

2. Acceptiunea pe care o da dl Baldovin psihanalizei aplicate este cea a analizarii produselor (artistice?) ale unei persoane in afara terapiei (ceea ce inseamna, zic eu, in ultima instanta analizarea persoanei, nu a produsului).

Va rog sa-mi spuneti daca am uitat ceva sau daca am schematizat excesiv. O atare lista mi s-a parut totusi utila, pentru ca sunt cateva idei care traverseaza intreaga istorie a psihanalizei. Asa de pilda: psihanalizarea operei cu / fara psihanalizarea autorului? Cum se poate sti daca o interpretare e corecta, atata vreme cat nu e vorba despre un analizand pe divan? Etc. Mi se pare ca multe dintre aceste probleme au aparut la suprafata in cursul acestei discutii.

Răspunde
Georgiana Branisteanu says:

17 ani ago

Mie mi se pare foarte util rezumatul pe care l-ai facut pentu ca e mai mult decat un rezumat; e vorba despre punctarea unor idei pe care le putem discuta pe blog, pentru ca sunt exact pe specificul blogului: psihanaliza aplicata, nu?
Eu am mai publicat pe blog un text (de gasit in arhiva „Psihanaliza si psihanaliza aplicata”) in care afirmam faptul ca intr-o lucrare de psihanaliza aplicata avem de-a face cu doua componente: pe de-o parte teoria psihanalitica, adica vocabularul prin care numim ceea ce se intampla cu functionarea psihica si cu relatia terapeutica si pe de alta parte subiectivitatea celui ce analizeaza, adica raspunsul lui emotional la obiectul pe care il analizeaza.
In clinica, subiectivitatea psihanalistului se exprima prin contratransfer (instrument important de lucru) si este limitata de regulile cadrului psihanalitic (acest cadru face ca relatia terapeutica sa aiba alte dimensiuni decat relatiile sociale obisnuite).
In momentul in care noi luam ca obiect de studiu in psihanaliza aplicata o anumita persoana (exemplu: autorul unui roman), nu putem vorbi despre acea persoana ca in prezentarea unui studiu de caz in care vorbim despre un pacient cu care am lucrat deoarece acest tip de abordare ar fi o psihanaliza salbatica neavand la dispozitie cadrul de lucru specific clinicii. Si atunci, acest cadru trebuie inlocuit cu un alt cadru de lucru, specific psihanalizei aplicate. Riscul unei abordari salbatice in psihanaliza aplicata pe autor intervine in momentul in care facem aceasta schimbare de cadru.

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

@ Dorin Biftoi
Din my pt. of view ati sintetizat bine cu exceptia apropieriid e Jung. Singura legatura e deschiderea spre ereditate. In rest il consider ca exemplu despre cum NU trebuie sa se faca o analiza a fenomenelor culturale. El e maestrul neconcordantelor de generalitate a explicatiilor fenomenelor psihice.
@ Georgiana
Nu iti impartasesc anxietatea fata de „psihanaliza salbatica”. Freud a fost si el un salbatic iar psihanaliza a fost inventata mai mult de pacienti decat de analisti (vezi cazul celebru Bertha pappenhein). Sa nu-l uitam pe ion vianu la noi. Regulile acestea rigide pot frana aflarea adevarului. In ceea ce ma priveste decat sa fac o analiza incompleta si care sa terzeazca dubii categorice auditoriului sau sentimente de inutilitate si neclaritate a expunerii prefer sa sparg tiparele „tabu-ului” analizei salbatice si sa fiu cat de cat specific. Dincolo de asta autorul se poate ca nici macar sa nu mai fie in viata asa ca salbaticia salveaza orbecairea 🙂

Răspunde
Unknown says:

17 ani ago

super, dle Baldovin, super, mi-a placut asta cu spartul tabuurilor pt ca atinge o problema veche si totusi mereu noua in psihanaliza, in formarea psihanalistilor. ce facem, mergem pe canoanele predate si picurate in singe pina la imobilizarea analizandului viitor psihanalist sau ii lasam libertatea indraznelii unui drum propriu? in sensul astul, eseul lui Kernberg despre modalitatile de ucidere a creativitatii incepatorilor este minunat.

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

Expresiva formularea „picurate in singe pina la imobilizarea analizandului viitor psihanalist”. Pai ce sa facem? Mergem inainte. Daca IPA nu doreste relaxarea acestor „examene” risca sa piarda trenul institutionalizarii. Pentru ca sa nu va inchipuiti ca, dupa presiuni facute de diferiti actori sociali asupra statului de a deschide larg deschise portile psihoterapiei in general si ale psihanalizei in special pentru echilibrarea tensiunilor sociale, cineva va veni peste noapte sa invite IPA la dans. Daca ea nu vrea sa invete noii pasi ai spiritului contemporan, daca nu intelege ca tulburarile psihice se schimba si ca inclusiv tehnicile trebuie sa se schimbe dupa ele atunci nu are decat sa ramana un fel de francmasonerie.
Din punctul meu de vedere trebuie data libertate absoluta analistului cu conditia respectarii cadrului terapeutic (neimplicare sexual-afectiva in viata analizandului–regula de abstinenta, – in general, limbaj decent, impartialitate binevoitoare) si concordanta in generalitate a explicatiilor. Daca regulile astea sunt respecate e liber sa spuna si ca analizandul a mancat mushtar cu ciorba in prima copilarie. Nimeni nu are dreptul sa vina cu explicatii maiastre cum ca, vezi doamne, e gresit. Analizandul decide. Poate fi acceptata o supradeterminare si o explicatie in plus din partea unui maestru. Cu toata autoritatea ei ea are statut secundar fatza de cel care o face „la fatza locului”.
E strategia lui daca prefera un stil mai dur sau unul mai bland. Analizandul va raspunde prin plecare sau ramanere in cura. Fireste ca initial are nevoie de ceva studii in special de cele de istorie a psihanalizei, exercitii de psihanaliza aplicata, sfaturi (cerute si nu bagate pe gat in jos) de la unii mai bine cotati. Insa dupa ce si-a intrat omu’ in mana nu il mai dadacesti. Altfel psihanaliza risca sa fie printre singurele domenii alaturi de cizmarie, croitorie si vulcanizarea camerelor de rotzi unde batranii dau „indicatii pretioase si neabature” tinerilor cand de fapt reformarea majoritatea tuturor domeniilor vii depinde de suflul nou adus de ei.

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

Hotarati-va daca ne tutuim sau ne domnim pt. ca mie imi displac foarte mult oscilarile astea formal-informale pe care le mai facea fosta mea directoare de la liceul la care am predat eu pictura acum cativa ani.

Si totusi supervizarea, cu analaza „de comun acord” (cu formatorul) a curei facuta de psihanalistul in formare pe un alt analizand tot cam sfat se cheama. Formatorul vine si spune „tinere… etc. s.a.m.d, ” si atunci tanarul baga la cap ce ii spune ala. Suna cam nasol da’ deocamdata nu vad cum s-ar putea face o formare mai buna.

O ultima precizare: eu nu am vorbit despre „Grenouille a lui Suskind ” adica fara sa o cunosc ci despre articolul „Parfumul, un mod de iubire” pe ale carui lista de comentarii am onoarea sa ma aflu acum.

Am si eu o intrebare: vorbiti despre mine ca si despre o multime de alte domenii si lucruri cu care (e normal) nu ati avut nici o tangentza, adica fara sa ma cunoasteti?

Răspunde
Georgiana Branisteanu says:

17 ani ago

Pai mie mi se pare ca discutia a fost deviata incepand cu presupunerile referitoare la formarea candidatilor I.P.A., subiect fara nici o legatura cu diferentele intre psihanaliza aplicata si cea clinica si cu posibila salbaticie rezultata din confundarea celor doua planuri.
Si ca sa revin…, eu nu am spus, Gabriel, ca tu ai facut vreo confuzie, chiar daca replicile ulterioare ale tale si ale doamnei bella au dorit sa sublinieze ca originalitatea ar putea fi numita salbaticie…

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

@ Georgiana.
Eu cred ca exista legatura. Daca tu spui ca „In momentul in care noi luam ca obiect de studiu in psihanaliza aplicata o anumita persoana (exemplu: autorul unui roman), nu putem vorbi despre acea persoana ca in prezentarea unui studiu de caz in care vorbim despre un pacient cu care am lucrat deoarece acest tip de abordare ar fi o psihanaliza salbatica neavand la dispozitie cadrul de lucru specific clinicii” practic anulezi orice libertate a psihanalizei de a se dezvolta in afara cuibului IPA si a analizei didactice facuta de ei care cica, te-ar face in mod subit psihanalist. In mod clar spargerea acestor bariere este semn al originalitatii de vreme ce nu accepta „regula”.
De ce crezi ca eu ti-as fi reprosat ca ai fi spus ca eu an facut vreo confuzie? Nu inteleg la ce te referi
@Diana Blaj
Iar daca eu nu par sa fi urmat o cura dvs. va delarati sigura ca eu nu am facut-o, right? Interesant mod de folosire a logicii.
„a-ti citit parfumul dar v-a-ti putut exprima o parere AVIZATA m-a facut sa fac insertia logica ca nu a-ti urmat analiza”. Interesant modul de folosire a gramaticii limbii romane. De obicei trec cu vederea erorile inerente tastarii. Insa daca se repeta din 3 in 3 cuvinte asta nu mai e eroare ci altceva. Totusi suntem pe un blog mai special, mai orientat catre problemele teoretice si nu pe unul cu mesaje gen SMS.
Insa, fireste, probabil ca dvs. va aflati intr-o cura didactica si astfel puteti atinge chintesenta psihanalizei si fara aceste instrumente ca logica si limba. Deja simt cum enervarea mea s-a retras (cu coada intre picioare) in urma unei astfel de analize profesioniste.

Răspunde
Unknown says:

17 ani ago

se pare ca eu sunt cea care a introdus o distorsiune in mersul subiectului, imi cer scuze.

Răspunde
Georgiana Branisteanu says:

17 ani ago

Gabriel, eu am pareri mai bune despre I.P.A. decat pari sa ai tu, dar, ce conteaza asta? Orice organizatie poate avea si parti bune si parti rele ca si orice persoana.
Mi se pare ca tocmai, problemele pe care cei de la I.P.A. si le pun cu privire la relatia candidatilor cu autoritatea dovedesc maturitatea acestei organizatii. Ma gandesc acum la articolul de care a pomenit bella (si in fond, nu aveti de ce sa va cereti scuze, doamna, mi se pare o.k. ca asociem liber aici, pe blog, daca constientizam asta).
Privind I.P.A., e ca si cum un parinte este constient de limitele ce pot oscila in relatia cu copilul in privinta libertatii si interdictiilor. Mi se pare o.k. sa se discute despre asta; inseamna ca pe cei de acolo ii preocupa ceea ce fac.
Ca sa revin la subiectul psihanalizei aplicate, Gabriel, nu anulez dezvoltarea psihanalizei in afara clinicii (daca asta inseamna „cuibului I.P.A.”) pentru ca nu m-as mai ocupa de psihanaliza aplicata, ci doar atrag atentia asupra unui lucru cu care poate ca m-am confruntat personal: posibila confuzie intre cele doua tipuri de abordari si faptul ca aceasta confuzie se cheama cumva (p. salbatica).

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

Stii Georgiana, nici eu nu am pareri chiar total negative despre IPA si sistemul lor de formare. Cred insa ca e inactual si trebuie sa se rejudece.
Desi ma repet totusi o fac, psihanaliza aplicata nu are nici o sansa de dezvoltare in situatia „anxietatii” fata de „psihanaliza salbatica”. Imagineaza-ti ca psihanaliza artei nu ar putea fi facuta decat de un estetician, decat un om care trebuie sa se informeze pana in dinti despre o lume si asa extrem de prolixa si diversificata asa cum e cea a artei. Daca el trebuie sa mai piarda si o gramada de timp si bani pentru a-si autoriza la IPA intruziunile sale psihanalitice este clar ca nu ar ajunge nicaieri. Situatia este valabiula si viceversa cu psihanalistii IPA care, din pacate ajung rupti de realitatea concreta a strazii si a altor domenii. In materie de arta situatia nu este diferita. Din pacate inclusiv un Freud a fost total impermeabil la curentele timpului sau.
Oare nu se cere prea mult din partea unei „stiinte neexacte” cum e psihanaliza? Rezultatul este ca politica selectarii in IPA seamna mai mult cu cea a selectarii intr-o organizatie terorista. Nu conteaza inovatia ci supunerea. Rezultatul este puterezirea si devitalizarea psihanalizei insasi iar cota ei de popularitate printre elitele culturale este de cateva decenii in cadere libera dupa cum stii si tu. Ceva trebuie schimbat.

Răspunde
Unknown says:

17 ani ago

eu ma intreb in ce masura psihanaliza aplicata are nevoie de obligativitatea unei cure personale. sigur ca se poate si cu, si fara analiza perso sa te ocupi de psihan. aplicata. cred ca deficitara este intelegera termenului de „salbatica”. salbatica este folosit, in bransa, atunci cind psihanalistul se repede cu interpretari in momente nepotrivite dpdv al momentului ales, atunci cind pacientul nu este pregatit sa le primeasca. sigur, asta nu inseamna ca numai analistii incepatori gresesc. si cei cu experienta fac… salbaticii de genul asta. riscurile pot fi de doua feluri, dupa mine: cel mai mic este ca se pierde eficacitatea terapeutica a unei interpretari altfel bune. cel mai mare este ca pacientul poate fi bulversat si obligat sa faca cinci pasi inapoi.

cit priveste ipa, nu este decit o alta institutie formatoare. e drept, cea mai mare si cea mai puternica, dar asta nu inseamna ca nu exista si altele unde se fac lucruri serioase. ipa este, dupa mine, prea idealizata, dar corespunde perfect unor structuri pe care toti le avem. cred ca mai important este sa ai o cura bine facuta si destul de cuprinzatoare decit ce institutie te acrediteaza. am vazut printre candidatii ipa niste specimene rare, formati din toate cliseele posibile, pe care candidatii insisi le considera perfecte. rigiditatea acelora e uluitoare, atit de perfecta incit nu sint in stare s-o vada. litera cartii e cea care conteaza pt ei si nicidecum o minte creatoare. curajul de a indrazni este echivalat cu… nepriceperea. dar, ca peste tot, exista si cei care gindesc pe mina lor si devin ceea ce sint in stare sa devina. cred ca limitele analizandului sint date in primul rind de limitele analistului cu care s-a analizat. cum se stie, o analiza nu poate merge mai departe decit limitele analistului pt ca odata pus in fata limitelor de catre istoria clientului sau, analistul nu mai stie ce sa faca, el insusi nefiind analizat dincolo de acele limite. exista un oarecare grad de salbaticie in orice cura din lumea asta.

mai interesanta mi se pare intrebarea: de ce toti incepatorii vor sa devina candidati ipa si de ce cei care se formeaza in alte parti (scoala olandeza, fundatia generatia) nu se multumesc cu acele formari, la fel de laudabiel ca si cele ipa. de ce multi merg pe mina a doua instituii formatoare? ce nu le ajunge? ce nu e „bine”? de ce ipa reprezinta… idealul?

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

Eu ma intreb chia in privinta celei clinice. Fireste ca in acest caz autoanaliza ia locul curei didactice. Ea este necesara desi nu sufiecienta. Iti mai trebuie si utilizarea corecta a logicii. Orice „pacient” trebuie sa ajunga la autoanaliza altfel terapia facuta cu un analist e aproape inutila. Si in cura didactica tot acelasi mecanism autoanalitic e cel ce functioneaza. Sau ar trebui sa functioneze. Eu vad psihanalistul ca pe un profesor. Iri raspunde punctual la intrebari sau poti su singur gasi dupa cercetari personale raspunsurile. Cura didactica e buna dar nu indispensabila la fel ca si profesorii pentru cunostinte. Poti ajunfge la acelasi nivel mai tarziu.
Din pacate psihanalistii pe care ni-i descri tu arata ca niste beneficiari de … psihochirurgie. Adica de aia de-ti taie cu foarfecele bucati de creier. Te scapa de psihoza da’ te fac usor … dement. Sunt sigur ca baietii interpreteaza un rol. acela de regi ai psihanalizei. Ma intreb oare ce ar mai zice un potential client uitandu-se la perspectiva pustiirii afective a unui asemenea psihanalist. Man, pai depresia majora ambulanta o pot lua si fara sa dau o palarie de bani la psihanaliza. Sau anorexie emotionala pot face chiar prin anorexie propriuzisa chiar economisind banii pe mancare. Pai daca psihanaliza te face un astfel de robotzel eu unu’ as prefera o compulsie sanatoasa sau o conversiune isterica subtila. Zau asa.

Răspunde
Georgiana Branisteanu says:

17 ani ago

bella,
intrebarile pe care vi le puneti dvs. mi le-am pus si eu, la unele am gasit raspunsuri, la altele, nu, la altele sper sa gasesc impreuna cu ceilalti.
Am sa va spun parerea mea despre o parte din subiectele pe care le deschideti pentru discutie.
Nu cred ca fara analiza personala nu poate fi scrisa o lucrare buna de psihanaliza aplicata.
Insa, cel care are o analiza are mai multe sanse de a face distinctii:
– sa identifici realitatea psihica proprie de unde vin proiectiile catre exterior
– sa identifici cu o marja mica de eroare realitatea psihica a celuilalt (daca obiectul analizei este autorul unei opere)
– sa identifici reactiile afective proprii vis a vis de opera/personajul pe care o/il analizezi
– sa-i atribui personajului analizat un cat mai adecvat profil psihanalitic in functie de continuturile ce-i sunt atribuite de opera raportate la experienta teoretica existenta in domeniu
– sa constientizezi faptul ca propria interpretare nu este singura posibila si poate nici cea mai buna pentru cei care iti citesc lucrarea de psihanaliza aplicata
etc., etc.
Se poate pune intrebarea: poate fi deci, suficienta teoria in psihanaliza pentru a realiza o lucrare de psihanaliza aplicata?
Raspunsul meu este ca nu, deoarece, cu cat esti mai constient de propriile proiectii, cu atat ai o mai mica tendinta de a le confunda cu realitatea externa.
Ceea ce se poate adauga insa, este ca, terapia psihanalitica nu este singura modalitate de contact cu propria persoana.
Prin urmare, neavand capacitate de autoreflectie, nu poti realiza o lucrare de psihanaliza aplicata, ci una de PSIHANALIZA SALBATIC APLICATA in care asociezi liber pe marginea unei opere/autor crezand ca ai descoperit „realitatea operei/autorului”.
In ceea ce priveste relatia celor interesati de formare cu institutiile formatoare, cea mai plauzibila explicatie a problemei pe care ati sesizat-o (si pe care si eu am sesizat-o frecvent) consta in existenta unor leziuni narcisice personale ale acelor persoane ce nu au putut fi depasite in analiza personala. Ca un exemplu in acest sens, cineva ce se considera avizat imi spunea foarte convins ca psihoterapia psihanalitica nu este decat o „psihologizare” a psihanalizei. Pe moment mi-a venit sa rad (prima reactie). Apoi mi-am dat seama ca fantasmele oamenilor pot fi foarte puternice si provocatoare. 🙂

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

In principu eu sunt de acord cu beneficiile pe care le-ai enuntat in privinta analizei didactice. Nu sunt insa de acord cu ideea (meexprimata direct in commentul tau dar subinteleasa) cum ca aceste elemente indispensabile unui bun psihanalist pot fi dobandite DOAR prin analiza didactica. Sunt de acord ca o analiza didactica poate accelara stapanirea lor insa ca ea ar fi singura care le-ar stapani nu am sa accept. Am un argument imbatabil pentru asta pe care l-am folosit inca de acum 10 ani in lucrarea mea D.P.A.: daca analiza didactica ar fi conditia sine qwa non a formarii uni bun paihanalist atunci nu exista bunipsihanalist deoarece mergand inapoi pe filiera formarilor IPA nic Freud, nici Jung si nici altii care apoi s-au declarat formatori nu au avut analiza didactica sau formatorii lor nu au fost suficient analizati. Daca conceptia dupa care tu ca psihanalist nu poti depasi „limitele” analistului tau ar fi adevarata atunci insasi psihanaliza nu ar fi putut exista deoarece acesti oameni nu au facut ei insisi cura.
Iata ca desi psihanaliza pote fi initial salbatica ea se poate „domestici” in mana unui om viu care stapaneste bine logica si limba. Vezi Ion Vianu despre care am mai disutat. Situatia este la fel cu cea a kitsch-ului care poate deriva in arta autentica prin perseverenta si perfectionare a tehnicii.

Răspunde
Unknown says:

17 ani ago

o singura remarca la cele spuse de baldovin.
nu poti fi analizat de catre analistul tau decit pina acolo unde el insusi a fost analizat. dar te poti autoanaliza, cind ai capatat sufiecienta cunoastere de sine si ai deprins mecansimele propriului inconstient (nu ca ele s-ar manifesta mereu la fel) dincolo de acele limite. astfel, si analistul tau capata, prin tine, o extindere a cunoasterii de el insusi. mentalizarea mi se pare a fi un proces foarte important in cadrul relatiei. imi inclin atentia din ce in ce mai mult spre intersubiectivisti.

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

De acord cu ce zici. Dar crezi ca o analiza didactica este absolut indispensabila? Adica nu poti face nimic intr-o cura, indiferent de experienta ta teoretica daca nu ai fost tu insuti analizat? eu cred ca poti.

Răspunde
Unknown says:

17 ani ago

ba sigur ca poti, dar cred ca poti face asta in orice domeniu al psihanalizei, mai putin in cel terapeutic. nu poti sta in fotoliu fara o analiza personala, decit cu riscul unei eficiente mult diminuate datorate, printre altele, unui contratransfer greu de tinut in friu. oricit ai fi de bun in teorie. din nefericire, avem si noi reprezentanti de genul asta printre psihanalistii nostri, atit de putini…

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

Pai cum? Odata zici „ba sigur ca poti … mai putin in cel terapeutic” iar apoi dai de inteles ca se poate dar „cu riscul unei eficiente mult diminuate”. Ce vrei sa spui?: ca domeniul „terapeutic” se exclude total (dupa formularea eufemistica toti mai putin Ionescu)sau ca se exclude doar partial?

Eu inteleg din ultima ta precizare ca se poate totusi face si in acest caz.

Sunt de acord ca analiza personala creste performanta psihanaliztului
Dar nu crezi ca eficienta e diminuata si in functie de „talentul” personal al celui in cauza? Eu cred ca pana la urma asta e definitoriu. Daca il ai il poti cultiva. Daca nu il ai poti sa faci analiza personala si cu stapanu’ inelelor. Eu cred ca poti ajunge la performante si fara analiza personala la fel cum un filosof poate ajunge astfel si fara diploma.

Răspunde
Georgiana Branisteanu says:

17 ani ago

Gabriel, daca nimeni nu ti-a „facut” (facem abstractie de salbaticia termenului ca sa simplificam discutia) tie „analiza personala”, de unde ai sa stii sa „faci” tu altuia „analiza personala”?
Cum sa stii sa construiesti cadrul unui tip de relatie pe care nu ai trait-o niciodata?
Doar citind despre experientele altora (aceasta este de fapt teoria in psihanaliza) nu poti face si tu „acasa”…
E ca si cum ai citi o carte in care se descriu tehnici de acrobatie (ex.: mersul pe sarma) si ai crede ca daca ti-ai insusit perfect teoria si esti si talentat, nu ai nevoie de nici o saltea dedesubt…:))

Răspunde
Unknown says:

17 ani ago

ceea ce am vrut sa spun este urmatorul lucru: cu talent, curiozitate, interes si insusindu-ti teoriile psihanalitice, poti face o multime intr-o multime de domenii, inclusiv terapie, INSA in acest ultim domeniu eficienta demersului este drastic scazuta in lipsa analizei personale, care si asta trebuie sa aiba calitatea de a fi fost bine facuta. explicatiile sint de prisos. iti poti inchipui cum e sa traiesti pe viu o ninsoare dar nu vei pricepe niciodata cu adevarat cum e sa fii nins in lipsa acesteie xperiente, de exemplu. poti stii pe de rost tratate de chirurgie, nici unul nu te va face niciodata chirurg daca nu ai pus in viata ta mina pe bisturiu. samd.

Răspunde
Unknown says:

17 ani ago

Georgiana: imi atrage atentia, ma amuza si imi place exemplul tau cu mersul pe sirma, cu salteaua, cu acrobatiile. interesant…

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

@ Georgiana.
Din experienta. Normal ca prima data o dai in bara, poate si a doua si a treia,da’ pana la urma „te prinzi”, inveti. Omul invata din greseli.
Din acest motiv tocmai practicarea psihanalizei presupune o acumulare a acestui „tip de relatie” despre care tu vb. , o crestere. N-am sa fiu niciodata de acord cu faptul ca psihanaliza este divinitatea si restul psihoterapiilor sunt lumea terestra care nu poate ajunge la ea decat prin nu stiu ce ritualuri (aici analiza didactica). Sunt ferm convins ca intalnirea cu un filosof, artist etc. poate fi psihoterapie in aceeasi masura in care si restul psihoterapiilor fac psihanaliza partiala.
Repet cele spuse mai sus: tipul asta de aruncare a psihanalizei in lumea magica a basmelor nu se impaca cu insasi fenomenul aparitiei sale care nu ar mai fi fost posibil dupa cele spuse de tine.
De acord cu tine ca teoriile nu inlocuiesc practica insa la fel ca analiza didactica si ele sunt experiente in plus care pot ajuta. Adica poti sa inveti mersul pe sarma si fara saltea dedesupt. Incepi mai intai prin exercitii la mica distanta de sol, apoi cu prezenta din ce in ce mai jenanta a publicului. In evul mediu si chiar si mai tarziu circarii nu aveau saltele.
Oricum exemplul dat de tine este mult prea angoasant. Eu as da un altul: cel al dansului. Te poate invata un instructor mai repede dar poti invata si singur daca esti talentat. LA fel in orice caz si la fel si in psihanaliza.

@ Bella
Inteleg. Insa daca accepti ca „eficienta demersului este drastic scazuta ” trebuie ca accepti totusi ca o oarecare eficienta exista totusi, nu?

Răspunde
Unknown says:

17 ani ago

nu e deloc „normal’ si in nici un caz obligatoriu so dai in bara din prima, a doua, a treia oara. poti s-o dai in bara abia a 80-a oara de-abia. asa cum si un analist cu experienta o poate da in bara din prima sau din a mia. nu exista regula. de dat, o dai oricum, mai devreme sau mai tirziu, intrebarea e cit de grav o dai in bara. o poti da avind ca urmare ridicarea unei rezistente atroce a pacientului pe o perioada de timp sau o poti da pina la regresia aceluia la psihoza. e o diferenta, nu? de preferat prima varianta.

nu, practicarea psihanalizei nu tine de magie, asta e limpede. dar poate tine de… arta. care, desigur, e pentru cei putini. psihanaliza nu e decit o forma de terapie printre altele. e adevarat, cea mai profunda, dar tot o forma ramine. studiile clinice controlate vorbesc despre egala eficienta a mai multor forme de terapie, nici unul nu spune ca psihanaliza e cea mai grozava. asa ca, daca ne luam dupa RCT-uri (si daca dupa ele nu ne luam, atunci dupa ce?), putem spune cel mult ceea ce am enuntat mai sus: e doar o forma de terapie, la fel de eficienta ca altele.

sigur ca accept ca „o oarecare eficienta” exista, ba accept si mai mult, ca poate avea, uneori, o eficienta destul de mare, dar cred ca devine important sa te opresti la timp, cind simti ca esti depasit. decit sa transformi in pacient stabil intr-un psihotic, mai bine il lasi nevrotic. daca poti. daca esti in stare. daca iti cunosti masura. si daca accepti ca esti limitat.

Răspunde
Baldovin says:

17 ani ago

Pai inseamna ca totusi esti de my side Bella! Pana la urma interventia psihanalistului depinde de talentul sau si nu de „descendenta” sa aristocratidactica 🙂
Da’ nu sunt de acord in ruptu’ capului ca aplicarea gresita a principiilor psihoterapiei (in genere) poate conduce la psihoza. Psihozele debuteaza uneori nevrotiform insa sansele ca o nevroza propriuzisa sa devina psihoza sunt foarte mici. (Nu vb. de structura psihopatologica nevropatoida existenta in grade diferite la toti ci de nevroza autentica. ) Mult mai mici decat in cazul normalitatii. Ies din calcul „formele psihotice reactive tranzitorii” datorate traumatismelor foarte puternice (razboaie, accidente etc.) care se remit de la sine. Asa ca daca cineva s-a trezit cu obsesii, cu fobii nejustificate sau conversiuni (somatice) isterice se poate bucura macar ca i-a scazut riscul de schizofrenie 🙂
Nici in privinta artei nu is de acord. Nu sunt atat de elitist ca tine.

Răspunde
Unknown says:

17 ani ago

asa ziceam si eu pe vremea cind eram toba de teorie si nici nu-mi incepusem analiza. asa ziceam si dupa doi ani de analiza, insa cind au inceput sa functioneze alea analizate care s-au asezat in ordinea lor buna, abia atunci am simtit cu adevarat ce inseamna arta analistului, abia atunci am gustat momentele de gratie -rare, dar coplesitoare- in care mentalizarea devenea pur si simplu ‘vizibila’, cuplarea inconstienturilor devenea pur si simplu ‘palpabila’, de netagaduit, interpetarea, aceeasi, ne venea la amindoi in pur si simplu aceeasi clipa. (e drept, am avut mare sansa de analist adevarat…) ei, bine, toate astea nu pot veni doar ‘batind in picioare’ tratatele, luind parte la intilniri de grup, la analize de cazuri si eludind… divanul. e o convingere de nestramutat, macar pt faptul ca inceputurile psihanalizei au fost hat, cindva. avem o baza mult prea solida azi ca sa mai acordam foarte mult spatiu experientelor de dragul lor insile. a redescoperi psihanaliza pe propria mina este, azi, timp pierdut. este a descoperi apa calda si mersul pe jos.

pacientul psihotic este, deseori, psihotic fara ca noi sa ne dam seama decit tirziu. psihoticii detin un soi de geniu ascuns. nu e necesar ca psihoticul sa solicite terapie doar cind e decompensat, din contra, e putin probabil. el cere terapie, in general, atunci cind e intr-o faza de echilbru. in faza asta fiind, el are aparentele nevroticului. ei, bine, daca nu stii ce sa faci, daca aplici gresit, pe psihoticul cu aparente de nevrotic il duci la criza una, doua. d-asta spuneam ca mai bine il iei infinit de usor, lasindu-l nevrotic, asa cum a venit, decit sa risti o decompensare. pt ca nimeni nu se poate decompensa decit pina la stadiul fixatiei (asta ca sa ma exprim in termeni freudieni), or, daca fixatia e in faza anala, niciodata pacientul nu va decompensa la psihoza, ci cel mult la border. daca e fixat in genitala, mai mult de nevrotic nu poate fi samd. dar ce te faci cu cel in orala care vine la cabinet doar nevrotic? pe asta, daca n-ai grija, il duci rapid la psihoza veritabila. asta voiam sa spun mai sus.

Răspunde