Urmează o întrebare foarte previzibilă: pentru că scrieţi romane despre tatăl şi mama dumneavoastră, e inevitabil să facem apel la psihanaliză. De altfel, aţi urmat şedinţe de psihanaliză cu Lacan sau cu alţi psihanalişti, apoi, în romane aţi ironizat terapia de acest gen. În fond, care este raportul psihanalizei cu scriitura, în cazul dumneavoastră?
Psihanaliza face parte din decorul vieţii moderne occidentale. Ea e legată şi de filosofie, îl putem citi pe Freud dintr-un interes reflexiv, teoretic, fără legătura cu practica psihanalitică: ceea ce spune el despre vis, despre inconştient etc. În secolul al XIX-lea, în literatura franceză găseai medici, preoţi, astăzi întâlnim psihanalişti, e normal, e modern. Mă servesc de ea ca de un instrument de descriere a lumii, e ca şi cum în romanul modern personajul ar lua un taxi. E ceva nou, în romanele vechi nu exista taxiul, psihanaliza e ca şi un taxi, un instrument nou de care ne putem servi; desigur, psihanaliza ajunge ceva mai departe decât un taxi… În jumătate din literatura lumii se vorbeşte de părinţi, tragediile greceşti sunt toate istorii de familie. Sau dacă vreţi, asta arată cumva psihologia masculină. Raporturile cu părinţii sunt extrem de complicate. Sexualitatea, de exemplu. Există o scenă la care ţin mult, în Trei zile cu mama, în care mama se lasă agăţată într-un bar de un tipograf care băuse prea mult – e o modalitate romanescă de a introduce o mare temă, faptul că nu ne place să ne gândim la viaţa sexuală a părinţilor. Ceea ce e curios pentru că fiecare fiinţă umană e în viaţă tocmai pentru că părinţii săi au avut o viaţă sexuală. Şi am arătat asta prin fiul care e surprins să vadă că mama lui e interesată de un alt bărbat; sunt mulţumit de paginile acelea.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.