Există – şi se numeşte Neo Vita, o clinică pentru magnaţi aflată în cartierul Rubliovka, care este un fel de Beverly Hills al Moscovei. Aici o şedinţă de psihanaliză costă în medie 10 000 de dolari! În rest, the usual stuff: plasme gigantice cu imagini idilice şi muzică de relaxare, caviar servit după fiecare analiză de sânge, câte 1 milion de dolari de persoană pe an pentru o îngrijire completă. Într-alte privinţe, precum dentiştii sau nutriţioniştii, miliardarii ruşi se reped până la Londra sau în Elveţia.
Totul este conceput la Neo Vita pentru a îngriji nu doar corpurile, dar şi pentru a pansa orgoliul şi reputaţia pacienţilor. […]
Psihanaliştii occidentali nu cunosc mentalitatea ruşilor,
spune Tolokonin [fondatorul clinicii].
Eu mă simt foarte apropiat de clienţii mei: câştig cât ei, trăiesc cu ei, schiez cu ei. Cum clientul meu e în stare să cheltuie un milion de dolari pe noapte, atunci ar trebui ca eu să-l pot trata de două milioane de dolari,
spune Tolokonin.
Dacă are un castel în Monaco, dar nu-şi poate găsi dragostea, atunci n-aş putea fi eficient dacă nu l-aş taxa cu echivalentul castelului.
Acesta este, într-adevăr, un principiu motor al curei psihanalitice. Dar întrebarea care se pune este dacă la aceste sume astronomice – un psihanalist putând câştiga peste un milion de dolari anual de la un singur pacient – respectivul psihanalist mai are curajul şi reperele pentru a-şi face meseria, respectiv pentru a-şi conduce pacientul prin toate meandrele, frustrările şi suferinţele unei analize.
Mă simt mai responsabilă cu cei bogaţi,
spune un medic generalist al clinicii.
Aceştia îşi verifică întotdeauna diagnosticul.
Adică banii. Deci, despre responsabilitate este vorba ori despre delegarea acesteia pacientului? Mai are – în acest caz, psihanalistul independenţa necesară pentru a-şi face meseria?
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Funny. Eu n-am inteles niciodata prea bine toata povestea asta cu plata in psihanaliza. De ce sa ceri un anumit procent din salariul pacientului? Ca el sa valorizeze terapia? O poate valoriza si daca ar fi gratis si poate sa nu se implice prea mult chiar daca e scump, sau tocmai din cauza asta. Emotiile si ideile care apar legat de plata se pot sonda indiferent care e aceasta.
Mai ia vreun psihanalist in serios „preceptele” astea? Si nu ma refer la cei din articol:)
Eu una as sta acolo in fotoliu, nu pe canapea. Cine spunea ca nu se castiga bine in psihoterapie?
@b.l.a.: Plata, banii, simbolizeaza intotdeauna ceva in plan inconstient. Caz: Inchipuiti-va situatia (frecventa) in care un pacient nu apare la sedinta programata. Dincolo de motive real imprevizibile, absenta sa (eventual repetata, oricum rationalizata) spune ceva esential despre momentul anume in care se afla in analiza. Analizandul insusi incearca sa spuna ceva in acest fel. Interpretand absenta, respectiv motivele ei, analizandul are sansa de a ajunge la continutul inconstient care a provocat-o, de a afla ce doreste sa spuna, iar analiza poate inainta. Dar daca nu are obligatia de a-si plati sedintele (inclusiv cele de la care lipseste), atunci se va mobiliza incomparabil mai putin si mai aleator si va putea trece pe langa procesele dificile si momentele dureroase, dar cruciale, repetand comportamentul din trecut de care isi dorea sa scape atunci cand a intrat in analiza. De aceea plata analizei trebuie sa fie semnificativa prin raportare la venitul total al analizandului. El are nevoie de un angajament si de o mobilizare puternice sau totale in procesele grele prin care trece in analiza. Trebuie „sa fie acolo”.
Mie mi se par foarte interesante rezistentele care se manifesta cand este vorba de bani in psihoterapie. Cumva pare sa fie un subiect supus unor controverse mult mai mari decat cand este vorba de a plati orice altceva. Ce soi de poli afectivi trezesc in noi termenii „bani” si „psihoterapie” care, alaturati, creaza astfel de intrebari, neintelegeri, revolte… ? Se discuta mai mult despre bani si psihoterapie decat despre bani si haine. Oamenii sunt mai revoltati de plata sedintei neonorate decat de plata unei carti pe care nu o citesc niciodata, sau de plata unui bilet la un spectacol la care nu se duc. Altii sunt revoltati de ideea in sine de a plati pe cineva pentru psihoterapie. Discutam ce discutam despre psihanaliza, vorba lu’ alpha „ce mirifica e psihanaliza”, cum vine vorba de bani ni se scoala parul pe ceafa. Ce-ar fi sa nu mai platim nimic? Nici mancare, nici chirii, nici echipamente electronice, nici transport… O sa spuneti ca „eeeei… dar astea sunt din cu totul alt registru, nu asa se pune problema, comparatia e gresita”. Ok… dar de ce?
Nu m-am referit la necesitatea platii sedintelor la care lipseste. Mi se pare evident ca daca are omu pe unde s-o dea dupa coltz e foarte probabil s-o dea. M-am referit doar la necesitatea unui procent mare din venit. Cred ca doar pentru cei care valorizeaza foarte mult banii (sau care ii considera direct proportionali cu valoarea)o suma mare poate mobiliza o terapie si de aceea mi se pare trasa de par generalizarea. Pentru milionarii rusi o fi o idee buna sa le ceri cate un avion de sedintza insa nu pentru toata lumea. Ok, banii simbolizeaza ceva. De unde stii dinainte ce?
Cel mai firesc lucru mi se pare ca fiecare analist sa ceara suma pe care considera ca o „merita”.
@b.l.a: ai atins o problematica interesanta, fiecare psihoterapeut sa ceara cat considera ca merita…
Tu, in calitate de presupus client/pacient (fiecare alege ce termen crede de cuviinta) de unde stii cat ‘merita’ psihoterapeutul respectiv? Pe ce criterii il evaluezi tu pe el/ea ca sa decizi daca esti dispus sa dai atat sau nu?
Si tinand cont tot de presupunerea ca pretul reflecta reprezentarea pe care o are psihoterapeutul despre propria valoare, inca o intrebare: daca te-ai duce la un psihoterapeut si acela ti-ar cere 10 RON pe sedinta, te-ai lasa pe mana lui/ei?
Nu exista necesitatea unui procent „mare” din venitul pacientului. Procentul trebuie sa reprezinte locul pe care terapia il ocupa pe lista sa de cumparaturi. Sigur ca nu este ok ca cineva sa vrea sa isi cumpere sedinte de psihanaliza daca nu are bani de paine. De fapt, ni se pare noua ca cel care plateste un avion pentru fiecare sedinta plateste mult pentru ca este mult pentru noi dar, pentru pacientul respectiv, este posibil sa nu fie mult si cu siguranta ca nu este mult nici pentru psihanalistul care incaseaza banii respectivi.
A pro pos de subiectul deschis de Dorin, exista o limita maxima peste care psihanalistul nu cred ca poate lucra dar, limita este un subiect individual…
Daca mi-ar cere 10 ron m-as gandi ca de fapt e gratis dar tine la o plata simbolica;)). Desi tind sa asociez o suma mare cu o valoare mare m-am obisnuit ca multe lucruri de valoare sa coste putin si pe altele neimportante sa dau o gramada de bani. Daca mi-ar cere o suma foarte mica as fi interesata de ce – e foarte incepator, a primit o mostenire care-i ajunge pana la sfarsitul vietii, vrea sa faca acte de caritate sau are alte beneficii, o fi vreun sectant? Si asta ar fi o problema nelinisitoare, sa-i zic asa. Daca m-as lamuri ca omul e competent si cere putin fiindca are bani din alta parte ar fi ok. Asa cum intr-un terapeut care imi cere o suma consistenta dar pare prost nu as avea incredere.
In sistemul de acum nu esti platit conform valorii serviciului tau ci conform celei care exista pe piata in perioada aia. Daca vrei sa publici o carte la care muncesti ani o sa castigi cateva sute de ron.
@b.l.a: Ok, daca ti s-ar cere putin ai incepe sa-ti pui intrebari. Si poate ca ai suspecta ca e incompetent sau afiliat la comunitati dubioase pana la proba competentei lui. Si acum te intreb inca o data ce te-am intrebat si in comentariul trecut: cum iti dai seama cat de competent este psihoterapeutul tau? pe ce criterii l-ai evalua? Ce ‘proba’ ar trebui sa treaca pentru ca tu sa decizi „da dom’le, e bun, merg pe mana lui/ei”?
Ai spune ca raspunsul la intrebare este usor de dat, dar daca te gandesti mai bine s-ar putea sa dai de niste chestiuni destul de dificile.
@restul.populatiei.de.pe.blog: voi ce parere aveti? Pe ce criterii ar evalua fiecare dintre voi competenta psihoterapeutului vostru? Parerea mea este ca asta este un subiect extrem de interesant si in acelasi timp extrem de dificil. Se baga cineva?
aprecierea unei cometente nu poate fi altfel decit subiectiva. un pacient apreciaza competenta analistului sau prin eficacitatea procesului terapeutic, pe care o resimte pe propria piele. daca in procesul terapeutic si mai ales in urma lui au loc schimbarile dorite, atunci analistul e competent.
la fel, si modul in care un analist isi staileste tariful in functie de client este un proces cu multi itemi si multe necunoscute, incarcat si el de inconstient, intr-o masura mai mare sau mica. un narcisist aflat la inceput de cariera poate staili un tarif mare, altul poate stabili un tarif conform nevoilor personale, care sa i le acopere samd. prolema e complexa si contine multe variaile.
Of, stiam ca asta va fi urmatoarea intrebare :). Pai…e o chestie fara criterii clare si explicabile. In primul rand la fel cum ii evaluezi si pe ceilalti, dupa o oarecare intuitie, experienta. Apoi dupa „rezultate”, dupa ce simti ca se intampla pe pielea ta. Singura obiectivare ar fi CVul, afilierile profesionale, eventual recomandarile.Si experienta pe care o are in spate. Toate astea pot sa spuna ca a atins macar niste criterii generale de competenta, desi in ro nu prea valoreaza nimic in multe cazuri.
E un sac fara fund, pana la urma. De aici ajungem la ce inseamna un terapeut competent care e un alt sac fara fund. Foarte multi ar zice ca un psihanalist e un parazit si cognitivistii rules. Altii invers. Notorietatea pe care si-a castigat-o pe drept? Poate e un conformist care cauta lauri…
Na, unde vrei sa ajungi cu intrebarea?
Cred ca intrebarea Anei a pornit de la afirmatia ca psihanalistul ar trebui sa ceara ca pret suma pe care el considera ca o merita.
Cred ca psihanalistul isi poate evalua meritul sau competenta in functie de cererea pacientului. El trebuie sa isi dea seama daca poate sau nu sa raspunda la cererea ce i se face. Pentru aceasta, in primul rand trebuie sa inteleaga cererea pacientului iar aceasta intelegere inseamna o evaluare de specialitate (intelegere a posibilitatii de a face impreuna un drum mai lung sau mai scurt prin intermediul caruia pacientul sa se maturizeze emotional).
Aceasta evaluare (se cheama interviu preliminar) asigura doar premisele unui bun mers al analizei dar nu fixeaza target-uri pentru ca nu lucram cu material somatic ci psihic (nici evolutia corpului nu poate fi prognosticata cu precizie).
De fapt, mesajul psihanalistului pentru pacientul pe care il accepta in lucru este: „putem incerca sa lucram impreuna deoarece exista premise bune in acest sens”, indiferent cum se formuleaza aceasta idee.
Apoi, stabilirea pretului tine de limitele minime si maxime in care analistul se simte comfortabil sa lucreze. Pe aceasta axa, pacientul isi va gasi un loc al sau care il reprezinta.
@b.l.a & restul populatiei.
Unde vreau sa ajung cu intrebarea…
Sa purcedem sistematic:
Pasul 1: Repetarea intrebarii: pe ce criterii evaluezi tu competenta psihoterapeutului tau?.
Pasul 2: Elaborarea intrebarii, in scopul de a o face cat mai bine inteleasa.
Intrebarea se adreseaza persoanei de pe pozitia pacientului/clientului.
In scopul acestui pas, sa ilustram o situatie de tip asterix, joker etc prin imaginarea urmatorului scenariu: Marinica Ionescu doreste, din varii motive personale sa inceapa o cura.
Intrucat suntem pe un blog de psihanaliza, o sa ma refer in special la cazul particular al psihoterapiei psihanalitice si al psihanalizei.
Al nostru Marinica se uita pe situl SRDP si ARPP si vede acolo o colectie mare de nume si prenume, telefoane si adrese de e-mail. La inceput isi pune mainile in cap si nu stie de unde sa inceapa. Sa zicem ca isi face o selectie anume de analisti la care doreste sa apeleze, fie pe criterii de notorietate, pozitie ierarhica in ‘clica’ psihanalitica, fie pe criterii de recomandari de la fosti pacienti sau prieteni de-ai fostilor pacienti, actuali pacienti sau prieteni de-ai prietenilor pacientilor prietenilor analistilor, si ajunge sa contacteze 3-4 analisti.
Bon…
Se duce Marinica al nostru la cei 3-4 analisti, participa la interviul preliminar, discuta 45 de minute (sau pe-acolo) cu fiecare dintre ei, dupa care va trebui sa aleaga.
Sa presupunem ca:
– unul din ei cere 30 de ron pe sedinta si recomanda 4 sedinte saptamanal,
– alt analist cere 100 de ron pe sedinta si recomanda 2 sedinte saptamanal,
– alt analist cere 100 eur pe sedinta si recomanda 3 sedinte saptamanal;
…aceste recomandari facandu-se, dupa cum a descris Georgiana, in functie de cum evalueaza fiecare analit particular relatia potentiala dintre el si pacient, in functie de particularitatile psihicului lui/ei (pe care se presupune ca le cunoaste, datorita analizei prin care a trecut), si in functie de experienta pe care o are cu alte cazuri ‘similare’.
Acum, Marinica este in situatia de a face o decizie. Sa mai presupunem si ca Marinica are bani suficienti astfel incat sa isi permita sa aleaga varianta cea mai scumpa.
Prin urmare, el va incerca sa deduca din ceea ce s-a intamplat in cadrul fiecarui interviu preliminar in parte care dintre cei trei analisti (se pare ca al patrulea s-a pierdut pe drum) este ‘cel mai competent’.
Cum credeti ca va lua marinica aceasta decizie?
Precizare: Marinica nu are la dispozitie decat listele din care poate deduce cat de ‘mare’ e psihanalistul respectiv, recomandarile venite pe diferite cai de la un esantion pestrit de persoane, si, cel mai important, experienta sa din cadrul interviului preliminar.
Lasand complet la o parte evaluarea analistului asupra potentei sale in cazul ‘marinica ionescu’, cum va evalua marinica ionescu potenta analistului in calitate de ‘analist-al-meu’ ?
Pasul 3: raspunsul la meta-intrebarea: unde vreau sa ajung cu intrebarea?
Varianta de raspuns 1: vreau sa fac un sondaj de opinie, sa colectionez pareri, sa le pun cap la cap, sa adaug la colectie experienta personala, si sa imi scriu peste 20 de ani lucrarea de doctorat pe tema asta.
Varianta de raspuns 2: Vreau sa capat o gratificare narcisica, prin aceea ca va pun in incurcatura.
Varianta de raspuns 3: Vreau sa demonstrez, punandu-va in incurcatura, ca evaluarea ‘meritelor’ analistului, si, prin urmare decizia ‘sunt deacord sa platesc x suma pe terapie cu aceast analist’ nu poate fi facuta rational, constient si determinat.
Este facuta pe criterii nu numai subiective, dar si irationale, inconstiente. Acest ‘da, analistul acesta merita pretul pe care mi-l cere’ face deja parte din transferul pacientului, din colectia de proiectii si asteptari pe care le aduce cu sine, care depind de afectiunea sa, si care nu numai ca sunt in afara unei realitati palpabile, dar nici nu pot fi testate cu adevarat, nici macar ulterior demersului terapeutic incheiat cu ‘rezultate bune’ sau ‘rele’.
si daca face o alegere pe aza de transfer, care e problema? e posiil sa fie cel mai un criteriu, in sensul de „cu asta m-am simtit (in interviul preliminar) cel mai ok, pe asta il aleg”. mi se pare cea mai una decizie daca e fundamentata pe feeling. feeling-ul ala nu apare de nicaieri, e ceva valoros, e un inceput de alianta terapeutica care poate promite o buna relatie de lucru. intrebarea „pe ce criterii aleg psihanalistul cu care sa ma analizez” isi capata, prin urmare, raspunsul: il aleg pe ala cu care m-am simtit cel mai ok in timpul celor 45 de minute. (asta e ceva relativ, cu timpul interviului. la mine, de ex., interviul dureaza o ora, dar sedinta 45).
Te intreb in continuare unde vrei sa ajungi. Eu n-am zis, si nici altcineva nu p aici nu cred ca a zis ca nu ar fi motive irationale, inconstiente. Eu am contestat norma acelui procent mare din salariu si credeam ca tu vrei sa demonstrezi ca norma asta sau vreo alta care incearca sa reglementeze relatia psihanalist-pacient dpv al platii e de dorit.
Deci sunt de acord ca deciziile se bazeaza de multe ori pe motivatii inconstiente, sunt de acord si ca ar trebui sa existe un cod etic care sa limiteze neajunsurile inerente. Discutia era, dupa mine, despre care reguli sunt de dorit.
Imi cer scuze pentru lipsa literei „b” din unele cuvinte, am o problema cu tastatura, voi fi mai atenta pe viitor.
@naomi:
Corect. Alegerea pe baza transferului nu reprezinta o ‘problema’. Ba chiar din contra.
Ideea pe care vroiam sa o accentuez este ca transferul pacientului nu spune nimic despre competenta reala a analistului. Faptul ca pacientul presupune despre cutare analist ca ‘isi merita sau nu banii’ nu are legatura cu competenta ‘probata’ rational a analistului, ci cu transferul pacientului. In fapt, aceasta competenta nu poate fi probata pe cai obiective.
Apoi, ca sa ajungem la problema ridicata de b.l.a, ca de-aici am pornitara :), un transfer pozitiv contribuie la consolidarea aliantei terapeutice, iar alianta terapeutica tine cura pe linie continua, dupa cum a spus naomi.
Acum: Eu una sunt de parere ca un pret mai mare contribuie la formarea unei imagini mai bune a pacientului despre analist, adica manipuleaza un pic acest transfer, in sensul investirii analistului cu un plus de incredere, cu conditia sa nu fie un pret care sa frustreze pacientul.
Prin urmare, un pret suficient de mare pentru a induce o atmosfera de incredere insa insuficient de mare pentru a frustra pacientul (dincolo de o limita) contribuie la crearea unei aliante terapeutice mai bune, ceea ce, stim, este necesar pentru ‘bunul’ mers al curei.
b.l.a a spus la un moment dat ca nu este de acord, ca intr-adevar un pret mic i-ar trezi suspiciuni, si initial nu ar avea incredere in analistul care cere putin, dar ca dupa ce s-ar lamuri ca e competent aceste suspiciuni s-ar dizolva.
Iar au am incercat sa demonstrez ca nu ai cum sa te lamuresti in privinta ‘competentei’ sale, deci pe oriunde-ai da-o, un pret mic saboteaza cura.
b.l.a: credeam ca tu vrei sa demonstrezi ca norma asta sau vreo alta care incearca sa reglementeze relatia psihanalist-pacient dpv al platii e de dorit.
Da, vreau sa demonstrez si asta; ca o cura ‘gratis’ sau la ‘pret simbolic’ este o cura care are sanse mari sa esueze in mod lamentabil, eventual prin intreruperea ei la primele semne cum ca incepi sa ‘dai de greu’.
B.l.a:Funny. Eu n-am inteles niciodata prea bine toata povestea asta cu plata in psihanaliza. De ce sa ceri un anumit procent din salariul pacientului? Ca el sa valorizeze terapia? O poate valoriza si daca ar fi gratis si poate sa nu se implice prea mult chiar daca e scump, sau tocmai in cauza asta.
@b.l.a: sper ca am reusit sa iti aduc un pic de lumina asupra neintelegerilor pe care le-ai exprimat la inceputul discutiei in privinta necesitatii unui procent semnificativ din venitul pacientului.
@b.l.a
Discutia era, dupa mine, despre care reguli sunt de dorit.
Asta este foarte interesant, si putem scoate discutia din contextul financiar. Care reguli sunt ‘de dorit’?
Tot din perspectiva pacientului: cum vedeti voi un cadru psihanalitic ‘de dorit’?
Din experienta mea, ce mi se pare esential dpdv al terapeutului este ca acesta sa aiba o analiza cat mai profunda, in care sa fii atins toate temele mari pe baza carora se structureaza, in linii generale, orice existenta: relatia cu parintii, fratii etc, sexualitatea, homosexualitatea, banii etc. Avand o analiza temeinica, relationarea cu pacientul are sanse mai mari sa fie una buna dintru inceput.
Interviul preliminar mi se pare foarte important. Il consider un demers greu de realizat astfel incat sa se obtina maximum de beneficiu. Pe baza lui, terapeutul stabileste daca se poate relationa sau nu cu clientul sau. Interviul este cel care dirijeaza ulteriorul mers al terapiei. Nu mi se pare important daca terapeutul isi simpatizeaza sau nu clientul la prima vedere si nici invers, mi se pare important ca intre cei doi sa se nasca, daca e posibil, acel feeling care da o predictie buna, in care fiecare sa simta ca exista interes de ambele parti pentru a porni un travaliu impreuna. Vorbesc despre un soi de contact mental de calitate, vorbesc despre un soi de schimb intim, de intelegere pe care ambii o percep ca valoroasa.
Cat despre tarif, pana la urma important este ca pacientul sa-si poata permite plata lui, la un ritm de sedinte de comun acord stabilit cu analistul.Dupa mine, o analiza nu poate fi nicioadata un demers ieftin, fie ea realizata si la un tarif de 400 de mii sedinta. Daca vine de 3 ori pe saptamana, tot se fac 4,8 milioane pe luna. La media salariilor de la noi, suma asta nu e deloc mica. Cu totul altfel se stabileste tariful celor cu foarte multi bani.
Cadrul… In ultima decada, atentia acordata cadrului a crescut enorm. Mie mi se pare ca un cadru clasic, sa spun asa, in care cabinetul sa fie cat mai depersonalizat este un cadru bun. Dar oricare ar fi el (in sensul de oricum ar fi amenajat), pacientul va introiecta acel cadru pe care il va gasi la prima lui venire in cabinet. Schimbarile ulterioare, in caz ca au loc, uneori pot fi benefice, alteori disturbante. Uneori, schimbarea pozitiei unui obiect din cabinet poate declansa o tematica noua, neatinsa pana atunci sau o uluitoare asociere libera. Nu sunt impotriva unor mici schimbari atunci cand ele sunt justificate, dar sunt si adepta unei constante cat mai mari.
Eu ma regasesc atat in intrebarile puse de Anamaria cat si in raspunsurile date de Naomi. Atat intrebarile respective cat si raspunsurile mi se par in registrul unei discutii teoretice avizate.
O mica adaugire: cred ca e important ca pacientul sa isi aleaga singur nivelul tarifului si sa inteleaga ce reprezinta pentru el suma pe care a ales-o.
In ceea ce priveste naliza gratis pe care totusi pacientul o poate valoriza, nu neg nici o varianta, cu specificarea ca nu inteleg ce avantaje l-ar determina pe psihanalist sa munceasca neplatit si aceasta intrebare nu este indiferenta pentru pacient pentru ca dorinta psihanalistului este sursa a cadrului de lucru.
Din punct de vedere psihanalitic, orice relatie interumana este o relatie de schimb. „Gratuit” cu privire la orice: bani, gesturi, sentimete etc. inseamna „fara nici un motiv” sau „intamplator”; este sinonim cu „degeaba”. Si pentru ca limba romana este incredibil de psihanalitica, pot sa spun ca nici un pacient vrea sa faca o cura psihanalitica degeaba…
Ce tare act ratat ai facut, Gerogiana. Reciteste ultima fraza, edificatoare. Misto de tot.
Sincer, eu nu inteleg asta cu tariful pe care ar putea sa si-l aleaga pacientul singur. Inteleg in termeni de negociere cu analistul, pornind de la un minim stabilit de analist. Cel putin eu una am un tarif minim sub care nu scad sub nici o forma. Iar acel tarif minim evident ca este la indemana oricui interesat de o terapie, fie ea cu doar o sedinta saptamanala.In ceea ce ma priveste, nu as lucra pe gratis pentru nimic in lume. Tariful tine la distanta atat manipularea analistului de catre pacient, cat si distanta optima a analistului fata de pacient. Pana la urma, tariful face parte din cadru si nu vad un cadru din care acesta ar putea sa lipseasca. Asta pt ca nu s-a inventat nimic de pus in locul banilor.
Conceptul de ‘cadrul’ include mai multe decat felul in care este amenajat cabinetul. Tot in termenul de ‘cadru’ intra si considerentele financiare, si felul in care sunt gestionate vacantele, si modul in care sunt tratate situatiile de urgenta, si intelegerea referitoare la codul de comportament in cazul intalnirilor intamplatoare pe strada sau la supermarket, si codul legat de participarea pacientului la evenimente la care participa si analistul (de tipul conferinte, workshopuri etc…), si frecventa sedintelor, orele la care sunt setate acestea si durata lor, precum si gestionarea unor ‘itemi’ de tipul: cadouri oferite analistului, invitatii de diferite tipuri, sau diferite solicitari venite din partea pacientului sau a analistului. Sunt acceptabile sau nu? Daca da de ce, daca nu de ce? Cum decid?
Regula confidentialitatii, ce faci daca supervizezi un caz, ii spui sau nu pacientului?
Cum gestionezi o situatie de tipul: un pacient suna si solicita o sedinta urgenta. Cum decid daca raspund cererii, pentru ca imi dau seama ca are nevoie de mine, sau nu raspund cererii pentru ca pacientul are oricum idei prevalente sau delirante de grandoare si cred ca e mai terapeutic sa-i arat ca ‘nu sunt la dispozitia lui/ei’
Daca analistul primeste un e-mail de la pacient, raspunde sau nu? Cum decide?
Tot din cadru fac parte si intelegerile legate de contramandari, sedinte neonorate, etc.
La fel, tot din cadru face parte si ‘protocolul’ de gestionare a situatiilor care reclama transgresarea cadrului. Spre exemplu, se stie ca o regula bine stabilita este aceea ca pacientul si analistul nu vor avea contact fizic pe perioada terapiei. Ce face analistul daca un pacient incepe sa isi dea cu pumnii in cap in timpul unei sedinte? O sa incerce sa-l opreasca tinandu-l de maini, deci atingandu-l, sau o sa-l lase sa-si sparga nasul? Si in functie de ce anume va lua analistul decizia asta?
Iarasi, tot din cadru fac parte si detalii legate de ceea ce este permis sa se faca in timpul sedintei, spre exemplu: se bea cafea, se fumeaza, nu se fumeaza, se bea apa, se bea ceai, se iau notite(de partea analistului) se citesc fragmente de jurnal scrise de pacient intre sedinte(de partea pacientului)… Tot din cadru face parte si problema: pacientul vine insetat la tine si iti cere un pahar cu apa: ii dai sau nu ii dai?
Va invit la asocieri libere.
Ana, ai scapat din vedere un „amanunt” esential al cadrului: cadrul mental al analistului, care, in cele din urma, amprenteaza intregul mers al analizei. Mai sunt si alte aspecte ale cadrului, nepomenite de tine, dar nu cred ca asta e important acum, ce anume face parte si ce nu din cadru.
In cele din urma, cadrul analistului este in primul rand unul intern, in functie de propria analiza, de scoala la care se formeaza, de teoriile pe care-si sprijina demersul terapeutic etc.
Intrebarile tale, foarte multe, isi gasesc raspunsul intr/o gramada de literatura de specialitate. Sunt raspunsuri corelate si nu disparate, apartinand aceluiasi context: cadrul psihanalitic. Nu se poate da un raspuns la una dintre intrebari fara a face trimitere, imediat, la o alta. Dincolo de formarea prin care trece orice analist si de lecturile sale, cadrul este o constructie proprie, care trebuie sa indeplineasca, in linii mari dar riguroase, anumite conditii, cel putin cele a caror incalcare s-a demonstrat, de-a lungul timpului, ca influenteaza negativ procesul analitic. Nu vreau sa spun ca acest cadru trebuie sa ramana unul rigid, nu am nimic impotriva inovatorilor, dar fiecare incercare de inovatie treuie sa plece de la o analiza amanuntita a motivatiilor care duc spre indeplinirea ei, luand in calcul, in primul rand, beneficiile scontate/asteptate.
Am vazut un catalog cu cabinete ale unor analisti din spatiul germanic si m-a uluit diversitatea lor. Unii merg pe „deprivarea” estetica, pe depersonalizare completa, altii, din contra, merg pe o ogatie a detaliului de te si inspaimanta. Cum fotografiile erau insotite de motivatiile analistilor respectivi, nu pot spune ca vreuna dintre ele mi s-a parut hilara… Toate aveau intemeierea lor, argumente une etc.
Cat despre ce face analistul in toate situatiile enumerate de tine si pe care nu le poate evita intotdeauna, ramane la indemana talentului fiecaruia de a se descurca in cel mai bun mod cu putinta, cu conditia ca toate „incalcarile” cadrului stabilit sa fie discutate in sedinta cu pacientul.
Parerea mea, vorba aluia…
Daca vorbim despre cadru, treuie sa spunem ca din acest concept fac parte cadrul intern (dinamic) si cel extern (static). Acestea doua, IMPREUNA cu interpretarea contribuie la rezultatul final al analizei.
Ce este limpede este ca trebuie sa existe un set de reguli si de aranjamente in interiorul procesului analitic, fara de care nu se poate vorbi despre psihanaliza. Winnicott exprima foarte bine, in 10 puncte, regulile dupa care isi conducea el analizele, reguli pe care le si expliciteaza. De pe vremea lui Winnicott pana azi, mare lucru nu s-a schimbat. Inovatori intr/ale regulilor au fost Ferenczi, cel care a treuit sa dea gres cu inovatiile lui pentru a confirma sfaturile date de Freud intr-ale cadrului, Lacan, care din pricina uluitoarelor modificari nici nu a mai fost primit in IPA, Kohut, care ca si Ferenczi considera ca analistul este un participant activ al procesului analitic, ;i mai incoace, Jean Luc Donnet si Renee Roussillon, care au dedicat acestui capitol, cadrul, cate o carte fiecare.
Mi se pare o problema prea complexa ca sa poata fi „explicata” pe un astfel de forum.
🙂 multumesc pentru bibliografie.
Este intr-adevar o problema foarte foarte dificila, mai ales pentru analist, pentru ca lui/ei ii apartine responsabilitatea de a lua o decizie, de multe ori foarte rapida in privinta raspunsului pe care il ofera cand este solicitata incalcarea unei reguli. Cata frustrare suporta pacientul, cat e bine sa ii oferi si cat e bine sa ii refuzi, ce anume il face pe pacient sa faca o anumita solicitare, unde e granita… Mi se pare o problema gigantica si foarte greu de gestionat.
O data trebuie sa tii cont de efectul terapeutic sau non-terapeutic pe care o anumita conduita sau un anumit raspuns il poate avea asupra pacientului, si a doua oara trebuie sa tii cont si de nevoile tale ca analist, ma gandesc. Presupun ca ajungi in situatia de a considera ca intr-adevar a incalca o regula poate avea efect terapeutic asupra pacientului, dar nu ar avea un efect prea benefic asupra ta. Si-atunci… ce te faci, ce alegi?
Greu…
Dupa parerea mea, e mai putin important daca inclacarea are efect enefic asupra ta, analist. Important mi se pare sa descoperi de ce o incalcare a unei reguli te deranjeaza, de ce iti trezeste disconfort, de unde vine el – caci nu vine din simpla incalcare. Incalcarea aia semnifica ceva mai profund, deci autoanaliza devine extrem de importanta. Si, cum se presupune ca orice terapeut a dobandit in decursul analizei sale capacitatea de autoanaliza, acesta ar trebui sa fie un demers nesfarsit. De altfel, este si recomandat sa se procedeze astfel.
Inca un element care pe mine ma ajuta si ma orienteaza foarte bine, zic eu: atunci cand mi se intampla sa fiu nevoita sa accept incalcarea unei reguli de catre pacient, sunt sincera si ma port asa cum simt. A ramane tu insuti, in acord cu tine, elaorand, totusi, rapid toate implicatiile pe care le poti vedea ale incalcarii unei reguli, cred ca este conduita de dorit.
Si eu am spus tot faptul ca tariful pe care pacientul il alege este intre limitele de minim si maxim ale analistului. Nici nu ar putea fi in afara acestor limite pentru ca cei doi sunt intr-o relatie. Am subliniat insa faptul ca, in cadrul acestor limite, este important ca pacientul sa se pozitioneze singur si nu sa ii fie impusa o anumita suma. Suma pe care el o va alege se explica prin transferul sau. Poate fi o suma prea mare sau prea mica fata de veniturile sale si este importanta semnificatia ei.
Omisiunea de litere pe care am facut-o in ultima fraza nu a fost un act ratat. Incercarea dvs. de interpretare, naomi, mi-a transmis insa, o dispozitie ludica si m-am gandit ca poate am eu tendinta cateodata sa scriu prea serios.:)
Poate ca nu am eu destule cunostinte, dar nu am auzit sa se uziteze formula „alegeti singur tariful care sa se incadreze intre 400 de mii si 1 milion jumate”, de exemplu.
Pt. Georgiana: smile
Haideti sa ne gandim putin ce sens are termenul de „negociere” intre cei doi protagonisti ai curei!
E vorba oare de faptul ca analistul incearca sa obtina un pret cat mai mare iar pacientul incearca sa il traga cat mai jos?:)
Scoatem din discutie problema limitelor de pret ale analistului pentru ca toata lumea este de acord ca aceste limite exista si functioneaza. Ce se intampla insa, intre aceste limite? Cum ajunge pacientul sa plateasca cutare pret si nu un altul?
Analistul trebuie sa isi faca o idee cu privire la puterea de cumparare a pacientului ca sa stie ce pret ar reprezenta acea o treime… care functioneaza suficient de motivant.
Apoi, daca limita este intre x si x+10, poate sa nu negocieze ci, sa ii impuna pacientului fix pretul de x+5 explicandu-i ca acest pret este cel mai potrivit pentru el. In aceasta situatie, mesajul latent al analistului este „nu te accept decat cu motivatia optima”.
Atunci cand se negociaza insa, sigur ca nu se utilizeaza formula „Alegeti-va singur tariful!” ci se poate spune „Cat credeti ca puteti plati in acest interval?”
Pacientul poate sa se pozitioneze intr-o suma prea mare, care il suprasolicita, din „n” motive surprinzator de des intalnite sau intr-o suma atat de mica incat sigur nu l-ar motiva sa iasa din casa pentru terapie.
Toate aceste lucruri sunt importante si se discuta iar negocierea vizeaza „aducerea” pacientului catre suma cu care ar functiona cel mai bine in relatia terapeutica precum si intelegerea de catre pacient a semnificatiei subiective, pentru sine, a sumei pe care o plateste.
Uitati un exemplu: pentru un interval de 50 de lei pana la 150 de lei (interval un pic cam prea mare, ce e drept, recomandarea pentru psihanalisti fiind ca intervalul sa fie mai strans pentru a nu se face diferentiere intre pacienti pe acest criteriu…), un pacient plateste 100 lei pe sedinta, ceea ce este cu mult sub puterea lui de cumparare. Pretul insa, il reprezinta deoarece este legat de multe alte aspecte prin care se arata nemotivat si neincrezator in demersul pentru care plateste si constientizarea acestui lucru l-a ajutat foarte mult, l-a ajutat sa opteze intr-un mod mult mai constient pentru ca a urma un astfel de demers este o optiune.
Tot la fel, e bine sa fie ajutat pacientul sa inteleaga semnificatia absentelor de la sedinte. De exemplu, o pacienta care plateste destul de mult in raport cu veniturile sale, venea intr-un timp o data pe saptamana in loc de de doua ori, platind in sedinta respectiva pentru toata saptamana, adica pentru ambele sedinte. Discutand, a ajuns sa inteleaga de ce facea asta in mod repetat si dupa acea sedinta lamuritoare, nu a mai facut lucrul asta, nu vreau sa intru in amanunte.
In nici un caz pacientul nu vrea sa traga pretul in jos. Eu sunt un exemplu (slava domnului inca) viu in sensul asta, cand, la un moment dat in timpul curei (de trei sedinte pe saptamana) mi-a picat pe bec sa renegociez pretul,in sus, cu nici mai mult nici mai putin decat… 50%. Si nici asa, fara ‘upgrade’ nu plateam un pret prea ‘confortabil’. N-am facut-o, si nici nu am discutat-o, mi-am analizat povestea in linistea mea…
wow, unde a ajuns discutia. eu, ca sa raspund la intrebarea Anei, mi-am primit raspunsul pt intrebarea initiala de la Georgiana, care a zis ca nu exista necesitatea unui procent mare din venitul pacientului.
despre limitele de dorit si care ar fi acestea…sunt o gramada de reguli care tin de cadrul analitic care se zice ca-s de dorit, nu? la fel de „de dorit” este si flexibilitatea lor, in anumite momente. dar asta e o discutie cam mare pentru blogul asta, cum s-a si zis.
Vezi, de aia ti se parea 500 euro pt conferinta o suma acceptabila 😉
Nu, nu tot de-aia.
Suma de 500 de eur pentru colocviu nu mi se pare acceptabila, dar le inteleg motivele, si oricum… nu mi se adreseaza, eu ca studenta intru ‘gratis mama soacra, gratis’ 😉