Starea psihanalizei pe net / Google

Am avut deci curiozitatea să caut cu acest motor de căutare cuvântul (românesc) „psihanaliză”. În afară de referinţele cunoscute – şi mă refer la site-ul SRP-ului, la site-urile unei organizaţii pretins psihanalitice care nu trebuie numită (dar care e pe locurile googleiene fruntaşe) şi la alte câteva referinţe, am mai aflat următoarele materiale despre care nu ştiam:

• un scurt articol (redactat de cineva din Botoşani) de popularizare a psihanalizei în domeniul învăţământului, ceea ce mi se pare o alianţă şi o trimitere absolut fireşti – în revista de educaţie Edict.
• un articol de blog destul de documentat intitulat „Freud psihanaliza fenomenelor oculte” – o alăturare de domenii care de asemenea nu mă miră, dar din motive diametral opuse, psihanaliza rămânând aici, îmi vine să cred, în zona senzaţionalului şi a gândirii magice (sau poate că pur şi simplu fenomenele oculte îl interesau dintotdeauna pe acest blogger). Daca privesc lista de subiecte abordate, observ ca un alt subiect care revine de câteva ori este cel al manipulării, ceea ce pare să facă paranteza de mai sus inutilă.
• un articol despre „Psihanaliza şi dreapta credinţă a Bisericii”, centrat exclusiv pe teoriile despre Sine şi numinos ale lui Jung – evident, în beneficiul religiei. Articolul este semnat de părintele Galeriu. Nici această abordare nu ne miră, venind dinspre un alt domeniu popular, dreapta credinţă, psihanaliza reprezentând doar o preocupare secundară, justificativă.
• un articol de introducere în psihanaliză… ok…
• o interesantă şi mai veche discuţie pe un forum, despre psihanaliză şi mai ales despre vise…
• un onest articol de prezentare a psihanalizei, semnat de Virgiliu Râcu, preluat de o foarte în vogă revistă pentru publicul feminin, în care psihanaliza oscilează între a fi o metodă de tratament sau o cale spirituală, sfârşind prin a fi, bineînţeles, amândouă. Comentariile trebuie de asemenea citite, pentru a întâlni acolo toate rezistenţele şi clişeele aferente (discută cu un prieten, spovedeşte-te unui preot etc.). Interesant este că această revistă glam perfect adaptată tendinţelor împărtăşeşte un punct de vedere care făcea revoluţie în anii ’60 (dar care azi s-ar putea să încapsuleze doar un banal hap de cunoaşte-te pe tine însuţi):
  

  Psihanalistul este avocatul pacientului, nu al societatii. Altfel spus, psihanalistul aude strigatul de ajutor camuflat in simptom al pacientului, il recunoaste ca atare si creeaza loc in spatiul psihic constient pentru ca acesta sa fie exprimat, pus in cuvinte. In total contrast cu vocea socialului, psihanalistul vede in simptom nu o problema care trebuie eliminata, ci o solutie. Practic, singura si cea mai buna solutie pe care pacientul a gasit-o pentru ca el sa nu moara sufleteste, sa nu devina alienat, robotizat, un „adaptat” perfect intr-o societate care ii ignora nevoile, bagatelizeaza trairile subiective (sufletul) si descurajeaza aspiratia la autenticitate.”

• o încercare de autoanaliză pe un blog, identificată ca psihanalitică…
• o acută analiză a lui Rambo, a violenţei sale căreia i se află cauze de frustrare sexuală – deci de psihanaliză este vorba: Psihanaliza lui Rambo sau cum face victime frustrarea sexuală…



• şi, în fine, iată că a apărut şi Psihanaliza nevestei agresive (de utilitate şi administrare imediată, am putea spune).
• mai multe trimiteri (relativ) recente la cuvântul „psihanaliză” pot fi aflate aici şi aici.

Observ cum acest cuvânt încearcă să-şi facă loc în vocabularul cotidian, mai mult ca acum câţiva ani, deocamdată, la o primă impresie, prioritar în contexte legate de eros şi de agresivitate. Psihanalitică pare să fie o încercare detectivistică prin care se dă sens unei fotografii sau unei serii de filme şi care este numită, nu-mi dau seama foarte exact din ce motiv (dar ar fi interesant de ştiut), „psihanalitică”. În fond, o definiţie apropiată îi afla şi Freud interpretării psihanalitice: „a afla un sens ascuns”.