În urmă cu câteva zile, la 29 aprilie, a murit Albert Hofmann, descoperitorul în 1938 a acidului lisergic dietilamida-25, pe scurt: LSD. Avea 102 ani. O vârstă care pare să confirme indignarea savantului elveţian de a-şi fi văzut descoperirea interzisă ca profund nocivă, în urmă cu câteva decenii. Am descoperit LSD pentru binele omenirii şi pentru utilizări ştiinţifice şi nu e vina mea că ea este folosită şi în alte scopuri – declara Hofmann la acea vreme, acuzând confiscarea LSD-ului de către mişcările de emancipare ale anilor ’60.
De fapt, entuziasmul folosirii LSD-ului se generalizase rapid nu doar în mediile contestatare, ci şi în cele ştiinţifice, artistice etc. Scriitorii, pictorii, actorii de la Hollywood şi foarte mulţi contemporani îl foloseau în mod curent, convinşi fiind că le stimulează creativitatea de o manieră extraordinară, fără precedent în istorie (iconul Cary Grant, de pildă, era un adept locvace), necunoscând însă, în epocă, efectele neurologice ireversibile ale drogului. Mai interesant este că el a fost folosit timp de un deceniu şi în psihoterapie, cu precădere în psihanaliză – aşa-numita „LSD-assisted psychotherapy” primind diferite nume, în funcţie de autorii experimentelor: „psiholiză”, „terapie psihedelică”, „simboliză”, „hebesinteză”, „liserganaliză”, „oniroanaliză”, „analiză LSD”, „terapie transintegrativă”, „tratament hipnodelic”, „psihosinteză”. Dar avantajele acestor tehnici erau, desigur, iluzorii şi nu compensau neajunsurile – nu doar datorită efectelor intoxicării cu LSD, dar şi pe linia principiilor terapiei înseşi. Astăzi, când LSD-ul împlineşte şi el 70 de ani, cred că putem înţelege mai bine diferenţa de profunzime între o psihoterapie asistată de LSD şi una „pe viu”.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Mi s-ar parea super interesanta o discutie pe tema terapiilor asistate de LSD si comparatii cu cele neasistate. Eu stiu doar ca se folosea si cateva povesti superficiale.
De ce e mai buna o terapie fara LSD?
Desi LSD-ul ridica unele cenzuri si inhibitii in exprimare (si induce stari asimilate creativitatii), orice terapie trebuie totusi realizata "pe viu". Pacientul trebuie sa se confrunte fara alte influente cu problemele sale si sa lucreze cu el insusi. Inchipuiti-va cum ar putea face asta beat fiind – sau drogat. LSD-ul inseamna evazionism, pe cand travaliul terapeutic (cauzal, de pilda cel psihanalitic) presupune constientizare, insight-uri, intensitate, schimbari si reamenajari interioare, un anume tip de concentrare flotanta, traire (autentica) in relatie, adeseori suferinta, disconfort. Se urmareste in esenta intarirea Eului, care sa reuseasca sa medieze mai bine si mai stapan intre Sine (instinctualitate) si Supraeu (lege, interdictii). Acest progres este cel care marcheaza progresul persoanei si al terapiei. Prin administrarea LSD-ului, este relaxat Supraeul si deschis mai mult Sinele, dar nu se poate vorbi despre constientizare si nici despre restucturare interna. Nu inseamna deci ca obiectivul esential, anume ca Eul sa fie consolidat si sa aiba mai mult control, a fost atins.
Am inteles la ce va referiti, multumesc pentru raspuns. Eu cred totusi ca LSDul si alte cateva droguri duc la un insight si o experienta a capacitatilor mentale de neatins prin alte metode si pot fi prelucrate terapeutic daca asta e scopul.