Preocupata de psihanaliza aplicata la socializarea prin intermediul internetului si, in ultima vreme, de problema testarii realitatii si a implicatiilor asupra sanatatii mentale a obligativitatii de a tolera ambiguitatea, mi-a atras atentia urmatorul eveniment:
Megan Meier, o adolescenta in varsta de 13 ani, s-a sinucis in urma unui episod de tip „sedusa si respinsa” desfasurat prin intermediul unei aplicatii web de social networking in cadrul portalului MySpace.
Din perspectiva subiectiva, fata incepuse sa corespondeze cu un baiat de 16 ani, numit Josh Evans. Megan a flirtat cu acest Josh timp de trei saptamani, numai pe internet, acest Josh pretinzand ca s-a mutat de curand in cartier si ca nu are inca disponibila o linie telefonica. Megan, descrisa ca fiind in general depresiva, a raspuns la complimentele pe care i le facea Josh cu o elevare a stimei de sine, aceasta ducand la o ridicare substantiala a dispozitiei, fapt observat ca evidenta de familie si prieteni.
La scurt timp dupa succesul inregistrat de Josh in a o seduce pe Meier, acesta face publice corespondenta lor pe diverse spatii virtuale si rupe relatia cu aceasta, spunandu-i ca „nu vrea sa aiba o relatie cu ea pentru ca a auzit ca ea se poarta urat cu prietenii ei”.
Broadcast-ul efectuat de Josh duce la un conflict intre Meier si mama ei, care i-a reprosat foarte brutal „obscenitatile” pe care i le scrisese ca raspuns la tentativele lui online de seductie. In urma conflictului desfasurat intre ea si mama ei pe aceasta tema, Megan se repede in camera ei.
Dupa douazeci de minute, este gasita spanzurata in baie.
La investigatie se descopera ca de fapt „Josh” era un personaj fictiv, fabricat de mama unei prietene cu care Megan se certase cu catva timp in urma. Mama acestei prietene a vrut sa isi razbune fiica si a recurs la hartuiala emotionala, pe care a reusit pe deplin sa o puna in act prin intermediul internetului.
Mai multe detalii despre acest caz gasiti aici.
Aplicand cheia psihanalitica, putem presupune ca Megan a avut o reactie transferentiala foarte puternica asupra personajului Josh, avand acces la foarte putine detalii concrete despre el, datorita mediului de comunicare „la distanta”, Josh fiind intentionat fabricat ca fiind disponibil, afectuos, seductiv. Este foarte credibila ipoteza ca Megan si-a format o imagine idealizata a lui Josh si si-a format un set de asteptari pozitive referitoare la relatia lor, complimentele lui neasteptate pliate peste o stima de sine scazuta (Megan suferea de depresie si obezitate) ducand la inflamarea imaginii de sine a fetei. Comunicarea prin intermediul calculatorului a faciltat o regresie puternica, aceasta ducand la incrementarea vulnerabilitatii si destabilizarea starii emotionale a fetei, care era descrisa din exterior ca avand „her spirits lifted”. Pe acest fond regresiv si caracterizat de o instabilitate emotionala puternica, aceasta aflanduse pe un varf probabil hipomaniacal, loveste din plin sabia „oprobriului public” si, prin urmare reactia mamei ei, care o agreseaza reprosandu-i raspunsul la seductia lui „Josh”. Reactia provenita probabil dintr-o gelozie inconstienta a mamei, precum si dezinvestirea pe care o face virtualul „Josh” este preluata ca o rana narcisica imposibil de suportat de catre adolescenta si-asa suferinda de un deficit narcisic, asta ducand la gestul ei impulsiv de a-si curma propria viata.
Principalul aspect al spatiului virtual care s-a transformat in factor determinant al intregului proces nefericit este tocmai posibilitatea de a altera realitatea. Lipsa accesului la realitatea concreta a dus la declansarea proceselor psihice primare, la accentuarea proiectiilor si a reactiilor transferentiale si deci si a raspunsului emotional la evenimentele care au avut loc. Mama prietenei lui Megan a exploatat chiar acest deficit in spatiul de socializare virtual si, din nefericire, a atins un obiectiv mult mai dramatic decat cel intentionat.
Ce relevanta are psihanaliza aplicata pentru cazul acestei nefericite victime? Ne poate obliga la prudenta in utilizarea spatiului virtual. Ne poate atrage atentia ca, nu de multe ori identitatile camuflate sau incomplete pot declansa procese psihice incomparabile in intensitate si gravitate fata de cele pe care le poate declansa interactiunea in realitatea fizica. E bine sa fim constienti de pericolele pe care ni le poate aduce cu sine un instrument aparent atat de inofensiv si de securizant. Pentru ca tocmai aceasta „securizare” ascunde marele pericol. Lipsa unei posibilitati de acces la informatiile „in real” despre cel asupra caruia proiectezi este mai periculoasa decat o cursa infernala cu automobilul. Iar cei care stiind asta, fac imprudenta de a lasa loc ambiguitatii sau, mai mult, exploateaza aceasta ambiguitate se fac posibili agenti morali a unor acte care ar putea fi trecute in categoria (nu usor de suportat psihic) a crimelor din neglijenta.
Morala? Mai multa prudenta. E tot ce pot sa adaug. Acum va ascult pe voi, daca simtiti nevoia sa adaugati ceva.
Anamaria Ivan
Intr-adevar, jocul cu identitatile pe internet poate produce uneori urmari grave si suferinte reale. Chiar si avertiati de acest pericol fiind, tot nu putem controla proiectiile pe care le facem involuntar, inconstient asupra celor cu care discutam pe net… Dar discutam pentru ca simtim nevoia sa avem pe cineva alaturi, uneori, fie si virtual.
Reactia mamei aceleia mi se pare insa exagerata, daca nu chiar imatura pentru o persoana adulta. Sa pedepsesti asa un copil… ca adult ar trebui sa te gandesti la urmari… daca era vorba de prietena fetei aceleia, mai era poate de inteles, putea fi data vina pe varsta…
Da, imaturitatea persoanelor pe care le presupunem adulte este teribil de frustranta. Daca cei care se pretind maturi de fapt ascund imaturitati teribile, atunci, pe cuvantul meu daca nu trebuie facut ceva pentru ‘vindecarea’ lor. Eu una consider sincer ca adultii imaturi ar trebui reeducati. Nu de alta dar… adulti fiind au putere, au resurse, si dispun de factorul investitiei cu incredere. Nimeni nu s-ar astepta de la o mama sa se foloseasca de internet ca sa pedepseasca o pustoaica cu care s-a certat fis-sa. Si cu toate astea, se pare ca viata iti ofera surprize surprize. Cand adultii se comporta ca niste copii… atunci nu e necesar un scutec, este nevoie de o camasa de fortza, sau de patru pereti intunecosi cu gratii pe langa.
Sa nu mai vorbim de mama victimei insasi, care s-a comportat infantil. Probabil ca, daca ea ar fi avut o mama mai matura si mai continatoare fata nu si-ar fi intors agresiunea impotriva ei insasi.
Este teribil de tragic ce se petrece pe lumea asta, scuzati-mi dramatismul, dar sunt ferm convinsa ca multi oameni aparent sanatosi au nevoie de terapie serioasa.
Pardon, refac: sunt convinsa ca noi avem nevoie ca multi oameni aparent sanatosi sa faca o terapie serioasa.
Da…, lipsa informatiilor in Real despre cel cu care intri in relatie intensifica transferul si regresia. Comunicarea pe net presupune si ea un cadru. Sunt puse la incercare granitele Eului mai exact, capacitatea de a face distinctia „inauntru” – „in afara”. Cei cu o functionare fuzionala vor acoperi lipsa informatiilor din realitatea obiectiva cu propriile continuturi psihice. Isi creeaza astfel propriul scenariu si propriul rol cu contributia, desigur, a unei realitati deloc securizante (ex.: mama colegei care s-a folosit de un cadru de relatie care ii camufla realitatea si prin care a reusit sa se razbune). Oare ce rani ale propriei istorii a urmarit sa razbune acea femeie?!
Nu stiu ce rani ale propriei copilarii ascunde mama-cea-imprudenta, dar nici fata-cea-sinucisa nu avea un context prea sanatos de viata. Adica… da, este periculos, insa… pe cine nu este deja distrus nu prea ai cum sa distrugi, decat daca te straduiesti cu obstinatie, ceea ce te baga in categorie psihopatilor. Ceea ce vreau sa spun este ca nu cred ca mama-cea-imprudenta a avut o intentie clara si determinata de a o distruge pe fiinta-cea-naiva-si-vulnerabila. Mama aia a vrut si ea sa-si razbune fiica, si a facut ce i-a picat si ei pe bec. Ca asta vine dintr-o trauma din copilarie… tot ce e posibil, si foarte probabil. Dar… un copchil care sufera de depresie si obezitate, si care pica in plasa unei asemenea seductii fuzionale… sa fim seriosi, nu este victima mamei-cea-imprudente, ci a contextului familial inadecvat, a seductiei sau a neglijentei parintilor proprii si a patologiilor care circula oricum ‘pe lumea asta’.
Stiti ce cred? Georgiana, Sever, Mihaela, mi-a venit o idee 😉 ia hai sa promovam noi psihoterapia!! Poate facem din ‘lume’ un loc mai bun! Psihoterapeuti sa avem, ca pacienti sunt pe toate drumurile, si mai ales unde nu te astepti!