Am aflat abia ieri, cu întârziere, dintr-o ştire strecurată mult prea discret de o agenţie, că Dominique Fernandez se află la Bucureşti pentru a susţine în aceeaşi dimineaţă, la Academia Română, conferinţa„Arta de a povesti: romanul de astăzi”.
Cine este conferenţiarul? Membru al Academiei Franceze ales în 2007, romancier, eseist, traducător şi critic literar, câştigător al unor nobeluri franţuzeşti pentru literatură precum Prix Médicis (pentru o carte cu freudism inclus) şi Prix Goncourt. Dar ne interesează chiar mai mult faptul că Dominique Fernandez este inventatorul metodei psihobiografice de aplicare a psihanalizei la opera literară, metodă pe care o va proba pentru prima dată în 1967, odată cu Eşecul lui Pavese.
De ce ne interesează acest lucru? Pentru că în istoria aplicării psihanalizei există o perpetuă dilemă, încă de la începuturile ei (care se confundă cu cele ale psihanalizei însăşi), între a face sau a nu face recurs la datele autorului atunci când e psihanalizată opera sa artistică (literară etc.). Întrebări comunicante: Ne ajută sau, dimpotrivă, ne falsifică rezultatele recursul la biografia autorului? Biografism: înseamnă oare că ne mai aflăm în zona criticii psihanalitice a operei de artă / literare sau – iar asta e cu totul altceva! – că am părăsit acest teritoriu pentru a-l psihanaliza – in absentia – pe autor? Ce ar putea adăuga acest recurs la viaţa autorului la înţelegerea sensurilor operei pe care a creat-o?
Tentaţia biografismelor a existat încă de la început, din vremea lui Freud şi a discipolilor săi – şi încă într-un sens foarte puternic şi productiv. Era, de fapt, mainstream-ul psihanalitic al epocii. Ce-i drept, nu prea putem afla la Freud însuşi atari exerciţii, poate şi pentru că el s-a aplecat (nu exclusiv, dar exemplar) asupra unor opere sau personaje cu autori ca Sofocle sau Shakespeare, iluştri necunoscuţi. Instinct? Întreprinderea lui Dominique Fernandez din deceniul şapte al secolului trecut este oarecum Oul lui Columb: el sistematizează – într-un mod convingător! – ceea ce exista încă de multă vreme, deşi tocmai începuse să fie aprig contestat. Căci va fi sancţionată ca biografistă chiar şi psihocritica lui Charles Mauron – probabil cea mai consecventă şi mai creatoare aplicare a freudismului în câmp literar, pentru „vina” de a recurge, contrar declaraţiilor fondatorului, la datele personale ale autorului operei literare în ultima etapă a metodei dintre cele patru teoretizate. Într-un curent contrar, apar în epocă autori care încearcă să psihanalizeze opera artistică (literară, cinematografică) fără proptelele biografice, precum prin 1970 psihanalista Janine Chasseguet-Smirgel cu a sa metodă bazată pe relaţiile obiectale şi în general pe concepţiile kleiniene.
Dominique Fernandez încercase contrariul. Dar reuşise oare să scape de reproşurile aduse oricărui biografism?
L-am fi putut întreba direct, poate, dacă am fi aflat din vreme de prezenţa sa în Bucureşti – cu şansa de a obţine un răspuns interesant, retrospectiv şi sincer. După părerea mea, această problemă: psihanaliza operei (literare) cu sau fără autor rămâne deschisă în psihanaliză şi nu ştiu dacă poate fi tranşată. A existat dintotdeauna o tentaţie naturală a psihanalizei aplicate de a instala pe divan nu doar opera, ci şi pe autorul ei. Chiar co-naturală, îndrăznesc să afirm. Drept care mă întreb dacă această persistentă circumstanţă istorică nu trădează de fapt o imposibilitate de principiu. Întrebarea este: Se poate fără autor?
Se pare totuşi că DF se va deplasa la Cluj, la TIFF, şi că va pleca din România luni.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Eu ma intreb in ce masura te poti baza pe opera unui autor ca suport pentru interpretarea autorului, chiar si completata de biografia sa. Pentru a putea face o analiza pertinenta ai nevoie de surplusul consistent adus de asocierile libere ale analizandului, de realitatea sa psihica, de vise si de reactii transferentiale. Opera sa este o conceptie care spune ceva despre inconstientul autorului, dar nu prea multe, si orice interpretare, desi poate fi facuta ar trebui sa aiba marca speculatiei.
Sa nu mai vorbim de faptul ca… daca interpretezi psihanalitic un autor in viata, poti sa fii agentul unor leziuni narcisice foarte greu de iertat. Pare-mi-se ca se cheama ‘psihanaliza salbatica’. Este teribil de dureroasa.
Parerea mea este ca daca autorii ar stii ca sunt disecati si dezbracati psihanalitic prin prisma propriilor sublimari, ar ajunge sa aiba mult mai multe dificultati in razboiul cu sindromul paginii albe.
Eu una, m-as rezuma la opera, si l-as lasa pe autor sa se odihneasca in pace. Dar… e democratie, nu?
Sigur ca e psihanaliza salbatica. Dar e interesant punctul tau de vedere pentru ca, din cate stiu eu, nu prea s-a pus problema de a psihanaliza un autor prin opera, sau nu explicit, ci s-a ajuns la asta nedeclarat, cu intentia declarata de a psihanaliza de fapt opera. Nu stiu la ce ar folosi o psihanaliza a autorului prin opera – pentru ca autorul fie e in viata si vine singur pe divan daca doreste asta, fie fiinteaza doar in memoria posteritatii, iar atunci, da, ar putea exista un folos biografic, destul de riscat ca metoda si rezultate. Problema dupa mine este ca opera artistica inseamna foarte mult elaborare secundara, adica se bazeaza intr-o esentiala masura pe ceea ce camufleaza si „coerentizeaza” motivatiile inconstiente ale autorului.
Si daca vrei sa psihanalizezi opera, cu ce te ajuta biografia autorului? Vrei sa spun ca, ajutat de biografie ajungi la o interpretare mai ‘corecta’? Si daca raspunsul este ‘da’, intrebarea mea este… mai corecta in raport cu ce? Ceea ce incerc sa evidentiez este: daca nu vrei sa ajungi la o realitate anume, ce plus iti aduce biografia autorului, pentru interpretarea operei? Ca sa aduca un plus de…? Precizie, realitate, informatie, indicii?
Pana la urma problema se pune… daca prin interpretare in cadru psihanalitic ajungi la realitatea psihica a pacientului (sau cel putin asa este dezirabil 😀 scuzati paranteza sarcastica), in interpretarea operei la ce realitate ajungi? Si in interpretarea operei plus biografia autorului la ce realitate ajungi? Ca este clar ca nici intr-un caz nici in celalalt nu ajungi la realitatea psihica a autorului. Si-atunci… biografia ce sens mai are?
Dupa mine, ai putea interpreta in schema psihanalitica orice combinatie de opera + biografie, si beneficiul tau ca ‘aplicant’ ar fi acelasi, si anume exercitiul aplicarii, jocul intelectual, combinatorica.
Daca ar fi ca interpretarea pe care o dai unor productii sa spuna ceva despre un subiect, atunci ele spun ceva despre tine, nu despre autor. La fel ca orice psihanaliza salbatica, la fel ca orice psihanaliza care lucreaza cu altceva decat cu realitatea psihica a pacientului intins pe canapea.
Retin ideea (la care m-am gandit si eu) a psihanalizarii operei artistice ca joc intelectual. Tot aici – mai exista si miza istorica, mai ales la inceputurile psihanalizei, respectiv cea a confirmarii ideilor psihanalitice in afara terenului clinic, intr-o campanie de legitimizare a noii stiinte. Alta idee valabila pe care ai sugerat-o: cand psihanalizezi opera, sigur ca da, pericolul proiectiilor este maxim. (El poate fi redus printr-un anume gen de demers). A si existat candva o tentativa de a interpreta textul prin reactiile pe care i le trezeste cititorului, in cadrul unui asa-zis „contratransfer al textului” – este vorba despre metoda contratextului a lui Anne Clancier.
Deci pana aici sunt de acord cu tine. Mai departe, daca inteleg bine, pui la indoiala utilitatea unei psihanalize a textului + / – a autorului atat pentru text, cat si pentru autor (cu problemele morale si de schematism salbatic incluse). Eu nu sunt deloc sigur ca psihanaliza textului nu spune ceva cu privire la text in folosul criticii literare. Aceasta din urma nu a refuzat vreodata introspectiile psihologice, nici chiar inaintea aparitiei psihanalizei. Or, cand am spus „psihologice”, se cheama deja ca am batut la usa autorului. Intrebarea: „Oare ce a vrut sa spuna autorul?” apare spontan in orice demers critic literar, iar acesta-i inceputul firesc. Tentatia, de aici, de a folosi psihanaliza – care in genere e foarte antrenata pentru a interpreta un om care verbalizeaza / scrie, mai ales daca se ascunde – e aproape nemediata, e instantanee, pare „salvatoare” si naturala.
Eu nu pledez pentru a-i intra autorului in casa, dar ma intreb, refacand drumul prin care am ajuns la usa lui si fiind totodata suficient de convins ca exista (si ca ne foloseste) o critica literara psihanalitica: puteam proceda altfel?
Putem face critica literara psihanalitica pe text in absenta autorului?
Inteleg ca tu pui problema daca interpretarea in cheie psihanalitica a operei + biografia autorului spune mai multe pentru critica literara decat interpretarea in operei cu ignorarea elementelor biografice.
Este interesanta problema. Dar ca sa reusesc sa pornesc un demers in explorarea acestei dileme, vin cu o tirada de intrebari „ajutatoare”: critica literara ce vrea sa spuna, ce vrea sa decida, ce investigheaza, care este „utilitatea” ei? Dupa ce ne lamurim in privinta acestui aspect, putem sa incepem sa incercam sa raspundem la intrebarea „ce utilitate are psihanaliza aplicata la opera cu factorul adjuvant adus de biografia autorului”.
Asociind liber… mai vin cu o dilema: Ce iau in „caruta” interpretarii? Sa zicem ca luam datele „obiective” despre autor… Pe care le stiu de unde? De la autorul insusi sau de la alt autor care s-a ocupat de biografia lui? In cel de-al doilea caz, ce ma fac cu faptul ca am in „cosul” indiciilor factorul subiectiv al autorului biografiei?
So? cum e cu ‘obiectivele’ criticii? Sunt sincer in necunostinta de cauza.
Da, aceasta era intrebarea mea. Si, in plus – nu doar care dintre ele este mai folositoare, dar si: „psihanaliza literaturii cu autor inclus”, duce ea undeva sau e o fundatura care se opreste la autor pornind de la opera si fara a se mai intoarce la aceasta? (pentru ca sunt voci care afirma acest lucru).
Nu cred ca exista „date obiective” despre autor. Poate doar anul nasterii, anul decesului, intervalul aproximativ si destul de incert al elaborarii operei, data publicarii etc., astfel de chestiuni, daca le cunoastem. Dar cand intri in zona interpretarilor…
Critica literara: exista mai multe metode sau conceptii, psihanaliza fiind una (mai exista sociologia literaturii, psihologia literaturii, diferite curente / autori etc). Ca sa nu complicam inutil discutia noastra, sa definim critica literara drept demersul care ne ajuta prin interpretari la intelegerea operei literare in bogatia ei de sensuri. Cred ca ideea comuna pe care o avem din scoala despre critica literara e suficienta aici, pentru ca e bazala si comuna tuturor orientarilor critice.
Imbogateste interpretarea psihanalitica opera cu sensuri (altfel necunoscute)? Unii se indoiesc sau chiar declara ca nu. Eu cred ca da, pentru ca psihanaliza inseamna, asa cum spunea Freud, tocmai „aflarea unui sens ascuns”.
Si ajungem la intrebarea mea de la inceput: Aceasta imbogatire cu sensuri, aceasta – sa-i spunem asa – augmentare radicala a lecturii operei literare: trebuie ea sa se bazeze si pe datele autorului (evident, subiective)? Facand acest lucru: mai vorbim despre opera, sau doar despre autor?
Ultimul tau comentariu ma duce cu gandul la o discutie care s-a purtat in cadrul grupului Georgianei, si care dezbatea cam asa:
ce reprezinta opera autorului?
Este ea colectia de litere, cerneala asezata pe pagina, seria ordonata de semne incriptionata pe suportul fizic? Sau ar trebui numit opera felul in care apare ea cititorului, sau… daca vrem sa ne aventuram: cititorilor
Eu ca subiect, pun mana pe un obiect, care stiu ca se numeste ‘carte’. Vad acolo o serie de desene negre, si vad ca pot sa fac operatiunea fizica ce poarta numele ‘a da pagina’. Dar actiunea de a citi, de a prelua mesajul consta in decriptarea prin filtru subiectiv a semnelor cu pricina, transformarea lor in simboluri.
Si-atunci… Opera nu reprezinta ea tocmai totalitatea simbolurilor pe care noi suntem in stare sa le vedem in ea? Si-atunci, automat, orice surplus de semnificatie, automat imbogateste opera. Ca il aduci si pe autor… hai bine-ai venit si sa stam la o cafea, aducem sensuri in plus, imbogatim opera, ne imbogatim perceptia, si mai imbogatim si stima de sine, ca uite ce multe pricepem noi.
Dupa mine… hai sa ne jucam de-a sensurile. Toata lumea este invitata, inclusiv autorul, asa cum imi apare, sau asa cum imi apare prin filtrul altui autor care vine si scrie despre cum ii apare lui. Nu te poti desprinde de subiectiv oricat de mult ai incerca sa il eviti. Pentru ca… astia suntem, fratilor, degeaba incercam sa cautam obiectivul, zidul propriei constiinte este sinistru si securizant de… impenetrabil.
am asociat cam liber… imi cer iertare, nu se va mai intampla ;))