e necesar ca simţul pipăitului să fie eludat din universul relaţional, în caz contrar fiind considerat pervers. Rămân deci o ureche inteligentă şi o gură pentru a interpreta, deoarece verbalul are drept de cetate, deci de existenţă.
Iată un exemplu. Una dintre pacientele autoarei avea probleme serioase în a discrimina între diversele calităţi senzoriale. Nu dădea mare importanţă gustului mâncării, iar porii membranei nu detectau diferenţele de temperatură. Femeia punea un rând, două sau trei de haine doar în funcţie de anotimp şi doar pentru că aşa o învăţase mama ei că este sănătos. Venită din mediul auster al unei familii protestante, pacienta fusese obligată să se hrănească după aceleaşi criterii de „sănătos” şi „nesănătos” cu alimente fără gust sau chiar amărui, cum sunt andivele. Or, tocmai de aici a venit declicul terapeutic. Pacienta a îndemnat-o pe Harrus-Révidi să-şi gătească andive după reţeta mamei, pentru ca la următoare şedinţă s-o întrebe cum i s-a părut mâncarea.
Foarte amară,
a răspuns terapeutul. Pacienta a replicat:
Nu-i aşa, vi s-au părut foarte amare?,
după care a izbucnit în lacrimi. Iată şi interpretarea analistei:
Între suspine, nu putea decât să bâguie că fusese crescută în această amărăciune, că această amărăciune erau viaţa şi copilăria ei. Acest cuvânt mi-a ieşit pe gură, cu dublă conotaţie pentru ea, trimiţând inclusiv la amarul mamei, iar asta a fost o placă turnantă în analiza sa,
Nu doar gustul, dar şi mirosul poate interveni decisiv în terapie, arată studiile de caz înfăţişate de psihanalista franceză. Aşa se întâmplă cu bărbatul venit în terapie care mirosea pur şi simplu respingător. Avea 40 de ani, divorţase şi abia începuse o nouă relaţie. Însă chiar la debutul relaţiei, i s-a întâmplat ceva ciudat: emana un miros extrem de neplăcut. După câteva şedinţe, pacientul a fost ajutat să-şi interpreteze strania reacţie fiziologică. Inconştient, dorea s-o îndepărteze pe noua iubită, totul
din frica sa faţă de femeia-mamă, găunoasă şi acaparatoare.
La fel de relevante sunt şi cazurile în care psihanalista reuşeşte să stabilească alianţe terapeutice pe baza culorilor, când şi ea şi pacienta se apropie plecând de la gusturi estetice.
Chiar dacă nu e prima care să se fi revoltat contra parametrilor stricţi pe care Freud îi impune relaţiei dintre pacient şi psihoterapeut, Gisèle Harrus-Révidi regândeşte terapia nuanţat şi din interiorul psihanalizei. Ea crede că neutralitatea terapeutului, lipsa sa de reacţie afectivă şi regula de a nu intra în jocul bolnavului sunt impuse de Freud pornind doar de la un anumit gen de cazuri, acela al istericilor. Însă, observă autoarea, clientela de azi, prezintă psihopatologii sensibil diferite faţă de istericii Vienei începutului de secol XX.
În faţa nevrozelor narcisiace, a patologiilor sevrajului, a imaturităţilor afective, a stereotipiilor operatorii care se generalizează, ce evoluţie tehnică a fost propusă, ce am modificat?,
întreabă psihanalista. Criticând neadaptarea terapiei la prezent, Harrus-Révidi cere nu doar deschiderea afectivă şi senzorială spre nevoile pacienţilor, dar şi sfătuirea şi direcţionarea pacientului, dacă situaţia o cere. Şi ce argument putea fi mai potrivit decât un citat din însuşi Freud care în 1910 prevedea proletarizarea clientelei, ce urma să aibă ca efect “introducerea în aurul pur al analizei a unei cantităţi considerabile de plumb al sugestiei directe”?
