Unii dintre vizitatorii de la Cafe Gradiva îşi mai amintesc poate de articolele din urmă cu vreun an ale dlui Lucian Delescu, din săptămânalul Cultura. Autorul lor îşi forja o teorie mai mult sau mai puţin personală despre psihanaliză personificând pur şi simplu instanţele psihice – sine, eu si supraeu – şi unificându-le apoi într-un soi de homunculus ce ar sta la comanda individului. Or, este o eroare grosieră să ipostaziezi instanţele psihice ori chiar să le personifici. Nu ştiu dacă dl Delescu a înţeles care era problema cu acest basm la care ajunsese d-sa.
Regăsesc semnalate într-o recenzie foarte recentă la o carte de acum doi ani, The Symptom Is Not the Whole Story: Psychoanalysis for Non-psychoanalysts de Daniel Araoz, aceleaşi carenţe elementare. Recenzentul Julia Matthews ne spune că volumul în cauză are unele calităţi, dar că se prăbuşeşte iremediabil în golurile majore de înţelegere a psihanalizei. S-ar părea că autorul Araoz a priceput un lucru esenţial exprimat chiar în titlu numai pentru a greşi foarte grav într-alte privinţe. Una dintre erorile sale constă tocmai în personificarea despre care vorbeam. Scrie recenzenta americană:
…Araoz states, “the id and the ego are engaged in a constant struggle for control of the ego, the individual”; and later, “When a normal person engages in impulsive shopping, reckless driving, excessive drinking or eating, his id is active and has taken over.” Such statements are not mere simplifications. They create a caricature of psychoanalytic understanding of “structures” within the mind, equating these with literal “personality parts.”
Ş. a. m. d. Sună cunoscut, nu?
