Citiţi despre

Moise si toiagul educational

Grup de psihodrama la Timisoara

Imi doresc sa nu fi fost tatal meu

Ce se întâmplă în mintea unui bebeluş de câteva luni? Ce transformări psihice se petrec în sufletul unei fiinţe care-şi satisface doar funcţiile fiziologice şi urlă tot timpul trezindu-şi părinţii din somn? În primele luni, viaţa psihică a unui sugar pare extrem de săracă, lipsită de modificări esenţiale la nivel mintal. Totuşi, în psihologia şi în psihoterapia copilului, diverşii practicieni se întrec în a detecta momentele-cheie din copilăria timpurie ce vor marca întregul scenariu de viaţă al adultului. Iar în psihanaliză competiţia pare a fi cea mai acerbă. Freud a oferit un tablou destul de bine închegat asupra evoluţiei psihice a copiilor, celebru rămânând, fireşte, complexul lui Oedip. Adepţii medicului vienez au adus însă completări mai mult sau mai puţin ortodoxe în raport cu ipotezele iniţiale. Ajunge să pomenim de Anna Freud, care a dezvoltat cel mai fidel teoria tatălui ei, dar putem la fel de bine să ne gândim la abordările unor psihanalişti dublaţi de calitatea de medic pediatru, cum sunt Donald Winnicott în Anglia sau Françoise Dolto în Franţa. O figură aparte, suficient de puternică pentru a crea chiar un curent de dizidenţă în psihanaliză, a fost Melanie Klein. S-a născut la Viena în 1882 şi a căpătat interes pentru psihanaliză după ce a citit scrierile freudiene dedicate interpretării viselor. A fost analizată de Sandor Ferenczi, iar din 1926 s-a mutat la Londra, unde a avut proprii adepţi, confruntându-se şi cu grupul ortodox al Annei Freud.

Cel de-al doilea volum din Operele complete publicate de Editura Trei a fost tradus recent sub titlul Invidie şi recunoştinţă. Noul volum al lui Melanie Klein are peste 550 de pagini şi include articole din ultima perioadă a vieţii psihanalistei, dintre anii 1949 şi 1960. Premisa terapeutică generală a autoarei este conformă, fără doar şi poate, cu psihanaliza freudiană. “Experienţa – scrie Klein – m-a învăţat că putem înţelege complexitatea personalităţii deplin dezvoltate numai dacă dobândim o înţelegere a psihicului bebeluşului şi îi urmărim dezvoltarea ulterioară”. Diferenţa în raport cu Freud apare în determinarea primelor etape ale dezvoltării psihice ale copilului. Spre exemplu, în analiza bebeluşului, Melanie Klein nu pleacă de la libido, cât mai degrabă de la teama de moarte. Freud însuşi vorbeşte despre angoasa de moarte, dar spune că ea nu are un conţinut concret în inconştient. Klein răspunde: “Nu împărtăşesc această concepţie, deoarece observaţiile mele analitice arată că există, în inconştient, o frică de anihilare a vieţii”. Această teamă apare chiar la naştere, odată cu trauma nou-născutului ce e obligat să părăsească mediu ocrotitor intrauterin, trezindu-se într-o lume ameninţătoare şi frustrantă. Şi pentru că am pomenit de frustrare, merită să aducem în discuţie conceptul de “invidie”. “Primul obiect invidiat e sânul ce hrăneşte”, spune Melanie Klein într-un text din 1957. Explicaţia vine imediat: “Bebeluşul simte că sânul posedă tot ce-şi doreşte el şi că are o cantitate nelimitată de lapte şi o iubire pe care sânul o păstrează pentru propria-i gratificare”. Fără să intrăm în amănunte, merită spus că, în opinia lui Melanie Klein, relaţia dintre sugar şi sânul mamei este esenţială pentru dezvoltarea ulterioară a copilului. În primele luni de viaţă, Eul şi viaţa afectivă se conturează plecând de la relaţiile primare stabilite de bebeluş cu ceea ce Klein numeşte “sânul bun”, respectiv “sânul rău”. “Bebeluşul pare să simtă că atunci când sânul îl privează, el devine rău, pentru că păstrează doar pentru sine tot laptele, toate iubirea şi îngrijirea asociată cu sânul bun”. Cele două obiecte la care se raportează copilul de 3-6 luni sunt trăite ca entităţi complet diferite. Iar în condiţiile în care mica fiinţă nu are o imagine definitivă despre sine sau mama sa, ci trăieşte doar într-un flux de forţe bune şi rele, e de înţeles de ce Klein numeşte primul semestru de viaţă drept “poziţia paranoid-schizoidă”. Dezvoltarea normală a bebeluşului depinde de felul în care el va reuşi în al doilea semestrul al vieţii sale să integreze cei doi poli, să asume că sânul rău, pe care îl muşcă uneori cu agresivitate, este acelaşi cu sânul bun, care îl hrăneşte şi îi aduce plăcere. Semne ale depăşirii acestui clivaj apar în a cincea sau a şasea lună când bebeluşul se simte vinovat pentru agresivitatea sa şi doreşte să repare răul făcut. Sugarul pare uneori deprimat fără vreun motiv, observă Klein, care vorbeşte chiar despre o “poziţie depresivă” specifică vârstei. În sinea sa, bebeluşul de jumătate de an se simte vinovat şi doreşte să-i mulţumească pe ceilalţi prin zâmbete şi gesturi jucăuşe. Or, totul e ca cel mic să găsească echilibru între agresivitate şi dorinţa de a răspunde cu iubire.

De aici şi titlul Invidie şi recunoştinţă, dat celui de-al doilea volum din scrierile lui Melanie Klein. O carte densă, cu un limbaj tehnic, din care veţi mai putea afla cum s-a născut terapia prin joc, dar şi cum poate fi aplicată teoria kleiniană în analiza creaţiei literare.