Zilele trecute, prim-ministrul Thailandei, Samak Sundaravej, a sesizat Consiliul Medicilor din ţara sa despre brutala „psihanaliză” care i-a fost aplicată la mir de către un doctor, adversar politic, în timpul unei dezbateri. Acesta a opinat că SS n-ar fi potrivit pentru funcţia de prim-ministru: nu, el are un comportament infantil, întrucât consumă băuturi răcoritoare şi mănâncă prăjituri. Primul-ministru s-a apărat replicând că la locul dezbaterii nu se găsea altceva de mâncare sau de băut, deci n-a avut de ales.Nu este câtuşi de puţin singurul exemplu de acest fel. Ca să dau un altul recent: În timpul competiţiei pentru candidatura Partidului Democrat dintre Barack Obama şi Hillary Clinton a fost de multe ori acuzată folosirea unui fel de pop psychanalyse. Etc. Nu ştiu dacă în fiecare caz este implicat, fie şi doar aluziv, vreun concept psihanalitic. Am impresia că de cele mai multe ori nu. Şi atunci, de ce se mai foloseşte eticheta de „psihanaliză”?
Nota comună tuturor cazurilor de pop-psihanaliză este, cred, faptul că încearcă să pună în lumină ceva din intimitatea persoanei interpretate. Ceea ce şi psihanaliza face – şi încă în cea mai mare măsură, deşi, bineînţeles, într-alt cadru, cu concursul pacientului şi fără agresivitatea psihanalizei de ocazie.În fond, Freud definea foarte simplu interpretarea psihanalitică drept „aflarea unui sens ascuns”. Pentru psihanaliza sălbăticită, accentul nu mai cade pe sensul care trebuie aflat, ci pe faptul că el este ascuns, părând de aceea compromiţător şi tocmai bun de înstrăinat.
Curentul Pop a aparut in mai intai in England si apoi s-a dezvoltat in SUA prin anii 60 pentru ca a intrat pe un trend opus expresionismului abstract care s-a tras si el din suprarealism prin anii 50.
Expresionismul abstract era primul curent care a scos SUA din traditionalism si a mutat centru artei moderne de la Paris la New York. Asadar era curentul reprezentativ pentru america. Dar era pera ermetic, nu prindea la mase. Si atunci a venit pop art-ul din anglia care sa reprezinte cel mai bine poporul american. Popul s-a dorit a fi un elitism care a preluat pe jumatate ironic pe jumatate cu buna intentie valorile culturii de masa. De aici si ambivalenta lui in jonglarea cu elitismul si kitschul ceea ce i-a atras eticheta de superficialitate bine ambalata.
Asa ca pop psihanaliza ar fi un fel de acuzatie de proasta intelegere a spiritului ei, o intelegere formala, relativ la reflexia ei in cultura de masa. Un fel de psihanaliza salbatica dar care e atenta la „studiile de piata” 🙂
Foarte buna, foarte subtila definitia pe care o dati pop psihanalizei! Intrebare: cum ati vedea atunci cliseele de genul – complexul Oedip = o-iubesc-pe-mama-si-l-omor-pe-tata? (Sau: „psihanaliza te indeamna sa-ti rezolvi problemele prin sex”?). Sunt ele doar populare – sau sunt si pop psihanaliza? (pentru ca istoric vorbind, devanseaza cu mult curentul pop in arta, aparand, practic, odata cu psihanaliza). Vedeti atunci o distinctie intre „psihanaliza populara” si „pop psihanaliza”?
🙂
Problema e ca deja termenul „pop” a luat doua semnificatii si nu se mai stie which is which. Adica e un pop legat de Andy Warhol cu ironia si cu elitismul vopsit si un pop al lui Michal Jackson & co. care este doar o industrie. Cum necum si MJ a facut un soi de happenning cand i-a chemat pe J. Travolta si altii sa filmeze videoclipul la „Liberian girl” si asta i-a filmat deghizat in cameraman si a dat drumul la videoclip astfel fara nici o legatura cu versurile piesei. Fireste ca se poate spune ca cineva i-a bagat pontul, ca a tras „pop”-ul de par sa devina conceptualism. Apoi conceptualismul cu dublu tais al lui Warhol are numeroase pusee de mondenism specific celuilalt „pop” .
Numai ca popul de tip Michael Jackson este mult mai vechi decat se poate concepe. Asta e efectiv folclorul. Iata ca in partea asta popul este mult mai vechi. fireste ca si psihanaliza populara s-ar putea sa fie mult mai veche chiar daca ar parea mai mult o pop impartasanie sau un microcatharsis. Iata ca lucrurile sunt mai nuantate.
In acelasi fel psihanaliza de top si cea de „pop” au puncte comune si se intersecteaza mai mult decat se crede. Sunt absolut convins ca „libertatile sexuale” cucerite in anii ’60 au dus la disparitie nevrozele clasice intr-un al doilea val celui urmat de intelegerea pur teoretica a psihanalizei incapand de la suprarealism.
Prea putin conteaza ca omul de rand intelege complexusl Oedip in mod simplist. Sunt absolut convins ca in acest „cliseu” se supraascunde un simbol si ca dincolo de astfel de relatie se percepe o buna parte din radacinile structurale comunitare ale lui.
Evident ca exista erori. In fond „idealismul transcendental” al lui Kant inca mai e vazut de pop filosofi drept solipsism. Cat despre psihanaliza la fel este si ea interpretata in linii mari de catre omul educat in restrictii. Interpretarea unui astfel de om este aceea ca psihanaliza scoate la lumina ce el ascunde. Logica e simpla pentru el: psihanaliza insiga la sex asa cum ar face el in varianta „punerii in act”. Cumva are dreptate insa nu isi da seama ca dincolo de restrictiile semiconstiente pe care el le proiecteaza in conceptele psihanalizei exista mult mai multe lucruri.
Intre pop psihanaliza si psihanaliza populara exista mai mult asemanari decat deosebiri. Oricum nu exista acelasi raport ca acela dintre popul lui Warhol si cel al lui MJ. Adica eu nu vad ca un expert al cabinetului sa faca in public pusee de psihanaliza salbatica la fel cum un Warhol se „prosteste” si face pe MJ. Psihanalistul nu are „libertate” asta. Tehnic vorbind poate sa isi distruga cariera pe cand cea a lui warhol se imbogateste 🙂