Stereotipul: 3 dimineata, cana de cafea tare pe jumatate infruntita se lipeste imperceptibil de mousepad, un profil luminat doar de lumina monitorului, tacanituri necontenite de mouse si de tastatura, din cand in cand pumni in birou si tastatura, eventual vociferari de tipul „Damn!” „Fuck” si altele asemenea: o noapte obisnuita din viata unui gamer.
La fel cu unele domnisoare: ghinion, natura le-a facut fetite. Nu-i nimic, inainte de-a se pregati pentru rolul de nevasta sau de curtezana, inainte sa isi bage nasul in pudra mamei, se uita mai intai prin calculatorul fratelui. Si poate sa se joace de-a ce nu este sau de-a ceea ce ar putea fi, dar nu ar putea niciodata deveni, cum ar fi… Xena, printesa razboinica.
Starea aparenta de insingurare nu este de fapt nici pe departe atat de insingurata pe cat se vede: Acesti „pacienti'” nu vor sa cunoasca pe nimeni care sa ii vada drept ceea ce sunt, sau drept ceea ce vor deveni sub constrangerile lor familiale si sociale. Nu vor sa vorbeasca cu nimeni despre temele de la scoala sau despre ceea ce tine de viata insipida din afara jocului. Dar ei descopera o adevarata retea sociala alternativa, discutand despre jocurile pe care le traiesc. Fie pe forumuri online sau chiar pe chat-uri dedicate jocurilor particulare, fie in viata reala, exista o adevarata verva, o interminabila si nesocotita placere de a discuta despre nivelele jocului, personaje, poveste, trucuri si altele asemenea.
S-ar putea pe buna dreptate spune ca dependenta de jocuri iti creeaza nu neaparat o stare de izolare, ci o realitate alternativa, care se incruciseaza pe alocuri cu cea reala atata vreme cat exista adulti care tin haturile. Ceea ce este imbucurator pentru cei care se lupta cu inexplicabilul acestei pasiuni este ca acesti tineri nu vor muri niciodata de foame. Cred ca daca in Japonia nu existau parinti care sa strecoare mancare pe sub usile incuiate ale acestor insingurati, ar fi iesit de unii singuri si ar fi incercat sa isi poarte singuri de grija pana la limita supravietuirii.
Ma intreb acum, in final: cu ce se deosebeste oare aceasta patologie de celelalte similare care implica insingurare cu fantezie prin literatura, arta sau vizionare de filme?
Si… apropos: daca va plac jocurile olimpice de la Beijing, le puteti trai cu mouse-ul si cu monitorul pe propria piele, intr-un joc pe calculator. Visele oricui de a fi olimpic pot deveni realitate prin numai cateva click-uri.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Dragi coteoreticieni nu o sa vedeti un gamer inrait pe divan prea curand. Nu stiu daca stiti dar eu mai lucrez din cand in cand si in industria jocurilor 3 D. (Ma laud cu colaborarea la ultimul Batman care e pe cale sa apara).
Ii cunosc foarte bine pe acesti oameni. Acesti oameni nu au rabdare sa stea 45 de minute pe divan. Psihanaliza ii plictiseste.
Eu nu as merge pana acolo incat sa spun ca gamereala NU este o psihopatologie.
Pana la urma psihopatologia se defineste ca reactii neacordate cu mediul socio-cultural in care se manifesta. Pur si simplu asta e realitatea jocului. Reactia lor este perfect normala pentru o astfel de realitate. Practic realitatea jocului este atat de neconventionala si de neintalnita in lumea reala incat astfel de reactii sunt in directa proportionalitate cu ele. E adevarat ca reactiile psihice ale gamerilor sunt supradimensionate atingand tensiunea recatiilor din tulburarile psihice propriuzise. Insa cred ca trebuie facuta o distinctie intre cele doua situatii dupa cum halucinatiile din timpul procesiunilor Woodoo nu sunt considerate semne psihotice desi intrunesc toate caracteristicile structurale ale psihozei.
Gamerii devin oameni normali dupa cateva saptamani la pescuit sau dupa o partida de fotbal. Pentru unii colegi de-ai mei paintbolul a ajuns sa fie preferat un unui shooter oricat de bun ar fi.
Si totusi dependenta de care vb. e totusi rara. Oamenii joaca din plictiseala. Vor sa isi ocupe timpul cu ceva care le solicita inteligenta si reflexele. Cazurile de dependenta asemenatoare cu cea a drogurilor, de epuizare interioara sunt foarte rare.
Apoi tipul asta de dependenta nu este acelasi ca aceea de droguri. Am mers cu ei in vacante, am facut revelioane… Gameri care stateau noptile pe servere si apoi veneau la munca cu ochi de extraterestrii se adaptau spiritului momentului fara probleme.
Evident ca exista o urma de ciclotimie amplificata de situatia de joc insa exteriorizarea ei uneori nu reflecta decat
Agitatia psihica datorata jocurilor face parte din viteza spiritului contemporan. Poate ca intre omul clasic si cel contemporan exista acelasi raport ca acela dintre omul clasic si animal. Asta e istoria. Din pacate spiritul apolinic propus de psihanaliza e in regres in acest moment. Jocurile cu situatiile lor teribile si suprarealiste sunt mult mai populare.
„…nu invata, nu socializeaza, nu face sport, respectiv: nu doarme, nu mananca, nu vorbeste cu nimeni.”… acestea sunt acuzele pentru care ajunge, uneori, in cabinet, mai ales in adolescenta si la insistenta parintilor…
Toate aceste manifestari nu sunt consecinta placerii mari descoperite in compania jocurilor ci, a neplacerii foarte mari de a intra in contact cu ceilalti…
A pro pos de faptul ca acest adolescent nu va avea rabdare sa-si petreaca 45 de minute in cabinet in loc sa stea la pc, intrebarea ar fi daca ramanerea sau nu in terapie depinde de concurenta intre cele doua oferte (satisfactia obtinuta prin consumul de jocuri si satisfactia conversatiei cu psihoterapeutul) sau e vorba si de alti factori.
„…nu invata, nu socializeaza, nu face sport, respectiv: nu doarme, nu mananca, nu vorbeste cu nimeni.”…
Sunt foarte rare totusi aceste simptome. Cu somnul pierdut si apoi mers a doua zi la job e intr-adevar o problema. Dar totusi asta nu e acelasi lucru cu insomnia din depresii sau schizofrenie. Aveam colegi care dormeau in jur de 20 de ore dupa vacanta in care „savurau” totul la fata locului.
Altfel gamerii isi fac o lume virtuala unde sunt extrem de sociabili intre ei. Si in realitate sunt sociabili daca gasesc oameni „rasariti”.
Jocurile care ii pune inca din frageda varsta la fiecare jumatate de ora in situatii pe care omul traditional abia daca le intalneste odata in viata ii face extrem de inteligenti. Am avut un coleg care era de zece la scoala doar din ce retinea in clasa. La ce ii mai trebuie „toceala”???
Un discurs despre eventuala atractie infantila fata de parintele opus ii lasa rece. Nu din rezistenta ci din … banalitate.
Evident ca si acest tip e o exceptie.
Mai trebuie tinut cont de clasica distinctie intre tulburarile psihice provizorii produse de percutarile intr-un mediu stresant si cele consolidate in timp asa cum sunt nevrozele. Primele dispar de la sine si fara terapie in timp ce nevrozele au nevoie fie de un psihanalist fie de un profet pentru a se remite. De asta terapiile cognitiviste, mai rapide si ieftine sunt preferate primului caz. Fireste ca psihanaliza ar merge si aici dar nu pentru tulburarea privizorie (in cazul de fata simptomele amplificate de jocuri) ci pentru desepticizarea diferitelor registre ale psihicului.
multora le-ar prinde bine o terapie dar nu din cauza dependentei de jocuri . astfel ca nu imi imaginez ca o terapie bine facuta i-ar face sa nu mai joace in continuare.
Postul asta se potriveste destul de bine cu cel despre teraspia politicienilor postat de dorin si caruia i-am raspuns cu un articol pe blogul meu „concept”. si gamerul si politicianul se imbata cu ceva. unul cu situatii incredibile altul cu puterea. Totusi gamerul nu face rau comunitatii…
Interesante observatiile tale, Gabriel, dar ma intreb cu privire la doua dintre ele, care suna frumos, literar, dar in dreptul carora asez spontan un semn de intrebare si / sau de exclamare-mirare. Nu trag nici o concluzie, nu tin la clisee (fie ele si despre Oedip), astept doar sa ma lamuresc:
„Un discurs despre eventuala atractie infantila fata de parintele opus ii lasa rece. Nu din rezistenta ci din … banalitate.”
Oare e vorba numai despre un criteriu… estetic? Recunoasterea rapida, prea rapida a cauzei nu e tot o forma a rezistentei?
„Fireste ca psihanaliza ar merge si aici dar nu pentru tulburarea privizorie (in cazul de fata simptomele amplificate de jocuri) ci pentru desepticizarea diferitelor registre ale psihicului.
multora le-ar prinde bine o terapie dar nu din cauza dependentei de jocuri .”
Le-ar prinde bine deci din cauze mai profunde, pentru care dependenta de jocuri e doar un simptom?
Acum imi dau seama, Gabriel, ca am vorbit despre lucruri diferite. Eu ma refeream la o interventie psihanalitica/de sorginte…, nu la un curs de teorie psihanalitica, cum ar fi despre stadiile de dezvoltare libidinala. Pai la ce sa foloseasca un discurs teoretic…?
Si am impresia ca ne-am referit si la categorii diferite de posibili pacienti: tu vorbesti despre adulti pasionati de jocuri iar eu ma refeream la categoria despre care vorbeste in articolul ei Anamaria, adica adolescenti pentru care, asa cum spune Dorin, dependenta de jocuri este doar un simptom, ca orice simptom…, dezvoltat pe un anumit fond emotional…
@Dorin
Cred ca am exagerat si eu cumva. E clar ca „drumul” pana la Oedipul literal e toata cheia discursului asa cum spuneai si tu despre sexualitatea ultimativista cu care omul neinstruit intelege psihanaliza. Accept totusi ca psihanalistul aduce un aer nou de intelegere si ca gamerul, ca orice om poate „invata” de la el. Numai ca GAMERUL NU JOACA DIN CAUZA BLOCARII PUILSIUNILOR. Gamerul nu trebuie confundat cu jucatorul patologic de noroc. De asta eu sunt absolut convisns ca o psihanaliza oricat de bine ar fi ea facuta tot nu il lecuieste pe gamer de „dependenta” lui.
Cat despre ce-a dea doua observatie eu zic ca dependenta de jocuri nu reprezinta un simptom. Mai intai pentru care pa e mult spus dependentza. Cunosc gameri inraiti care mi-au zis ca o partida de paintball sau de airsoft e mult mai „cool” decat una pe consola sau pe PC. Pana la urma acesti oameni sunt niste copii intarziati si se joaca in aceeasi masura in care copiii insisi se joaca. Asta e istoria. Copilaria s-a prelungit pur si simplu. Gamereala nu e un simptom la fel cum jocul copiilor insusi nu e. E doar ceva froarte recent in istoria culturii. Ar putea insa fi recunoscuta drept gratificare. Adica o dependenta care nu indeplineste toate conditiile, care nu atinge pragul de dependenta propriuzisa. Dar orice placere pana la urma este o „dependenta” mai mica. Nu poti sa spui ca omul normal, care are nenumarate gratificari senzuale cotidiene incepand de la orgasm pana la savurarea fructelor are nevoie de analiza pentru a scapa de aceste satisfactii naturale.
Deci raspunsul meu este „da”. Le-ar prinde bine pentru ajustarea registrelor psihice ca oricarui alt om. Si aici deja am in minte psihanaliza … sa-i zicem… profilactica, cea facuta pe post de vaccin, de „intarire” si nu pentru ca gamerul s-ar fi infundat nevroticist in simptom.
@ Georgiana
Pai nici eu nu ma refeream la un curs. Doar ca un gamer
De fapt eu nu cred ca gamereala e simptom dupa cum am spus mai sus. Nu exista nici o tulburare psihica are in jocurile video vreun criteriu specific. jocurile sunt jucate la varsta asta in loc de celebra plictiseala. Seamana un pic a depresie dar nu e. De fapt posibilii pacienti nu reusesc sa devinependenti cu adevarat. Nu suporta infrangerea sau sunt prea lenti in reactii. In primul caz gasesc tot felul de coduri cu care triseaza si sunt dati afara de pe servere de catre administratori. Ceilalti nu fac fatza nivelului. Gamerii adevarati intra in comunitati cu toare regulile comunitatii carora pacientii nu li se pot adapta la fel ca si in real life.
Dar trebuie sa recunosc ca eu insumi i-am recomandat unui coleg sa o lase mai moale cu jocul pentru ca e prea stresat. Asta inseamna cu a renunta la unul dintre joburi si nimic mai mult.
Sunt curios ce varsta au, statistic, acesti gameri. Ceva imi spune ca sunt tineri si foarte tineri, ceea ce ar confirma, fie si indirect, ideea ca gamingul e un fel de prelungire a copilariei. Ma intreb daca exista gameri de 30 / 40 de ani – si cati. Se mai mentine adictia, reala sau presupusa, si dupa 30 / 40 de ani? Iar daca nu (ceea ce inclin sa cred), atunci era ea o adictie, sau o etapa in dezvoltarea individului? Gresesc oare, pe de alta parte, daca spun ca gamerii sunt in general barbati? Ce vreau sa sugerez este ca exista foarte probabil o suma de determinatii mai degraba culturale decat individuale. Ca e un fenomen de masa (daca nu-i prea mult spus) – situatie in care nu cred ca ar propune cineva o „psihanaliza de masa”! Cel mult o psihanaliza culturala, ceea ce incercam si noi sa facem aici, dar fara a trimite, evident, pe cineva pe canapea! Dar daca gamerul Cutare sau Cutare are si probleme personale si daca gamingul, o eventuala solutie de program sau chiar de viata pentru unii, nu ii asigura totusi echilibrul necesar, atunci de ce nu s-ar gandi la mai mult: sa urmeze o terapie?
Deci eu cred ca discutam despre doua probleme distincte pe care n-ar trebui sa le amestecam, ca sa ne putem intelege: pe de o parte despre gaming in general dintr-un punct de vedere al psihanalizei culturale, pe de alta parte despre gamerul X sau Y care ar avea sau n-ar avea nevoie de o psihanaliza terapeutica. Daca la nivelul primului discurs, ajungem la concluzia ca exista o patologie incifrata a fenomenului, atunci aceasta patologie nu poate fi decat sociala, culturala, ideologic-politica – si cred ca ar fi o greseala sa socotim ca toti gamerii care reflecta o patologie sociala sunt de fapt candidati la canapea. Pentru ca rezolvarea trebuie sa vina aici din planul macro, nu din cel individual (desi prin actiune individuala, organizata social). Daca discutam insa despre problemele personale ale unui gamer sau ale altuia, atunci generalizarea nu cred ca este relevanta, asa cum nu e relevanta pentru orice alta categorie sociala / profesionala in intregul ei – pentru ingineri sau horticultori, de pilda. Nu o categorie sociala merge pe divan, ci inginerul Popescu sau horticultorul Ionescu, caruia meseria sa ii poate furniza cel mult simptomul, nu si cauza.
Poate ca gamingul este un ritual de maturizare, un rit de trecere contemporan pentru unii dintre noi. Este gamingul si patogen? Sau este doar – si numai in unele cazuri – expresia (am zis anterior: simptomul) unei patologii de uz personal?
Eu n-as crede ca e patogen, iar asta dintr-un motiv foarte simplu: unii dintre noi sunt gameri, iar altii nu. As zice ca atunci cand nu e pur si simplu un ritual al maturizarii, e o alegere de simptom.
Eu n-as spune ca e o alegere de simptom asa cum o face istericul. Gamingul e totsi o alegere ceva mai „constienta”. Latura sociala si politica pe care o aminteai este foarte importanta. Chiar acum cateva zile un cunoscut a dezinstalat shooter-ul sau pe cavre statea 2-3 ore pe zi pentru ca ii manca mult din timp. De fapt foarte multi oameni ar face acelasi lucru daca ar avea destui bani sa calatoreasca, de exemplu. Din punctul asta de vedere jocul este un anumit surogat, un inlocuitor pentru o libertate refuzata. Factorul financiar e de obicei cel decisiv aici. Nu ai bani sa mergi sa vezi lumea si alegi un joc pe care poate ca il downloadezi ilegal de pe net si nu te costa decat computerul. Evident ca un astfel de tip nu isi poate permite o psihanaliza. S-ar putea insa ca statul sa constate ca copiii neglijati astazi de parinti ce fac overtime la job si care se afunda in jocuri sa ajunga niste eterni nelinistiti in viitor pe care sa nu ii mai multumeasca nimic in ciuda inteligentei sclipitoare dezvoltata de acestea. Adica undeva la limita unui episod depresiv sever. Contracararea unei astfel de situatii nu ar putea fi decat o cura psihoterapeutica facuta de un stat unde psihoterapia ar fi o institutie importanta si nu doar un „next” al bogatilor. Ma rog, deocamdata statul prefera sa investeasca in armata si in cultivarea ideilor paranoide. Poate ca aceste idei isi vor arata reversul si atunci statul isi va schimba directia de formare a cetatenilor catre autoreglarea psihoterapeutica a ideilor paranoide si nu in „punerea lor in act”. Evident ca jocul doar preia aceste predispozitii si le rezolva in felul sau, intr-un mod opus psohoterapiei in genere. Tocmai de asta zic ca nu exista o dependenta de joc ca atare cat o educatie salbatica care isi gaseste aplicarea in joc dar si in viata reala. De asta zic ca un astfel de om ar avea nevoie de cura nu datorita jocurilor ci pentru contracarerea unor ramasite educationale specifice unuor medii sociale inactuale, traditionale. Adica cumva jocul si psihoterapia sunt doua modele alternative de preluare si rezolvare a acestor discrepoante si nu cauza (in cazul de fata jocul era suspectat de asa ceva) lor.
Lumea va continua sa produca si sa joace jocurile video asa cum a continuat sa se joace pur si simplu. Stii cum e, orice placere e normala facuta pana la o limita dupa care devine patologica facuta in exces.