Poate fi standardizată psihoterapia?

Este întrebarea din titlul unui articol recent apărut în Times, referitor la încercările constante ale guvernului britanic de a introduce un regulament al profesiei psihoterapiei (am tradus liber cuvântul folosit, „regulation”, prin „standardizare”, pentru că în fond despre asta e vorba). Aceste eforturi urmează o tendinţă thatcheristă a anilor ’80, de standardizare a profesiilor, de formalizare a lor chiar în sensul strict al cuvântului, respectiv cel de a crea un formular de evaluare. Care sunt mobilurile acestei întreprinderi, dar şi despre cât de reducţionistă şi de primejdioasă poate deveni ea, ne descrie pe larg şi obiectiv autorul articolului, Andrew Billen.

Sintetizând, intenţia este cea de a introduce „un cod de abilităţi şi de tehnici” şi chiar un formular care să permită evaluarea relaţiei terapeutice spre a vedea dacă ea este de succes şi dacă îşi merită banii. Măsura ar urma să afecteze 100 000 de psihoterapeuţi, câţi se pare că există în Marea Britanie. Reacţiile nu au întârziat să apară, cu deosebire din partea organizaţiilor profesionale, care au calificat această intenţie drept ridicolă şi neliniştitoare. Cum poţi formaliza relaţia unică stabilită între psihoterapeut şi pacient? Încercând să cuantifice această relaţie şi progresele ei, unul dintre proiectele de standardizare propune, printre altele, următoarele reguli – psihoterapeutul trebuie:

Toate acestea contrazic flagrant de pildă teoria şi practica psihanalitică şi seamănă, aşa cum s-a spus, mai mult cu evaluarea practicilor unei pizzerii. Problemele reglementării psihoterapiei lezează chestiuni esenţiale ale teoriei şi practicii, aşa cum se poate vedea din articolul lui Andrew Billen: o anchetă în care fac figuraţie, evident, şi trimiterile interesate la terapia cognitiv-comportamentală, în principiu „formalizabilă” şi mult mai… ieftină, ori evocarea unor cazuri de abuz a psihoterapeuţilor şi a necesităţii controlului etic al activităţii acestora – precum şi multe alte probleme din trena acestei intenţii guvernamentale. Comentariile cititorilor sunt de asemenea de reţinut. Toate aceste chestiuni au fost discutate şi la Cafe Gradiva, într-o formă sau alta, precum şi în contextul promovării proiectului unei legi româneşti a psihoterapiei. Ele ţin de cadrul mai larg al legitimării la noi a psihoterapeutului, practician al unei profesii nou apărute, dacă e să vorbim riguros. Atât dintr-un punct de vedere teoretic, cât şi în situaţii dintre cele mai concrete care ţin de practica sa. Cred că articolul este foarte util şi pentru noi pentru că semnalează multe aspecte, limite, tendinţe globale, interpretări – şi anxietăţi provocate de ideea unei atari reglementări (onorabilă, poate, ca intenţie), ori, mai bine zis, care au stat tocmai la baza ideii şi a eforturilor de reglementare.

Can you regulate psychotherapy?
The Government wants to regulate how psychotherapists do their job. Professionals fear it will make their work impossible

Andrew Billen

Here’s a scene from The Sopranos that never got written. Tony Soprano is engrossed in one of his disputatious, sexually charged, therapy sessions with Dr Jennifer Melfi. He has just let slip something about a Mafia execution he has authorised. Suddenly the Feds burst through the door. Tony looks for an exit but it is not the mobster the police are interested in, but his shrink. She has flouted federal laws on how to talk to a client. “Dr Melfi,” they say, “last week you delivered your interpretation too close to the end of the session. We’re going to read you your rights.”

It couldn’t happen in America, but it could, theoretically, happen in Britain if government proposals to govern talking therapy (all forms of analysis) become law. The College of Psychoanalysts puts it this way: “Under proposed new government guidelines, most forms of psychoanalysis could become illegal.” The new law would not apply just to the NHS. Nor would it simply adjudicate complaints from disgruntled patients. The Health Professions Council, which currently regulates a smallish range of health practitioners from chiropodists to physiotherapists, will tell every Dr Melfi in the country how to do his or her job.