„Un simptom psihic este o experienta pe care o simti scapata de sub control”

Migrene, frică de înălţime, frică de spaţii deschise, gânduri înspăimântătoare ce revin întruna, comportamente ritualice, compulsii şi mii de alte simptome. Aţi suferit vreodată de vreunul dintre ele? Nu trebuie să vă faceţi griji. De fapt, din când în când, aproape toţi oamenii au astfel de simptome, 

ne asigură psihanalistul Henry Kellerman, autorul volumului 4 paşi către liniştea sufletului. O cale eficientă de înlăturare a simptomelor psihice. Aţi ghicit, este vorba despre o carte de auto-ajutorare scrisă în stilul pragmatic şi uneori simplist al reţetelor pentru fericire. Tradus în acest an la Editura Trei, volumul are, totuşi, acoperire. Autorul practică şi predă de ani buni psihanaliza la Universitatea din New York, fiind şi autor a numeroase cărţi de specialitate.

Evitând jargonul psihanalitic, dar şi limbajul medical, Henry Kellerman oferă o definiţie insolită a simptomului.

Un simptom afectiv sau psihic este o experienţă pe care o simţi scăpată de sub control. În esenţă, pur şi simplu n-o poţi controla, 

aflăm din volumul 4 paşi către liniştea sufletului. Pornind de aici, psihologul american îşi propune să ofere ceea ce el numeşte „codul simptomului”, adică ecuaţia utilă pentru vindecarea prin forţele proprii.

Codul simptomului implică 4 termeni-cheie: dorinţa, furia, persoana responsabilă de simptom şi trecerea la acţiune. Mai întâi, observă Kellerman, avem o dorinţă. Căutăm confort, siguranţă, fericire, avantaje sau compania cuiva. Eventuala neîmplinire ne frustrează. Cu asta, am făcut cel de-al al doilea pas, spre furie. Însă furia se îndreaptă de obicei contra persoanei care blochează dorinţa, pentru că

e întotdeauna vorba de o persoană, niciodată de un lucru, 

întăreşte Kellerman cel de-al treilea pas. Uneori nici nu ne dăm seama că suntem furioşi, dar dacă avem un simptom, putem fi siguri că în spatele lui se află furia, ne asigură psihologul. Al patrulea pas aduce vindecarea. El presupune conştientizarea primelor trei elemente, dar şi trecerea la acţiune pentru a încerca să îndeplinim dorinţa blocată. De exemplu, putem termina ceva ce iniţial fusese imposibil ori putem întreba pe cineva un lucru despre care nu îndrăzneam să vorbim.

Cartea 4 paşi către liniştea sufletului include o serie de studii de caz interesante. Un exemplu este gândirea compulsivă. După o ceartă aprinsă în care tatăl a ameninţat-o pe mamă că divorţează, băiatul de 11 ani a început să resimtă senzaţii ciudate în stomac. Ca să scape de ele, a început să pună de fiecare dată sub patul părinţilor, în partea tatălui, flacoane de medicamente şi cutii cu plasturi. Dorinţa băiatului, traduce Kellerman, era ca familia să rămână unită, or gândul că nu va fi aşa îl umplea de furie. Persoana spre care se îndrepta furia era tatăl, pe care băiatul încerca, inconştient, să-l vindece de „lipsa de iubire”. După aceste lămuriri, s-a trecut la al patrulea pas: acţiunea. Terapeutul a convocat o adunare de familie, în care tatăl şi-a asigurat băiatul, în mod sincer, că ameninţările au fost doar lucruri spuse la supărare şi că nu se pune problema divorţului. La final, se înţelege, simptomul a dispărut.

Însă lucrurile nu stau întotdeauna atât de simplu. Există şi simptome inaccesibile prin limbaj, prin psihoterapie. Este cazul în care codul lui Kellerman nu mai e de folos, pentru că

simptomul migrează în aparatul psihic al persoanei, departe de partea din psihic destinată dorinţei, în zona trăsăturilor de personalitate. 

Asta se întâmplă când furia ajunge la limită, când persoana simte că explodează, şi simptomul emigrează pentru a proteja mintea. În aceste cazuri tratarea simptomului va trebui să fie însoţită de medicaţie, atrage atenţia psihanalistul new-yorkez. Iată un exemplu: O pacientă de 60 de ani este ameninţată cu despărţirea de şeful ei, care, deşi avea o altă familie, îi dăduse atenţie vreme de 20 de ani, făcând-o să se simtă ca o regină la locul de muncă. Dependentă anterior de mamă şi apoi de frate, pacienta părăsită a refuzat să mai meargă la serviciu şi a rămas închisă în casă, simptom al agorafobiei. Stând în pat toată ziua, încerca să se convingă, la nivel simbolic, de faptul că şeful şi iubitul ei se va întoarce. În timp, însă, simptomul s-a înstăpânit pe întreaga ei personalitate, iar motivul a dispărut. Femeia vorbea tot mai puţin despre şef şi refuza să se mai dea jos din pat. Mai departe, simptomul a devenit patologic, pacienta spunând „Nu” inclusiv tratamentului medical. A sfârşit-o rău, printr-un un atac de cord. Un caz trist care schimbă ceva din tonul roz ale cărţilor de auto-ajutorare. Căci, iată, există cazuri când e nevoie şi de terapeut, şi de medicaţie, iar problemele nu se rezolvă prin pase magice şi prin simpla lectură a unor sfaturi practice.

Victor Popescu