Ce fac românii cu agresivitatea lor?

În urmă cu câţiva ani, am realizat un interviu cu psihanalistul Eugen Papadima. Revenind din Statele Unite pentru a-şi desfăşura practica psihanalitică la Bucureşti, psihanalistul s-a văzut confruntat cu următoarea dilemă: Bun, ce fac eu cu pacienţii mei? Îi ajut să se echilibreze, să fie mai destinşi, să ducă o viaţă mai armonioasă. Dar se poate? Cum se închide uşa în urma lor, aceşti oameni ies pe stradă. Iar aici, pe strada bucureşteană, aceşti oameni vor fi agresaţi, violentaţi, puşi la zid, constrânşi, presaţi, diminuaţi, batjocoriţi şi obligaţi să rămână într-o permanentă defensă. Or, eu tocmai că nu-i învăţ să se apere. Ce trebuie să fac? Să-i ajut să se adapteze la lumea rea, urâtă şi bolnavă de afară? Cum îşi pot afla ei armonia?

E o problemă deschisă.

Am vorbit despre Statele Unite, locul de unde a venit Eugen Papadima. Să nu uităm că prin anii ’60-’70, marea problemă a pacienţilor psihanaliştilor de peste Ocean o constituia tocmai gestionarea agresivităţii. Paradoxal, nu sexualitatea era atunci principala problemă. Ci agresivitatea. Ce fac americanii cu agresivitatea lor. Cum ajung s-o stăpânească. S-o sublimeze. S-o transpună în expresii social adecvate, cerute, acceptate, în conformitate cu normele curente. Noi abia acum ne confruntăm cu această problemă cu care americanii s-au confruntat în urmă cu câteva decenii.

Agresivitatea provine şi dintr-o mare nesiguranţă interioară. Este vorba şi despre modelul paternalist foarte autoritar de care am „beneficiat” în perioada comunistă. Dictatorul – figura paternalistă maximă. Pe urmă – figurile paternaliste mărunte, cele ale taţilor de familie care perpetuau acest model autoritar extrem de dur. Când tatăl tău este autoritar, este nedrept, este discreţionar, te bate, nu te învaţă, n-are răbdare, te repede – ce încredere poţi să capeţi? Şi cum să nu perpetuezi, de multe ori, acest comportament? Victima care face victime, identificarea cu agresorul. Nesiguranţa lăuntrică extrem de puternică ne face să fim şi mai agresivi, ne face incapabili să ne asumăm responsabilitatea, consecinţele actelor noastre, să recunoaştem că am greşit, că putem fi vinovaţi ş.a.m.d. În felul acesta, proiectăm totul asupra celorlalţi. Noi n-avem nici un fel de vină, niciodată. Totdeauna sunt de vină ceilalţi.

Continuăm discuţia cu eseistul Valentin Protopopescu despre Agresivitatea la români sâmbătă, 11 octombrie, ora 18.15, în emisiunea Dosarele PSI de la Radio România Cultural.