Citiţi despre

Formare in psihanaliza de cuplu si familie

Pe cand imi faceam gamele…

Sedinta AIPsA: Colectiv, sambata, 18 iunie 2016, ora 17:00, Cinemateca Eforie

Atunci cand suntem copii, personalitatea noastra se contureaza treptat asimiland ca hrana sufleteasca grija pe care parintii ne-o ofera. In functie de felul cum am fost ingrijiti, de felul cum resimtim relatia cu parintii, ne formam propriul mod de a relationa cu ceilalti.

Ca adulti, copilul din noi va reactiona fata de cei mai mari (profesori, sefi, parinti, socri etc.) cu aceleasi nevoi din copilarie sau, mai exact, cu acele nevoi ce in copilarie nu prea ne-au fost satisfacute. De asemenea, fata de cei mai mici (subalterni, clienti, discipoli etc.), ne vom purta in functie de felul in care parintii nostri s-au purtat fata de noi pentru ca, de regula, nu avem alte modele mai puternice. In aceasta a doua categorie intra si proprii copii sau… in primul rand ei…

Prin urmare, copiii nostri au o istorie psihica de dinainte de a se naste, istorie ce consta in felul in care noi ne-am format capacitatea de a avea grija de cineva mai mic. A fi parinte inseamna, in sens larg, a avea grija de un altul mai mic. Capacitatea de a avea grija este o achizitie psihica aparuta din momentul in care incepem sa semanam cu parintele de ingrijirea caruia am beneficiat. Asa cum fizic, pe masura ce crestem, incepem sa semanam din ce in ce mai mult cu parintii, tot la fel, imaginea noastra de parinte, adica de

fiinta care are grija de un altul mai mic

incepe sa semene din ce in ce mai mult, in timp, cu imaginea propriilor nostri parinti, adica cu felul in care ei ne-au purtat de grija.

„Fisa postului” pentru un parinte include toate actiunile prin care el satisface nevoile „beneficiarilor”: copiilor sai. „Retributia” psihica primita pentru indeplinirea rolului de parinte este miza pentru care cineva isi doreste sa fie parinte. Ea poate consta in nenumarate forme de beneficii pe care le obtine un parinte in rolul sau si cuprinde toate asteptarile constiente si inconstiente pe care parintele le are fata de copil. Uneori, aceste asteptari sunt satisfacute, alteori, mai putin… Atunci cand parintele nu este suficient de satisfacut in asteptarile sale fata de copil, apare ceea ce numim „conflict intre generatii”.

Unele femei isi doresc sa fie mame, altele, nu… Cele care isi doresc, isi indeplinesc aceasta dorinta in variate feluri: dau viata unui copil, infiaza un copil, se califica in profesia de asistent maternal pentru a indeplini rolul de mama, se angajeaza ca baby-sitter pentru a-i tine locul mamei o parte din zi sau isi implinesc aceasta dorinta in forme mai indepartate de modelul natural: isi iau un animal de casa pe care il trateaza ca pe un copil, isi trateaza partenerul de viata ca pe un copil sau isi dezvolta activitati profesionale de mare succes indiferent in ce domeniu deoarece in orice profesie exerciti intr-un fel sau altul functia de „a avea grija de nevoile beneficiarilor”.

Toate aceste situatii pe care le-am enumerat au in comun faptul ca femeia este angrenata in relatii in care isi exercita functia de “a avea grija de cineva mai mic”. Fie in mod direct, fie intr-o forma cu un anumit grad de simbolizare, exercita o functie materna.

Raportandu-ne la un model teoretic in care maturizarea psihica presupune ca achizitie „capacitatea de a avea grija de celalalt”, putem considera dorinta de a avea un copil ca fiind un indicator al unui echilibru si unei maturitati a personalitatii. Incapacitatea de a avea grija de un celalalt, pentru un adult, poate reprezenta un handicap in conditiile in care pentru a supravietui in mediul social trebuie sa fii in stare sa faci ceva pentru ceilalti.

Revenind la dorinta femeii de a fi mama, ea reprezinta o forma particulara a acestei dorinte de a-l creste pe un altul, adica, de a fi ca propria mama, al carei model il reproducem fara sa vrem chiar daca nu identic. Dar, asa cum am spus, exista si alte forme de exercitare a functiei materne.

Alegerea uneia sau alteia din aceste forme este un proces care se produce in cea mai mare parte la nivel incostient. De exemplu, o femeie care spune ca nu isi doreste copil din cauza ca nu are inca un serviciu bine platit, poate avea in spatele acestei justificari rationale un alt motiv de care sa nu fie constienta si care poate fi teama ei ca nu va putea intretine viata unei alte fiinte etc.

Alegerea inconstienta a formei in care femeia isi exercita functia materna are legatura cu acele beneficii de care vorbeam, acele asteptari pe care ea le are fata de fiinta de care vrea sa aibe grija (ex.: de la un catel pe care il considera ca pe propriul copil poate sa astepte o dragoste neconditionata etc.).

Spre deosebire de barbati, femeile au posibilitatea de a adaposti si creste in chiar propriul corp copilul, in lunile de existenta intrauterina ale acestuia. Aceasta particularitate biologica determina cea mai frecventa dintre posibilitatile prin care femeile isi exercita functia materna: dand nastere copilului. Din acest motiv, la femeie, functia parentala este strans legata de relatia ei cu propriul corp. Doresc sa spun prin aceasta ca, alegerea de catre femeie a unei forme prin care sa-si exercite maternitatea depinde de relatia cu propriul corp. Redirectionarea dorintei de a fi mama in alte zone (ex.: zona profesionala) decat cea in care da nastere in corp are legatura cu felul in care ea ii „da voie” corpului ei de a avea aceste atributii. Cel mai graitor exemplu sunt cazurile de infertilitate psihogena in care femeia nu isi permite psihic de a-si investi propriul corp in acest proiect care este nasterea unui copil. Cum se ajunge ca femeia sa nu se poata bucura de corpul sau in exercitarea maternitatii este o intrebare al carei raspuns trebuie cautat in istoria foarte timpurie a femeii in care propriul sau corp a fost la dispozitia ingrijirilor materne deoarece sarcina reprezinta cea mai intima forma de contact fizic cu celalalt.

De obicei, cuplurile care trăiesc în concubinaj decid să nu aibă copil pentru că se tem că acesta va avea o imagine proastă în faţa celor din jur fiind provenit din părinţi necăsătoriţi. De fapt, un motiv şi mai puternic al acestor cupluri este acela că nu îşi pot asuma o responsabilitate atât de mare care este viaţa unui alt om. A te îngriji doar de propria persoană este un nivel de funcţionare corespunzător vârstei emoţionale de adult foarte tânăr, 18-25 ani. Un adolescent este o persoană care are încă nevoie de adulţii care să îl crească: material şi afectiv. Un tânăr adult ieşit din adolescenţă şi normal dezvoltat, treptat, ajunge capabil să fie autonom: să se „crească” singur, dar nu deţine încă şi capacitatea de a avea grijă de o altă fiinţă umană a cărui viaţă să depindă atât de mult de el aşa cum are nevoie un copil să depindă de părinte. Foarte mulţi adulţi nu îşi pot asuma responsabilitatea unui copil care îi pune în postura de a nu mai fi ei „copilul” de care să aibă grijă propria persoană împreună cu partenerul…

Din ce în ce mai multe cupluri preferă o relaţie de concubinaj pe perioade foarte lungi, poate chiar toată viaţa, în locul oficializării relaţiei la starea civilă. Există teama de a împărţi cu celălalt tot ceea ce se împarte într-un cuplu căsătorit deoarece aceasta presupune a nu mai deţine controlul de unul singur… O anumită nesiguranţă – parţial rezultată din insuficienta maturizare a individului, parţial din cauza condiţiilor reale foarte costisitoare ale existenţei – nesiguranţă care, social vorbind, ar putea fi catalogată ca „egoism”, determină individul să privească relaţia de căsătorie ca pe un contract în care există riscul ca oferta sa materială şi afectivă să fie mai mare decât a partenerului… Prin urmare, oamenii nu îşi prea permit abandonul de sine presupus de o căsătorie.

Asa cum am spus, eu personal nu am întâlnit cupluri ce trăiesc în concubinaj şi care să îşi asume existenţa unui copil.

În privinţa celor căsătoriţi şi care aleg să nu aibă urmaşi, lucrurile stau un pic diferit. Fie există neînţelegeri şi, fiind nesiguri de relaţie, apariţia unui copil i-ar „lega” şi mai mult fie sunt persoane care, indiferent de vârsta cronologică, trăiesc un fel de fericire de cuplu în genul aceleia de la vârsta ieşirii din adolescenţă în care adultul tânăr se bucură de şansa (atunci când există) de a nu mai depinde de părinţi pentru că poate fi pe cont propriu.

Capacitatea cuplului de a-l crea pe „al treilea” căruia, împreună, cei doi parteneri să îi ofere iubire şi siguranţă necesită ca fiecare partener să îşi fi depăşit nevoia de a primi „totul” de la celălalt…