Atunci cand suntem copii, personalitatea noastra se contureaza treptat asimiland ca hrana sufleteasca grija pe care parintii ne-o ofera. In functie de felul cum am fost ingrijiti, de felul cum resimtim relatia cu parintii, ne formam propriul mod de a relationa cu ceilalti.
fiinta care are grija de un altul mai mic
incepe sa semene din ce in ce mai mult, in timp, cu imaginea propriilor nostri parinti, adica cu felul in care ei ne-au purtat de grija.
Unele femei isi doresc sa fie mame, altele, nu… Cele care isi doresc, isi indeplinesc aceasta dorinta in variate feluri: dau viata unui copil, infiaza un copil, se califica in profesia de asistent maternal pentru a indeplini rolul de mama, se angajeaza ca baby-sitter pentru a-i tine locul mamei o parte din zi sau isi implinesc aceasta dorinta in forme mai indepartate de modelul natural: isi iau un animal de casa pe care il trateaza ca pe un copil, isi trateaza partenerul de viata ca pe un copil sau isi dezvolta activitati profesionale de mare succes indiferent in ce domeniu deoarece in orice profesie exerciti intr-un fel sau altul functia de “a avea grija de nevoile beneficiarilor”.
Alegerea uneia sau alteia din aceste forme este un proces care se produce in cea mai mare parte la nivel incostient. De exemplu, o femeie care spune ca nu isi doreste copil din cauza ca nu are inca un serviciu bine platit, poate avea in spatele acestei justificari rationale un alt motiv de care sa nu fie constienta si care poate fi teama ei ca nu va putea intretine viata unei alte fiinte etc.
Spre deosebire de barbati, femeile au posibilitatea de a adaposti si creste in chiar propriul corp copilul, in lunile de existenta intrauterina ale acestuia. Aceasta particularitate biologica determina cea mai frecventa dintre posibilitatile prin care femeile isi exercita functia materna: dand nastere copilului. Din acest motiv, la femeie, functia parentala este strans legata de relatia ei cu propriul corp. Doresc sa spun prin aceasta ca, alegerea de catre femeie a unei forme prin care sa-si exercite maternitatea depinde de relatia cu propriul corp. Redirectionarea dorintei de a fi mama in alte zone (ex.: zona profesionala) decat cea in care da nastere in corp are legatura cu felul in care ea ii “da voie” corpului ei de a avea aceste atributii. Cel mai graitor exemplu sunt cazurile de infertilitate psihogena in care femeia nu isi permite psihic de a-si investi propriul corp in acest proiect care este nasterea unui copil. Cum se ajunge ca femeia sa nu se poata bucura de corpul sau in exercitarea maternitatii este o intrebare al carei raspuns trebuie cautat in istoria foarte timpurie a femeii in care propriul sau corp a fost la dispozitia ingrijirilor materne deoarece sarcina reprezinta cea mai intima forma de contact fizic cu celalalt.
De obicei, cuplurile care trăiesc în concubinaj decid să nu aibă copil pentru că se tem că acesta va avea o imagine proastă în faţa celor din jur fiind provenit din părinţi necăsătoriţi. De fapt, un motiv şi mai puternic al acestor cupluri este acela că nu îşi pot asuma o responsabilitate atât de mare care este viaţa unui alt om. A te îngriji doar de propria persoană este un nivel de funcţionare corespunzător vârstei emoţionale de adult foarte tânăr, 18-25 ani. Un adolescent este o persoană care are încă nevoie de adulţii care să îl crească: material şi afectiv. Un tânăr adult ieşit din adolescenţă şi normal dezvoltat, treptat, ajunge capabil să fie autonom: să se “crească” singur, dar nu deţine încă şi capacitatea de a avea grijă de o altă fiinţă umană a cărui viaţă să depindă atât de mult de el aşa cum are nevoie un copil să depindă de părinte. Foarte mulţi adulţi nu îşi pot asuma responsabilitatea unui copil care îi pune în postura de a nu mai fi ei “copilul” de care să aibă grijă propria persoană împreună cu partenerul…
Din ce în ce mai multe cupluri preferă o relaţie de concubinaj pe perioade foarte lungi, poate chiar toată viaţa, în locul oficializării relaţiei la starea civilă. Există teama de a împărţi cu celălalt tot ceea ce se împarte într-un cuplu căsătorit deoarece aceasta presupune a nu mai deţine controlul de unul singur… O anumită nesiguranţă – parţial rezultată din insuficienta maturizare a individului, parţial din cauza condiţiilor reale foarte costisitoare ale existenţei – nesiguranţă care, social vorbind, ar putea fi catalogată ca “egoism”, determină individul să privească relaţia de căsătorie ca pe un contract în care există riscul ca oferta sa materială şi afectivă să fie mai mare decât a partenerului… Prin urmare, oamenii nu îşi prea permit abandonul de sine presupus de o căsătorie.
Asa cum am spus, eu personal nu am întâlnit cupluri ce trăiesc în concubinaj şi care să îşi asume existenţa unui copil.
În privinţa celor căsătoriţi şi care aleg să nu aibă urmaşi, lucrurile stau un pic diferit. Fie există neînţelegeri şi, fiind nesiguri de relaţie, apariţia unui copil i-ar “lega” şi mai mult fie sunt persoane care, indiferent de vârsta cronologică, trăiesc un fel de fericire de cuplu în genul aceleia de la vârsta ieşirii din adolescenţă în care adultul tânăr se bucură de şansa (atunci când există) de a nu mai depinde de părinţi pentru că poate fi pe cont propriu.
 Georgiana Brănişteanueste candidat – Societatea Română de Psihanaliză. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
