Jacob Levy Moreno, Povestea vieţii mele (recenzie difuzată în emisiunea Dosarele PSI de la Radio România Cultural)S-a întâmplat la începutul secolului: un tânăr a încercat să devină Dumnezeu. Locul: Viena. Perioada: între 1908 şi 1914. Şi-a impresionat puternic contemporanii. Avea proprii apostoli, propria scriptură, apocrifele sale.
Aşa îşi începe autobiografia Jacob Levy Moreno, fondatorul sociometriei şi al psihodramei. Tradus recent la Editura Trei după o ediţie îngrijită de fiul lui Moreno, volumul Povestea vieţii mele se desfăşoară ca un roman de iniţiere, ca o poveste perfectă pentru o ecranizare de succes. Prima scenă a ipoteticului film ar putea fi cea trăită de micul Moreno la vârsta de 4 ani. Iată ce povesteşte doctorul evreu despre ceea ce ulterior avea să considere drept prima sa psihodramă:
Aveam patru ani, cândva în 1894. Într-o duminică după-masă, părinţii au plecat să viziteze nişte prieteni. Am rămas acasă să mă joc cu copiii unor vecini, când mi-a venit ideea: Hai să ne jucăm de-a Dumnezeu şi îngerii săi. – Dar cine-l va juca pe Dumnezeu? – Eu sunt Dumnezeu şi voi sunteţi îngerii mei, am răspuns. Ceilalţi copii au fost de acord. Am adus în subsol scaune din toată casa, le-am pus pe masa cea mare şi am început să înălţăm un cer, unul după celălalt. Copiii m-au ajutat să mă caţăr până la scaunul aflat în vârf, unde îmi şedea foarte bine. Ei au făcut un cer în jurul mesei, fluturându-şi braţele ca pe nişte aripi şi cântând.
Puţini ştiu că această scenetă s-a petrecut chiar în România, locul unde Jacob Levy Moreno şi-a petrecut primii cinci ani de viaţă. Născut într-o familie evreiască de rit sefard, viitorul psihoterapeut îşi petrece prima perioadă a copilăriei la Bucureşti, într-un mediu cultural plin de contraste, în care civilizaţia pariziană se suprapune cu mentalitatea ţărănească analfabetă. Îşi aminteşte totuşi cum mama îi cânta înainte să adoarmă versurile eminesciene din poezia „Revedere” sau cum a mers la primele cursuri ale şcolii sefarde condus de rabinul Bigireanu. Mai apoi, când Moreno împlineşte 5 ani, familia lui se mută la Viena. Aici va urma Medicina şi tot aici va fonda o grupare cvasireligioasă, un teatru bazat pe spontaneitate şi improvizaţie, precum şi un azil pentru săraci. Ca să nu mai vorbim despre şansa de a frecventa cercurile culturale din cafenelele vieneze. La Cafe Museum i-am întâlnit pe Martin Buber, pe Arthur Schnitzler, pe Jakob Wasserman, romancier în stilul lui Dostoievski, pe Robert Musil, Franz Lehar şi pe mulţi alţii care aveau să devină persoane importante în viaţa mea,
relatează Moreno în autobiografia Povestea vieţii mele, tradusă la Editura Trei.
Toate peripeţiile din adolescenţa şi tinereţea lui Moreno nu sunt decât premise pentru viitoarele sale preocupări.
Astfel, Teatrul Spontaneităţii în care actorii jucau scene bazate pe ştirile din ziarele vremii sau coborau în scenă pentru a căuta păduchi în părul spectatorilor ar fi o formă incipientă de psihodramă, orientare terapeutică bazată pe jocurile de rol şi pe vindecarea prin interacţiune. La fel, casa vieneză în care erau găzduiţi cei nevoiaşi nu este departe de actualele grupurile de sprijin pentru persoanele cu diverse patologii.
Încă mă mai uimeşte faptul că în acea casă se înghesuiau atât de mulţi oameni şi împărţeau tot ce aveau, fără a stârni încăierări sau resentimente. După cină, ţineam întâlniri în care analizam problemele şi rezolvam doleanţele,
povesteşte Moreno, văzând în aceste experienţe solul din care va creşte sociometria sa, disciplină sociologică de analiză grafică a grupurilor mici. Toate acestea vor fi dezvoltate şi instituţionalizate abia în SUA, unde medicul evreu emigrează la mijlocul anilor ’20.
Cât priveşte premisele terapiei prin psihodramă, extrem de relevantă este istorioara întâlnirii cu Freud, unul dintre profesorii lui Moreno de la Medicină.
Eu eram antiteza în carne şi oase a doctrinei psihanalitice,
scrie Moreno în cartea Povestea vieţii mele. Acolo unde psihanaliza vedea paranoia sau exhibiţionism, Moreno ghicea forţe şi energii creative ce trebuiau recanalizate. De aici, obsesia lui Moreno legată de creativitate şi de Creator. Citez, în încheiere, relatarea vorbelor pe care tânărul student Jacob Levy Moreno i le-a adresat profesorului Sigmund Freud în 1912 la încheierea unui curs de psihanaliză:
Ei bine, doctor Freud, eu încep acolo unde terminaţi dumneavoastră. Dumneavoastră vă întâlniţi pacienţii în decorul artificial al cabinetului. Eu îi întâlnesc pe stradă, în casele lor, în mediul lor natural. Dumneavoastră le analizaţi visele. Eu le dau curaj să viseze din nou. Dumneavoastră îi analizaţi şi îi fragmentaţi. Eu îi ajut să-şi exteriorizeze rolurile conflictuale şi îi ajut să pună fragmentele laolaltă.
Victor Popescu
Recenzie difuzată în emisiunea Dosarele PSI de la Radio România Cultural
