Precum se poate vedea, cei mai mulţi au răspuns că psihanaliza poate fi aplicată cultural doar de către psihanaliştii practicieni (care sunt exersaţi în psihanaliza culturală; dar înclin să cred că majoritatea care au răspuns astfel nu au mai luat în calcul şi această paranteză, ci au pus accentul doar pe pura calitate de psihanalist). Apoi, nu puţini au răspuns că ambele categorii, psihanalişti + nepsihanalişti cu cunoştinţe psihanalitice pot practica psihanaliza aplicată. În fine, nimeni nu a fost de părere că doar nepsihanaliştii cu cunoştinţe psihanalitice pot aplica psihanaliza, ceea ce e perfect logic, pentru că această opţiune i-ar fi exclus complet pe psihanalişti (dar ea trebuia menţionată, evident, ca posibilitate).
Au existat şi două comentarii – iată-le:
Cei care au anumite cunostinte psihanalitice nu pot practica psihanaliza.fiind un domeniu mult prea profund si vast,rezultatul vezandu-se dupa munca asidua.
Consider ca a practica=a utiliza
Primul dintre ele exprimă un punct de vedere riguros – şi l-aş considera şi puţin purist, după care doar psihanaliştii pot aplica o metodă atât de complexă şi de nuanţată precum psihanaliza şi numai în urma unei îndelungate, temeinice experienţe. Cea de-a doua precizare cred că ţine să limpezească o anumită ambiguitate din întrebarea chestionarului: numai psihanaliza clinică poate fi practicată (e o profesie), pe când psihanaliza aplicată este doar o utilizare culturală a psihanalizei clinice.
De observat că pentru o îndelungată perioadă de timp, cele două opţiuni votate aici au fost extrem de echilibrate ca număr de voturi (iar la un moment dat, cea de-a doua opţiune – „ambele categorii” a luat-o chiar înainte).
Dacă ar fi să exprim o opinie personală. Fireşte, înţeleg foarte bine punctul de vedere al celor care au votat conform ideii că psihanaliza poate fi aplicată cultural doar de către psihanalişti – punct de vedere sintetizat de primul comentariu – iar aceasta pentru că
psihanaliza este, într-adevăr, un domeniu profesional de o extremă complexitate, fineţe şi necesită foarte multă experienţă. Chiar şi numai realizarea unei analize personale, fără finalitate profesională, contează decisiv la înţelegerea proceselor care se desfăşoară într-o psihanaliză. În lipsa experienţei directe a psihanalizei, poţi rămâne foarte mult în afara înţelegerii realităţii conceptelor (şi uite aşa apar prejudecăţile grosiere şi psihanaliza sălbatică).
Pe de altă parte, aş spune însă – şi sper să nu şochez pe nimeni! – că doar calitatea de psihanalist nu este o garanţie în sine pentru buna aplicare a psihanalizei în spaţiul cultural. Este la fel de necesară şi o cultură a domeniului de aplicare, dacă nu chiar o cultură mai largă
– şi nu spun aici nimic care să nu fi fost spus deja de către Freud însuşi şi de alţii. Această cultură a domeniului ori cultură în general nu este un ingredient care poate lipsi; nu e un moft; nu se poate şi fără.
De ce?
Din câteva motive convergente. Pentru că se poate ajunge foarte uşor la interpretări „medicaliste”, de extrapolare excesivă a conceptelor clinice în contexte improprii, invitând – precum adesea la începuturile psihanalizei – la ideea că artistul e doar un alt nevrotic, iar opera sa – un macrosimptom. Pentru că aceste domenii însele – de pildă, critica literară – au conceptele lor, ce trebuie nuanţate ori articulate cu cele psihanalitice. Pentru că aceste concepte psihanalitice trebuie adaptate ele însele domeniului respectiv. Iar de aici, ca perspectivă de ansamblu: Pentru că
există nu doar o istorie a conceptelor psihanalitice, ci însăşi psihanaliza aplicată îşi are istoria ei, metodele şi conceptele proprii, care nu sunt de reflectare clinică, ci rezultate din întâlnirea istorică a clinicii cu un domeniu cultural
(probabil cele mai utilate din acest punct de vedere sunt literatura şi filmul). Pentru că e necesară cultivarea tipului de intuţie şi de sensibilitate necesare receptării unei opere (literară, de artă plastică, muzicală etc.), precum şi asimilarea cunoştinţelor necesare şi integrarea lor în istoria artei respective pentru a înţelege corect şi pe deplin, chiar din punct de vedere psihanalitic, realitatea operei (şi oare nu acelaşi lucru face psihanalistul atunci când privilegiază istoria personală a pacientului?).
Desigur, a dobândi o dublă competenţă – cea de psihanalist şi (să spunem) cea de critic literar – e ceva destul de rar, aşa cum remarca şi (dacă îmi amintesc bine) Jean Bellemin-Noël. De fapt, n-am prea auzit să existe. Cred în schimb că un profil precum al lui Freud, de o vastă cultură clasică, cunoscându-i pe anticii greci, literatură engleză, Goethe, romanticii germani etc., etc., având înclinaţii şi pasiuni pentru arheologie, istorie ş.a.m.d., reprezintă un model viabil de deschidere culturală.
Mai e ceva ce trebuie recunoscut despre aplicarea culturală a psihanalizei, ceva ce vine dintr-un cu totul alt unghi. Şi anume faptul că psihanaliza a fascinat constant, de la începuturi, cele mai diverse medii intelectuale, fie prin atracţie, fie prin respingere. Atunci când a fost vorba despre atracţie, psihanaliza a fost aplicată spontan de intelectuali în varii situaţii şi domenii. Unele dintre aceste aplicări au dobândit forme sistematice şi consacrate – şi trebuie spus că ele reprezintă contribuţii de un extraordinar impact în istoria culturii, a politicii şi a societăţii. Or, marea majoritate a acestor promotori ai psihanalizei aplicate, deşi poate personalităţi în domeniul lor, nu erau persoane analizate şi cu atât mai puţin psihanalişti.
Exemplele sunt nenumărate. Voi cita doar două.
Celebrul Bloomsbury Group, gruparea londoneză care îi reuneşte pe soţii Leonard şi Virginia Woolf, printre altele fondatori ai editurii Hogarth Press, ce va iniţia şi proiectul legendarei Standard Edition a operelor lui Freud, în traducerea lui Alix şi James Strachey, ei înşişi membri ai grupului; nuvelistul şi eseistul E. M. Forster; biograful şi eseistul Lytton Strachey; criticul literar Roger Fry, care pe lângă preocupările sale îl va influenţa puternic şi îl va forma practic pe Charles Mauron, fondatorul psihocriticii, probabil cea mai sistematică aplicare a psihanalizei în câmp literar; economistul John Maynard Keynes, fondatorul orientării care îi poartă numele; fruntaşii filosofiei analitice G. E. Moore şi Bertrand Russell; pictori, critici de artă etc. În anturajul grupului se vor perinda de asemenea personalităţi precum G. B. Shaw, D. H. Lawrence, Katherine Mansfield etc. Grupul va fi implicat în diferite evenimente inclusiv psihanalitice, precum Marile Controverse din anii ’40, iscate pe teren londonez de diferenţele conceptuale dintre Anna Freud şi Melanie Klein.
Un alt exemplu strălucit de mari personalităţi fondatoare îl reprezintă Şcoala de la Frankfurt, promotoarea, începând cu anii ’30, a freudo-marxismului, ideile ei reprezentând una dintre cauzele doctrinare majore ale frământărilor de emancipare din anii ’50 şi mai ales ’60 / 1968 de pe tot mapamondul. Dacă Erich Fromm – care a fost succesiv unul dintre reprezentanţii de seamă ai culturalismului american (sau ai „revizionismului neofreudian”, după sintagma incriminatoare a lui Herbert Marcuse), alături de psihanaliştii Karen Horney şi H. S. Sullivan, era analizat şi – din câte ştiu eu – analiza la rândul său, ceilalţi membri ai Şcolii – printre care Max Horkheimer, Th. W. Adorno, Herbert Marcuse, ori afiliaţii Walter Benjamin ş. a. nu erau analizaţi şi nici nu analizau. Ceea ce nu i-a împiedicat să preia creator psihanaliza, în eforturile lor de edificare a uneia dintre cele mai bine fundamentate şi mai abundente în consecinţe orientări filosofice, sociale şi politologice ale secolului trecut, teoria critică a societăţii.
Iată deci cum psihanaliza a inspirat numeroase personalităţi nepsihanaliste şi neanalizate, dar intuitive şi atrase de psihanaliză, la preluări culturale care au făcut istorie în sensul cel mai concret. Este evident că psihanaliza a fost aplicată cultural – de foarte multe ori şi cu vizibile rezultate – şi de către nepsihanalişti. Şi paradoxul – sau o întrebare:
Oare preluările culturale şi extensiile interdisciplinare cele mai influente ale psihanalizei au fost ele realizate, cu unele excepţii, de nepsihanalişti?
Este drept ca foarte adesea ele nu au fost ortodoxe, în litera freudismului, dar au fost fără doar şi poate creatoare.
Deşi empirică, mi se pare o idee la care merită reflectat, sau care merită contrazisă ori dezvoltată. Orice altă opinie este, bineînţeles, binevenită.
...va solicităm sprijinul, dragă cititoare, dragă cititorule. Audiența noastră a crescut foarte mult, cu deosebire în ultima vreme. Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este o publicație online unică, din câte cunoaștem, prin profil editorial, format și continuitate. Din 2007, am publicat mii de articole, eseuri, interviuri, știri, corespondențe și transmisiuni de la evenimente locale, naționale și internaționale, recenzii și cronici, anchete, sinteze și dosare, pictoriale, sondaje, opinii și comentarii - scrise, video, audio și grafice, de psihanaliză și psihoterapie de varii orientări, de psihiatrie, psihologie și dezvoltare personală, dar și sociale, educaţionale şi comunitare, pentru drepturile omului şi nediscriminare, culturale, literare și artistice, istorice și filosofice. Realizarea lor a presupus, cale de mulți ani, o muncă enormă, uneori „la foc continuu” ori „în direct”, consacrând nopți, weekend-uri și vacanțe. Au fost necesare felurite resurse, implicare și bani, toate în regim de voluntariat.
Faptul că ne citiți și că reveniți mereu ne încurajează și ne arată că suntem pe drumul bun. Ca publicație de tip magazin independentă editorial, nefinanţată, apărând într-o piață media vastă și cu mari resurse, avem nevoie de susținerea dv. pentru a face mai departe jurnalism psi de calitate. Fiecare contribuție de la dv., mai mare sau mai mică, este foarte importantă pentru a putea continua. Susţineţi Cafe Gradiva cu 1 euro sau mai mult - durează doar un minut. Vă mulţumim!
Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este un magazin online de psihologie, psihoterapie, psihanaliză şi psihiatrie şi cu deschidere spre sfera artistică şi culturală, educaţională, socială şi a proiectelor comunitare.
O opinie. Cred ca e un paradox aparent. Un psihanalist, in cazul unei extensii interdisciplinare, va avea, cel mai probabil, o abordare in litera …legii. Si cine se simte incorsetat de (sau mandru de) a respecta toate legile, plateste un tribut greu: nu mai poate fi, sau cu greu poate fi creativ. Un ne-pshihanalist, are avantajul de a nu se simti obligat (tocmai pentru ca nu e de meserie) si este original vrand-nevrand, pentru ca nu e vorba de rutina; considera psihanaliza un element de noutate si asta e deja un stimulent pentru creativitate.
O explicatie interesanta… Cu alte cuvinte, cei ce sunt prea ortodocsi (iar practica terapeutica le-o cere) au mai putine sanse de a prelua cultural psihanaliza decat cei care o fac prin prisma unor aproximari, poate uneori nu foarte in litera psihanalizei. Prin „ortodox” nu inteleg, desigur, „rigid”. Si sigur ca aceasta idee de mai sus n-as generaliza-o; e mai mult o ipoteza, o inductie, poate simpla statistica. Un inceput de explicatie.
Cred insa ca mai sunt si alte explicatii concomitente si complementare (asa cum se intampla de regula in gandirea psihanalitica).
O opinie.
Cred ca e un paradox aparent.
Un psihanalist, in cazul unei extensii interdisciplinare, va avea, cel mai probabil, o abordare in litera …legii. Si cine se simte incorsetat de (sau mandru de) a respecta toate legile, plateste un tribut greu: nu mai poate fi, sau cu greu poate fi creativ.
Un ne-pshihanalist, are avantajul de a nu se simti obligat (tocmai pentru ca nu e de meserie) si este original vrand-nevrand, pentru ca nu e vorba de rutina; considera psihanaliza un element de noutate si asta e deja un stimulent pentru creativitate.
O explicatie interesanta… Cu alte cuvinte, cei ce sunt prea ortodocsi (iar practica terapeutica le-o cere) au mai putine sanse de a prelua cultural psihanaliza decat cei care o fac prin prisma unor aproximari, poate uneori nu foarte in litera psihanalizei. Prin „ortodox” nu inteleg, desigur, „rigid”. Si sigur ca aceasta idee de mai sus n-as generaliza-o; e mai mult o ipoteza, o inductie, poate simpla statistica. Un inceput de explicatie.
Cred insa ca mai sunt si alte explicatii concomitente si complementare (asa cum se intampla de regula in gandirea psihanalitica).