Să devenim ceea ce suntem, spune Carl R. Rogers

se destăinuie clientul psihologulului Carl Rogers. Acceptarea propriei persoane, stima de sine, iată preocuparea majoră a terapeutului american, recunoscut drept creatorul psihoterapiei centrate pe persoană. După ani buni, Rogers e tradus pentru prima oară în limba română, la Editura Trei cu volumul A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut. Şi nu e o întâmplare, pentru că, dincolo de figurile majore din psihanaliză, Editura Trei a publicat în ultimii ani nume importante din istoria psihologiei.

Pacientul nu mai este privit ”de sus”, ca un invalid, ci devine parte a unei relaţii contractuale, pe scurt: un ”client”. De la acelaşi Rogers provin şi principiul acceptării necondiţionate în terapie, dar şi utilizarea terapeutică a conceptului de “stimă de sine”, termen care a pătruns repede în limbajul cotidian. Volumul de faţă cuprinde studii publicate între 1951 şi 1961 dedicate tehnicilor terapeutice, studiilor statistice care dovedesc eficienţa psihoterapiei centrate pe persoană, dar şi discuţiilor metodologice sau filosofice legate, de pildă, de sensul vieţii.

Doar aşa, clientul se va deschide şi va reuşi să aibă un mai bun contact cu sine, inclusiv cu trăirile neplăcute de care se ferea să vorbească:

 scrie Carl Rogers.

Respectând omul venit în terapie, indiferent de diagnosticul pus, psihoterapeutul devine o ”călăuză” în călătoria înfricoşătoare pe care clientul o începe în propria lume interioară. Scopul dialogului dintre cei doi este, în principal, acceptarea propriei persoane, în sensul unui mai bun contact cu sine. “Clientul nu numai că se acceptă pe sine, dar ajunge de fapt să se placă pe sine. Nu se place la modul lăudăros sau de afirmare de sine, ci simte o plăcere calmă de a fi el însuşi”, ne lămureşte Carl Rogers.

Cu aceasta, ajungem la o altă idee importantă pentru psihologul umanist, anume aceea după care

Or, asta înseamnă să ne dăm jos masca, să renunţăm la rolurile false, pentru a ne da seama cu adevărat care ne sunt nevoile şi ce anume simţim în cutare sau cutare situaţie. Rogers citează confesiunea unei cliente:

Mă gândeam la chestiunea asta a standardelor. Mi-am creat cumva un obicei de a încerca să-i fac pe oameni să se simtă în largul lor în preajma mea. Trebuia mereu să existe cineva care să facă pace. Uneori mă surprindeam aducând argumente împotriva a ceea ce gândeam cu adevărat. N-am fost eu însămi pe cinstite, nici n-am ştiut cu adevărat care e veritabilul meu sine,

îşi aminteşte clienta. Mai departe, Rogers insistă asupra regăsirii sinelui, asupra conştientizării cât mai clare nu doar a gândurilor, ci şi a stării organismului, tocmai pentru a reduce deformările cognitive, momentele în care ne minţim pe noi înşine.

Principiul autenticităţii şi al sincerităţii faţă de sine îşi găseşte aplicaţii în toate genurile de relaţii, de la cea dintre profesor şi elev la raporturile din familie, se arată în volumul A deveni o persoană. Rogers observă că o relaţie autentică între pedagog şi învăţăcel presupune o altfel pedagogie, ce se bazează pe un soi de şcoală a vieţii, cu multe provocări concrete şi cu discuţii dedicate inclusiv vieţii politice şi publice. Totul, pentru a menţine un contact real cu lumea de care părinţii protectivi ar vrea să-l izoleze pe elev. Cumva, acelaşi principiu al autenticităţii funcţionează şi în relaţia de cuplu. În locul învinuirii celuilalt, partenerul s-ar putea mulţumi la a-şi descrie sentimentele de furie sau dezamăgire.

Spre finalul cărţii A deveni o persoană, Carl Rogers se războieşte cu ştiinţele comportamentale, ce moştenesc falsa idee că viaţa poate fi reglată la fel cum programezi un robot sau cum dresezi un animal. Dincolo de ideile unui Skinner care dorea să ne programeze pe toţi spre a fi productivi şi fericiţi, Rogers speră că ştiinţele sociale “vor elibera în loc să controleze, vor dezvolta creativitatea, şi nu resemnarea”.

Victor Popescu