Am minţit deseori ca adolescent. Am fumat ţigări de la 12 ani. La 13 ani am descoperit jazzul. Locuind în New Jersey, la doar o oră distanţă de cele mai bune cluburi de jazz din Manhattan, am falsificat un permis de conducere trecându-mi vârsta de 18 ani (…) Părinţii mei nu au aflat niciodată despre viaţa mea secretă. Chiar dacă am fost dat afară din liceu, pentru că am răspuns obraznic unui profesor, nu am avut niciodată un comportament antisocial. Am avut acelaşi loc de muncă mai bine de 30 de ani,
mărturiseşte psihologul Paul Ekman în cartea sa De ce mint copiii? Cum pot încuraja părinţii sinceritatea?, volum tradus la Editura Trei în colecţia de psihologie practică.
Majoritatea băieţilor care au minţit sau au furat nu au devenit delicvenţi şi nu ştim de ce majoritatea nu a devenit, în timp ce alţii da,
scrie Ekman în cartea De ce mint copiii?. O altă prejudecată răsturnată de psihologul american se referă la tendinţa de a pune comportamentul mincinos pe seama provenienţei sociale inferioare. Or, observă Ekman,
Cum autorul volumului De ce mint copiii? nu ţine să joace rolul lupului moralist, el este de acord cu utilitatea anumitor minciuni, cum este cea a copilului ce răspunde la uşă unui individ dubios minţindu-l că părinţii săi sunt acasă.
Cel mai important lucru, scrie Ekman, este să încercăm să nu răspundem cu furie, furia născută din sentimentul de rănire, trădare sau punere la încercare. Încercaţi să înţelegeţi de ce are loc minciuna, care e motivul ei.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
De la caz la caz, volumul De ce mint copiii? oferă câteva prescripţii pentru vindecarea Sindromului Pinocchio. Cum cartea este scrisă în familie, Ekman invitându-şi copilul adolescent, dar şi soţia să contribuie la câteva capitole, cităm un prim sfat venit din partea consoartei psihologului, Mary Ann Mason Ekman. Ea pune accentul pe responsabilizare şi nu pe ţipete şi pedepse fizice. Luând exemplul unui tată care se răsteşte la fata sa spunând
Eşti o mincinoasă, îi voi suna pe părinţii prietenei tale ca să aflu adevărul,
coautoarea explică de ce pedeapsa nu face decât să înrăutăţească lucrurile.
Teama ar putea s-o determine pe fiică să se gândească de două ori la minciună. Teama ar putea s-o facă în aparenţă un copil mai sincer sau, cel puţin, o mincinoasă cu mai mult succes.
Totul e cum reuşeşti să-l faci pe copil să vadă că se poate bizui pe tine, ca părinte, şi că poate vorbi oricând deschis, fără teamă, crede autorul volumului De ce mint copiii?.
Iată cum sună calculul raţional ce dă câştig de cauză încrederii în defavoarea suspiciunii.
Dacă au încredere şi acceptă cuvântul copilului lor, părinţii riscă să fie exploataţi şi înşelaţi dacă nu au dreptate. Dacă părinţii sunt suspicioşi şi neîncrezători, în cazul în care greşesc riscă să nu creadă un copil sincer şi acest lucru este mult mai dăunător. Căci copilul nu se mai poate baza pe noi şi furia pe care acest lucru o naşte ar putea motiva minciunile pe care părintele suspicios sperase să le evite.
Dupa mine nu copilul trebuie vindecat de nevoia de a minti, ci parintele care nu e in stare sa contina si sa gestioneze adevarul spus de copil. Copilul ala isi minte parintii pentru a nu fi pedepsit, pentru a nu i se retrage iubirea, sau pentru a nu crea tot felul de complicatii inutile in relatia lui cu parintii. Nu la el este problema. El doar se apara. Problema e la aia mai batrani, care nu reactioneaza cum trebuie in fata individualitatii copilului lor.
Subscriu.
nu am citit cartea, dar pare interesanta – chiar si din perspectiva adultului opac – fiindca e imposibil sa nu se miste o radacina, o frunza macar ceva atunci cind citesti despre copii…
sau asa presupun, da's mica 🙂
adultul – nu stiu cum se intimpla, presupun ca e ceva paranormal, ca alta explicatie nu am acum – isi uita brusc la un moment dat copilaria, se face un crater ca de la o bomba atomica, e ca si cum n-ar fi fost: pur si simplu se rupe o bucata din el si bucata aia scapa intr-o groapa fara fund 🙂 e matur!
totul merge mai departe
daca sintem cumva specii diferite?!! noi, copiii, voi adultii… din cauza asta nu ne intelegem…? eu inclin foarte mult sa cred asta!
fiindca e clar, cele mai mari belele ale lumii vin din uitare – o uitare totala (poti sa citesti carti de istorie sau de psihopedagogie – tot aia! parintele stie mai bine!)
si nici macar nu exista o solutie… matura! oricit s-ar scire sau conferentia
sa lasam lumea pe mina copiilor! – o solutie logica, dar aberanta
si plus ca ar fi asa de… infantil… 🙂
owl – puisor, atotstiutor in prezent
Eu cred ca parintii aia isi amintesc destul de bine propria lor copilarie, care nu a fost nici aia ideala, si, identificandu-se cu proprii parinti, repeta inconstient greselile lor.
Anamaria I. >
"destul de bine" nu e nici 5 %, statistic vorbind…
adica ia sa vedem citi copiii sint abuzati (psihic, fizic), ia sa vedem cit din timpeniile lumii din ziua asta nu au un precedent – rasism, razboi, poate sa te ghindesti numai la banala piedica de zi cu zi pusa in calea aspiratiei unui oarecare
– totul e mai mult decit o repetare inconstienta sau patologica…
e uitare.
sau e trairea altei specii! – asta mai degraba!!
altfel cum s-ar explica faptul ca specia "fortoasa" (adulta, dupa denumirea cunoscuta), nu face altceva decit sa "educe"..?!
si cum educa? zice : io, pe vremea mea (vreme de care habar n-are, de altfel..), iar voi, astia din ziua de azi.. sinteti vai "mama voastra"! etc
si mai zice: asculta la mine, ma, ca eu stiu!! jap – jap – asa stiu eu 🙂
ei, bine, totusi cartea in discutie – repet – chiar pare a fi una pe bune – adica scrisa de un adult care vrea sa isi recupereze amintirile, care vrea sa ajute speciile, pe amindoua… – sau cel putin asa am inteles eu din recenzie..
sigur, si recenziile te pot pacali – mai ales astea facute de cei talentati precum Victor Popescu!
o precizare necesara:
(pt ca mi-am recitit comentariul si observ ca poate creea confuzii)
recenziile lui VP sint foarte bune! de fiecare data cind am luat o carte ca urmare a prezentarii lui, nu am gresit!
ce voiam sa spun referitor la "pacaleala" e ca uneori autorul unei recenzii, daca e si scriitor talentat (cum e VP!), te poate aburi… – te incinta prezentarea si cumperi cartea si tinzi sa citesti in cheia recenzorului, sa iti pierzi obiectivitatea…
dar, crede-ma, merita sa mergi pe mina lui VP! 91, 91% 🙂
Aham! si parintele de unde stie el sa 'educe' in felul asta? El de la cine o fi invatat ca asa se face educatia?
Ia citeste tu motto-ul blogului 😉
ei, lasa ca am citit… poate chiar mai mult 🙂
si nu il contrazic pe Freud, doar il completez!
o sa fiu acuzata de aroganta :))
teoria mea zice asa:
copilul face parte din specia nr. 1, adultul din specia numarul 2 – asa ca specii diferite, inconstient diferit…
nu stiu sigur de unde vine specia nr. 1, dar stiu (am cercetat!) despre specia 2 – ca asta se naste prin parazitarea speciei 1. parazitul se ia din aer, din hrana, din orice, vectorul principal fiind acea minunata educatie – poti sa numesti parazitul "inconstient colectiv", daca e mai simplu…, desi n-ar fi exact intru totul… pentru ca nu e numai asta (inca cercetez!)
in timpul procesului de parazitare (adolescenta i se spune in limbajul obisnuit), specia 2 preia ceva din caracteristicile speciei 1, insa in scurt timp "omoara" toate aceste cunostinte inutile
– asa se explica stilul dominant de educatie:
specia 2 nu are alt interes in educatie decit sa pregateasca mediul (specia 1) pentru intrarea unui nou parazit
stiu, pare cel putin SF, daca nu doar aberatie crunta 🙂 dar oare i se poate gasi vreo hiba?!
sa vedeti cind o voi breveta..! :)))
(eu scriu, eu rid – tot e bine…)
owl
Completeaza-l mama bufnita pe freud cat poftesti, ca l-au mai completat si altii inainte, nu e nici o aroganta, dar… daca folosesti alt sens decat el pentru termenul de 'uitare' ar trebui sa-l precizezi, ca sa intelegem si noi despre ce e vorba in propozitie.
Oricum, eu vad un continuum intre specia nr 1 si specia nr 2, si nu mi se pare ca au inconstiente diferite.
Daca zici ca citisi, oi fi citit matalutza, nu zic ba. Ti-au trecut ochii si peste conceptul de 'inconstient familial'? 😉
Copiii mint cam până la 12 ani. Atunci practicând minciuna ei își dezvoltă imaginația. Nu sunt de acord cu scatoalcele date in capul lor. Dupa 12 ani Sindromul este clar și ar fi bine sa apelam la psiholog.
Daca am mintit pana pe la douazecisisapte de ani – acum am saizecisidoi – cand , printr’o ,,intamplare” am avut revelatia pacatului , se pune ca am fost ,,beneficiarul” acestui sindrom ? …