Privită ca un soi de preambul al psihoterapiei ori ca un auxiliar pentru medicină, psihologia clinică se luptă de ani buni să-şi contureze o identitate limpede. Într-o definiţie de dicţionar, psihologia clinică ar fi

ştiinţa care studiază mecanismele psihologice implicate în starea de sănătate şi boală.

Pe de altă parte, e ştiut faptul că psihologia clinică ia avânt mai ales după cel de-al doilea război mondial, când se cere evaluarea şi testarea soldaţilor, dar şi tratarea sechelelor postbelice. Prin urmare,

psihologia clinică presupune atât cercetare, cât şi intervenţie. 

Lucru confirmat de Tratatul de psihologie clinică şi psihopatologie tradus din franceză la Editura Trei.

Originalitatea psihologiei clinice rezidă în faptul că este totodată o activitate practică ce presupune diagnosticarea, evaluarea şi terapia, dar şi un ansamblu de cunoştinţe care se hrăneşte din practica de zi cu zi, din întâlnirea unor indivizi sau grupuri aflate în suferinţă,

scrie Jean-Louis Pedinielli, unul dintre cei 11 autori ai Tratatului de psihologie clinică şi psihopatologie.

Volumul colectiv este coordonat de psihologii Michèle Montreuil şi Jack Doron şi apare sub direcţia profesorilor Alain Blanchet şi Şerban Ionescu, psihiatru de origine română care activează în Canada şi Franţa. Cartea este gândită în special pentru studenţii de la psihologie, dar poate interesa şi alţi specialişti în umanioare şi în sănătate, în măsura în care nuanţează specializările din psihologie. Să spunem că

ultimele două presupunând, printre alte, mai multe ore de formare, supervizare şi de autocunoaştere.

Psihologul clinician are o pregătire de bază necesară, dar nu suficientă pentru a deveni psihoterapeut,

întăreşte Tratatul de psihologie clinică şi psihopatologie. Cartea expune principalele tulburări mintale, la adult şi copil, vorbeşte despre vulnerabilitatea faţă de boala psihică, prezintă tehnicile consultaţiei psihologice, dar se referă şi la eventualele probleme de etică din relaţia cu pacientul.

Faţă de psihiatrie, unde

bolnavii sunt clasificaţi în stil botanic,

psihologia clinică insistă asupra unicităţii fiecărui pacient, fiecărui caz în parte.

Scopul respectului faţă de singularitatea vieţii este ca subiectul, mai precis cazul, să fie tratat ca un fenomen inedit şi să nu fie redus doar la un tip de patologie,

se precizează în Tratat.

Un capitol interesant este cel dedicat tehnicilor consultaţiei. Astfel, se vorbeşte despre “consultaţie clinică” atunci când este vorba despre un diagnostic prin teste şi scale cerut de o instituţie, de pildă de poliţia care vrea să-şi selecteze personalul ori de medicul curant ce doreşte să afle mai multe despre profilul de personalitate al pacientul. Apoi, ar fi “consultaţia de susţinere”, în care pacientul e ajutat să facă faţă unei traume sau unui tratament dificil. Dar poate că cea mai importantă este “consultaţia terapeutică”, vecină cu psihoterapia şi consilierea, în care pacientul este ajutat să se înţeleagă mai bine şi să-şi schimbe viaţa în aşa fel încât să poată să scape, de pildă, de o fobie, de o depresie ori de o tulburare alimentară.

Ultimele două capitole ale tratatului apărut sub direcţia profesorilor Şerban Ionescu şi Alain Blanchet sunt dedicate neuropsihologiei, respectiv psihologiei sănătăţii. Neuropsihologia

are ca obiect de studiu perturbările cognitive, emoţionale şi ale comportamentului provocate de leziuni cerebrale.

Spre exemplu, după un traumatism cerebral este foarte probabil să apară o teamă apăsătoare faţă de eventuala deteriorare a funcţiilor mintale, de unde necesitatea unor terapii de susţinere.

Cât despre psihologia sănătăţii, aici este vorba mai cu seamă despre modul în care anumite credinţe şi obişnuinţe influenţează starea noastră de sănătate. Trecând peste genul de studii care fac deliciul presei şi care arată cum pesimiştii sunt predispuşi la boli cardiace, iar optimiştii trăiesc mai mult şi câştigă mai bine la serviciu, capitolul dedicat psihologiei sănătăţii prezintă diverse studii care nuanţează legăturile dintre atitudinea faţă de viaţă şi vigoarea organismului şi a minţii.

Chiar dacă volumul e uşor marcat de specificul culturii franceze, marcată la nivel universitar de psihanaliză şi mai nou de nevoia de detaşare şi de justificare în raport cu aceasta, Tratatul de psihologie clinică şi psihopatologie este un volum de referinţă pentru cei ce se formează în psihologie, fiind garantat de coautori doi cele mai prestigioase universităţi din Hexagon.

Victor Popescu
Recenzie prezentată în cadrul emisiunii Dosarele PSI de la Radio România Cultural