…într-un interviu televizat cu Raymond Charette din 1971, unde celebrul psihanalist şi pediatru francez (aflat încă înainte de vârful celebrităţii sale, respectiv anul 1976 – emisiunea de radio Lorsque l’enfant paraît de la France Inter, în care răspunde scrisorilor de la ascultători – ulterior publicată în volum) vorbeşte despre sentimentul culpei, despre sensul sacrului – pe care-l distinge net de religiozitate, despre dezvoltarea simţului moral la copii şi capacitatea de a distinge între bine şi rău, despre angoasă şi moarte.
În mod cert, sistemul de referinţă al discuţiei este religia. Domeniul reprezintă o preocupare declarată a lui Françoise Dolto – de fapt, mai mult decât religia şi prin opoziţie cu ea, sensul sacrului ce poate fi regăsit peste tot în viaţa cotidiană. Toate religiile sunt respectabile, spune Dolto, pentru că în toate se regăseşte sacrul. Pe de altă parte…
CHARETTE: Poate fi religia calea ce conduce la o viaţă spirituală?
DOLTO: Nu ştiu. Chiar nu vă pot răspunde la asta. De fiecare dată când înţelegem că religia are contradicţii, înţelegem deja că fiecare religie conţine un sens al sacrului şi că nici o religie nu trebuie urmată ca atunci când nu ieşi din cuvântul părinţilor. Religiile sunt tot atâtea căi de a ajunge la o dorinţă ce depăşeşte dorinţa. Însă toate, toate sunt atât de marcate de puterea ce le exprimă, de etnia în care se manifestă, de un anume mod de viaţă, de tipul de relaţii umane, încât în toate religiile sacrul este alienat. Toate religiile conţin, pe de altă parte, ceva sacru.
Ajungem la ce o interesează de fapt pe Dolto: o istorie a dorinţei. Iar atunci când vorbeşte despre Biblie o numeşte „o iniţiere în dorinţă”; despre Iisus, „marele seducător” ce cheamă la o „viaţă de apoi”: „un iniţiator al dorinţei”, care nu condamnă niciodată dorinţa (aşa cum greşit ar fi preluat religia creştină), nici măcar în persoana lui Iuda.
Toate dorinţele implică angoasa riscului şi abandonul securităţii, renunţarea anxioasă la protecţie,
spune Françoise Dolto. Iată ce caută tinerii în religie, cu un elan de mare autenticitate, precum toate elanurile adolescenţei: o protecţie interioară.
Dar nu toate angoasele sunt angoase ale dorinţelor; mai există şi angoasa culpei…
Despre toate aceste teme şi despre perspectiva lui Françoise Dolto asupra psihanalizei ca un nou elan al spiritualităţii, putem afla câteva indicii şi idei utile în acest interviu din urmă cu aproape patru decenii.
