Philip Roth si narcisismul mistuitor in romanul „Viata mea de barbat”

Cu acordul autoarei Carmen Gugu, pentru care îi mulţumim foarte mult, publicăm la Cafe Gradiva ampla lucrare de psihanaliză aplicată „Philip Roth şi narcisismul mistuitor în romanul Viaţa mea de bărbat„, prezentată în urmă cu două săptămâni la Conferinţa Internaţională de la Universitatea „Titu Maiorescu” (manifestare de la care Anamaria Ivan ne-a făcut o inspirată relatare). Lucrarea a fost publicată iniţial pe Carmen’s Corina Blog.

Fireşte, comentariile sunt binevenite, interesante şi de natură să stimuleze interpretarea.

Viaţa mea de bărbat este opera în care Philip Roth se eliberează. Elementele autobiografice mascate şi însuşi stilul, care este unul de confesiune, ne fac să credem că această lucrare a vrut să fie pentru autorul ei o modalitate de a aşeza pe divanul îngust şi pretenţios al literaturii afectele şi pulsiunile sale voluminoase şi sălbatice. Criticile au fost în general favorabile, totuşi, într-o recenzie din New York Times, lui Roth i se reproşează că nu a reuşit să se elibereze de „fantomele din trecut” nici în această lucrare şi că frumuseţea sa literară a avut de suferit în această privinţă. Acestei opinii îi putem răspunde prin faptul că tocmai această minuţioasă inspecţie a psihicului său este cea care îi conferă farmec. Iar dacă admitem că psihicul matur este un produs al istoriei libidoului, atunci aceste elemente nu aveau cum să nu îşi facă loc în paginile sale.

Romanul se constituie în două părţi. Cea de a doua, după cum sugerează şi numele, „Povestea mea adevărată”, reprezintă o relatare la persoana I a scriitorului Peter Tarnopol despre viaţa sa, iar prima parte însumează în cele două secţiuni ale sale două dintre nuvelele acestui scriitor, care îl au în centrul lor pe personajul Nathan Zuckerman, în ipostaze diferite însă, istorisiri nuanţate ale aceleiaşi poveşti. Obsesia lui Tarnopol facilitează demersul de a rezuma povestea sa: după despărţirea de soţie, scriitorul nu mai e în stare să îşi refacă viaţa din pricina efectului devastator pe care l-a avut asupra lui această femeie, a cărei imagine i se fixează obsedant în minte. Şi demersul său scriitoricesc are de suferit, el ne mai publicând nimic de câţiva ani, după ce primul său roman se bucurase de un real succes. Singurul subiect despre care simte că poate să scrie este propria viaţă. Şi o face într-un mod exhaustiv, pătimaş, eliberator.

S-a spus despre romanul lui Philip Roth că ar trata şi veşnica problemă a războiului dintre sexe. Acest lucru ar putea avea verdicitate dacă şi partea adversă ar putea riposta. Or, narcisismul său este atât de mistuitor, încât celelalte personaje sunt pur şi simplu nimicite. Atât situaţiile, cât şi personajele sunt prezentate în aşa manieră, încât ele să îl pună într-o lumină favorabilă. Lumea este oglinda chipului său, a psihicului său, iar organizarea sa internă îşi are rădăcinile în copilărie. Demersul de a aplica psihanaliza în acest roman este facilitat de discuţiile cu terapeutul său, de unde aflăm elemente preţioase din copilăria lui, care şi-au pus amprenta asupra personalităţii sale adulte, precum şi elemente din istoria sa actuală. Câteva din aceste puncte le vom atinge şi noi, prin unirea lor urmărind trasarea hărţii psihicului său, repere principale care îi modelează în primul rând gândirea şi apoi acţiunile. Ne vom folosi şi de elementele care apar în cele două nuvele, pentru că eul său narcisic se exprimă nu numai prin ceea ce este, ci şi prin ceea ce şi-ar dori să fie, iar trecutul ne oferă partea lipsă din puzzle, cea mai importantă, a ceea ce a fost.

Peter Tarnopol este fiul cel mic al unei familii de evrei. Mama sa este hiperprotectoare şi îl copleşeşte cu atenţia şi afecţiunea sa, astfel că este lesne de înţeles de ce narcisismul său ia amploare mai târziu, având în vedere că egoul său a fost hrănit încă din copilărie cu sentimente de omnipotenţă şi invincibilitate. În paralel, inconştientul a înregistrat însă trăirile autentice de neputinţă, generându-le pe ultimele două pentru a compensa şi a se apăra de acest intrus care ar fi disturbat ordinea sa internă şi pe care instanţa superioară nu putea să-l stăpânească. Preluând o scenă dintr-un film celebru, orchestra interpretează cea mai frumoasă arie în timp ce nava se scufundă, diferenţa fiind aceea că eroul nostru ţine ochii închişi, crezând că este pe scena Operei şi închipuindu-şi chiar că i-a fost distribuit rolul cel mai important în această piesă numită viaţa lui, acela de dirijor.

Ca o compensaţie pentru faptul de a fi cel mai mic dintre fraţi, în mod simbolic la maturitate fratele său primeşte în roman tocmai rolul de a lupta contra inegalităţilor sociale. Totuşi, prezenţa fraţilor săi îi lezează profund egoul narcisic, astfel că ambii vor trece în primele două povestiri fictive prin transformări dezagreabile. Ambii îşi vor dezamăgi părinţii prin alegerile pe care le vor face în viaţă. El era şi cel mai plăpând şi mai bolnăvicios dintre ei, trebuia tot timpul să îi fie administrate medicamente şi vitamine, de aceea mai târziu şi-a lucrat cu obstinaţie corpul, aducându-l în acea formă bună şi la acea structură armonioasă pe care şi le dorise cu atâta ardoare. Vedem aici şi un complex de inferioritate, care face ca, deşi multe alte elemente din viaţa personală diferă în cele trei povestiri, cea profesională să urmeze acelaşi curs care îi face pe părinţii lui să fie mândri de el: atât Nathaniel Zuckerman, cât şi Peter Tarnopol termină facultatea printre primii şi devin profesori străluciţi de literatură. Acest complex de inferioritate se opune doar aparent narcisismului său, căci el este motorul care face ca viaţa să îi fie modelată după aşteptările mamei sale în ochii căreia se vedea un semizeu.

Relaţiile cu mama poartă marca ambivalenţei afective, iar mai târziu de aceeaşi ambivalenţă va avea parte şi soţia sa Maureen, numai că în sens invers. În ceea ce o priveşte pe mamă, şedinţele de analiză sunt cele care îl fac să aducă la nivelul conştientului o parte din ura pe care o simte faţă de ea, iar despre Maureen spune că o urăşte, totuşi are o fascinaţie malignă faţă de persoana ei, ceea ce ne face să credem că afectul a fost inversat. Mama sa este şi o femeie foarte aprigă, ce îi provoacă numeroase angoase în primii ani de viaţă, iar teama de ea este interiorizată ca să poată fi prelucrată mai uşor şi transformată într-un ataşament şi devotament excesiv faţă de ea. Mama falică este înlocuită la maturitate de soţia castratoare; complexul Oedip rămânând nerezolvat în copilărie, se încearcă asta la maturitate. Dar prelungirea care este penisul în copilărie devine la maturitate eul său liric. Iar Maureen pur şi simplu îl castrează, el nu mai este în stare să scrie absolut nimic după ce o întâlneşte. Nu putem atribui acest lucru simplului fapt că era nefericit, deoarece mulţi scriitori îşi extrag seva din propria viaţă.

Ambivalenţa faţă de mamă este ilustrată în două episoade semnificative. În primul dintre ele, ni se dezvăluie şi angoasa de separare, care este evidentă şi atunci când se desparte de Maureen. După 9 ani în care părinţii lui stătuseră în acelaşi apartament, fuseseră nevoiţi ca la cererea proprietarului să se mute. Părinţii lui găsiseră un apartament asemănător, dar în ultima noapte tânărul Peter Tarnopol fusese nevoit să doarmă într-o cameră cu totul străină de modul său de viaţă anterior, motiv pentru el să pună la îndoială coeziunea vieţii şi a familiei lui:

Va fi aşa pentru totdeauna? Izgonire? Derută? Dezordine? Eram noi pe ducă?

 şi imediat apare primul element de dualitate afectivă, iniţial faţă de fratele său:

Va avea cumva ca rezultat scufundarea navei fratelui meu, aflată departe în primejdiosul Atlantic de Nord, de către o torpilă germană?

Gelozia faţă de fratele său face ca acest gând, aparent de teamă, faţă de moartea sa să fie la nivelul inconştientului o dorinţă nerealizată ca acesta să piară în război, pentru a nu mai rivaliza cu el la dragostea oferită de mamă. A doua zi, venind de la şcoală, în loc să se ducă la apartamentul cel nou, se duce la cel vechi şi, negăsindu-şi părinţii, îşi închipuie că naziştii au ajuns pe strada lor şi i-au răpit mama. Ajungând la noul sanctuar al familiei, izbucneşte în plâns când o vede

nebătută, neînsângerată, neviolată.

Deşi spune că acest plâns se datora faptului că aceasta era nevătămată şi că noul apartament fusese transformat în cursul dimineţii astfel încât arăta precum cel vechi, el este de fapt un plâns de vinovăţie, pentru că avusese fantezii agresive îndreptate împotriva mamei. Atunci când îşi închipuie că ea a fost violată, transferă propriile dorinţe în acţiunile fictive ale naziştilor.

În cea de-a doua istorisire, întâlnim atât ambivalenţa afectivă faţă de mamă, cât şi tendinţele contradictorii dintre teama de separare şi dorinţa de independenţă. Povestirea de către tatăl lui la telefon a acestei întâmplări şi izbucnirea sa în plâns arată că a avut o importanţă deosebită pentru Peter, care şi-o reaminteşte atât din punct de vedere faptic, cât şi emoţional, cu acurateţe; afectul este aşadar eliberat şi are rolul unei amintiri-ecran. Afară era o furtună teribilă şi mama lui venise să îl ia de la grădiniţă, cu galoşii lui şi pelerina ca să nu îl ude ploaia până la piele pe drum, la care el i-a aruncat o privire de ucigaş şi i-a spus:

Du-te acasă!

Nu a vrut nici măcar să-şi pună gluga, a trecut pe lângă ea şi a mers prin furtună în timp ce mama lui se ţinea în spate după el. Iar tatăl lui adaugă:

Aveai patru ani şi jumătate! […] Trebuia să faci toate lucrurile prin forţe proprii, ca să se vadă ce persoană deosebită eşti tu – şi uită-te Peppy şi vezi ce-a ieşit din asta!

În relaţia cu tatăl a încercat într-adevăr să facă lucrurile în felul lui, şi nu aşa cum îl învăţa părintele lui, pentru a-l sfida. Cartea care îi aduce succesul se intitulează Un tată evreu şi pune sub semnul ridicolulului raporturile din familiie evreieşti, în special pe cele pe filieră paternă. Prin forma sa de satiră, lucrarea constituie o agresiune împotriva tatălui său, folosindu-se de singura armă din dotare: talentul artistic. Această agresiune indică un Supraeu slab, ca rezultat al unui complex oedipian nerezolvat. Nici interdicţia incestului nu este complet asimilată de către Peter Tarnopol, care în cea de-a doua dintre nuvelele sale, Cununat cu dezastrul, ajunge să şi-o facă iubită pe fiica soţiei lui. Chiar dacă nu există o legătură de sânge între ei, fascinaţia pentru tânăra fată se manifestă încă din perioada ei de copilă.

Această a doua nuvelă merită analizată prin faptul că a inserat în ea toate elementele care ar provoca dezgustul familiei la adresa lui. Se căsătoreşte cu Lidia, o femeie care este victima unui incest din partea tatălui şi este terorizată de mamă în copilărie, sănătatea ei mentală devenind din acest motiv foarte şubredă. Narcisismul său prinde aripi în această nuvelă, el fiind eroul şi salvatorul. Lidia este însă şi oglinda în care îşi vede chipul, însă ştim că în oglindă cartea trebuie întoarsă invers pentru a o citi. Pentru a-l citi pe Peter Tarnopol trebuie să facem acelaşi lucru: Lidia reprezintă tot ceea ce a fost diferit de viaţa lui în aparenţă, dar în esenţă, tot ceea ce inconştientul lui a considerat că a fost la fel de traumatizant:

Dar fără un caz de incest în familie, erau destule lucruri care puteau zdruncina un băiat evreu: mama nedemnă de a fi mamă, tatăl nedemn de a fi tată, mătuşile bigote şi lipsite de dragoste – bunicile mele nu puteau inventa ele însele o tânără shiksa, la modul lor de gândire, cu un dosar mai reprezentativ şi de rău augur decât cea aleasă de Nathan cel plăpând.

Mama terorizantă a Lidiei este de fapt propria sa mamă, pe care într-o altă circumstanţă nu ar fi avut curajul să o prezinte la fel. Tatăl său tiranic şi incestuos este asimilat de inconştientul său propriului tată, de care în mod conştient însă îl leagă sentimente de respect, admiraţie şi dragoste.

Aici este nevoie să introducem un alt element, pur speculativ, dar necesar în a înţelege logica scriiturii sale. Ipoteza este că în copilărie a avut sentimente profunde de afecţiune faţă de sora sa, natura lor depăşind graniţa relaţiilor fraterne. Privirile ei erau însă îndreptate asupra tatălui, acelaşi faţă de care îşi disputa supremaţia asupra mamei. El este mai întâi demonizat în această nuvelă, apoi aruncat de pe piedestalul său de către justiţiarul Nathan Zuckerman pentru a se arunca la picioarele fragilei şi neajutoratei Lidia. Însă mai târziu, pentru a atenua sentimentele de vinovăţie, dar şi pentru a nu deteriora definitiv relaţia de obiect cu tatăl, îl introiectează şi ajunge deci să facă acelaşi lucru ca şi el. Lidia este salvată, dar să nu uităm că mai întâi este pedepsită, viaţa ei este zugrăvită doar în nuanţe de gri şi negru de către penelul lui Peter Tarnopol, pedeapsă pentru sora lui de fapt că nu i-a răspuns la sentimente în copilărie.

Prima nuvelă ne atrage atenţia prin scena în care iubita lui din tinereţe, Sharon, îşi introduce diferite obiecte în ea în timp ce acesta o priveşte tulburat:

era o viziune atât de misterioasă şi de captivantă, cum nu mai văzuse Zuckerman în viaţa lui.

Actul sexual, realizat în acest fel, nu are de fapt loc, de aceea îl absolvă de orice vină. Putem considera atât prima, cât şi cea de-a doua nuvelă drept vise diurne, pe care le putem dezlega prin acelaşi tip de interpretări ca în cazul unui vis nocturn, deoarece scriitorul este un visător cu ochii deschişi, el incifrează în textul lui mesaje care au nevoie de cheia potrivită pentru a fi dezlegate, iar la ea

O altă trimitere la legătura afectivă dintre tatăl şi sora sa se face atunci când, profesor fiind, personajul său are o legătură cu una dintre studente. Autoritatea este simbolică şi face trimitere de fapt la rolul de părinte. Legătura este sortită eşecului şi, mai mult decât atât, de ea află şi Maureen, care nu încetează să îi amintească de ea şi să i-o reproşeze. Preia deci încă o dată rolul mamei, de data asta pentru a fi ea însăşi justiţiară şi răzbunătoare.

Detestarea ordinii sociale prestabilite s-a făcut încă din copilărie, dialogurile contradictorii dintre el şi tatăl lui pe acest subiect constituid dovada acestui lucru. În cea de-a doua nuvelă Sinele triumfă în lupta cu Supraeul. Fuge în lume împreună cu fiica sa vitregă şi renunţă şi la cariera de profesor, încălcând normele morale, sociale, familiale, ţintind direct în predicile tatălui său cu aceste acţiuni de neconceput. El defulează conţinuturile inconştientului său în această nuvelă pentru ca neconcordanţa dintre realitatea internă şi cea externă să nu mai fie resimţită ca fiind atât de acut dureroasă.

Dialogurile cu psihanalistul său, dr. Spielvogel, amintesc ca formă de primele, dar şi în esenţă sunt similare, cel puţin din punctul de vedere al pacientului, care proiectează în analist sentimentele faţă de tatăl său, iar cuvântul ca formă este doar un canal prin care circulă afectele între cei doi, mai insalubru la început, mai curat pe măsură ce o parte din „murdăria” din inconştient se deversează. Barajul rezistenţei îşi deschide pe rând porţile. La început, interpretările psihanalistului sunt respinse categoric, apoi însă ele se năruie ca un castel de nisip, nu însă fără efort şi fără suferinţă psihică, pentru că este mai mult decât dificil să demaşti regina închisă în turnul de fildeş al acestui castel numit Sine ca fiind o „vrăjitoare rea” atunci când ai fost crescut într-o familie de evrei respectabilă de la jumătatea secolului XX:

am devenit din ce în ce mai dispus să contest versiunea originală a copilăriei mele foarte fericite, cu ajutorul unor amintiri mai degrabă dickensiene despre mama, ca persoană copleşitoare şi înspăimântătoare […] au început să iasă la iveală amintiri ale unor momente de cruzime, de nedreptate, de ofense la adresa inocenţei şi integrităţii mele.

Analistul are menirea să-i restructureze personalitatea şi ordinea interioară, de aceea nu acceptă ca oglinda analistului să reflecte şi o altă realitate decât propriul său chip. Atunci când îl întâlneşte din întâmplare în staţia de autobuz reacţionează virulent:

Spielvogel era deţinătorul istoriei mele intime, urma să fie instrumentul însănătoşirii mele psihice, spirituale […] Cum am putut să fiu atât de prost încât să-mi dezvălui tainele cele mai întunecate unei persoane care ieşea în public şi circula cu autobuzul? Cum am putut crede că bărbatul ăsta de vârstă mijlocie, deşirat, care părea stors de puteri şi lipsit de apărare sub gluga verde ca măslina, străinul ăsta banal din autobuz ar putea să mă scape de necazurile mele?

Nu este în stare să urce alături de el în mijlocul de transport în comun, iar mai apoi, când este confruntat de către Spielvogel cu acest eveniment, nu este în stare să îşi explice reacţia. Peter Tarnopol se poartă de fapt ca un copil care îşi doreşte toată atenţia din partea părintelui său şi nu poate realiza că dincolo de el mai există şi o altă lume pentru acesta, clivează eul psihanalistului în eul bun atunci când este cu el şi în eul rău atunci când este departe de el.

Egoul lui este profund lezat în al său narcisism atunci când Spielvogel scrie un articol despre el într-o lucrare de specialitate şi consideră că realitatea a fost atât de profund şi de iremediabil alterată, încât se gândeşte chiar să întrerupă terapia. Fortificaţiile narcisice discutate în acel text sunt, paradoxal, cele care îl împiedică să vadă articolul lui ca fiind altceva decât un atac la demnitatea sa. Amploarea reacţiei sale este exagerată, având în vedere că din cele 15 pagini de text doar 2 sunt despre el. Or, poate tocmai asta era problema, că erau decât două, că el era ca ordine cel de-al patrulea caz prezentat; ca şi în istoria sa individuală, şi ultimul, şi cel mai plăpând. Psihanalistul îi expune propria viziune, care este folositoare şi în a interpreta legătura subiectului cu tatăl său:

Nu-ţi place ca eu să-ţi descriu tatăl şi, prin extindere, să te descriu pe dumneata, fiul şi moştenitorul lui, ca ineficace şi supus […] După câte s-ar părea, asta tinde să dilueze cam prea mult sentimentul consolator al inocenţei victimizate.

Dialogul dintre ei pe acel subiect este chintesenţa terapiei până în acel moment. Peter Tarnopol se foloseşte de orice mijloc pentru a se apăra de interpretările lui Spielvogel, neagă cu vehemenţă orice ar putea dăuna imaginii de sine, dar de fapt încearcă să se apere de el însuşi. Întreaga carte este construită pe această tânguială a scriitorului, un fel de mărturie în faţa instanţei supreme a Supraeului a celui care vrea să se folosească de circumstanţele atenuante în condamnarea sa ca vinovat de crimele morale.

Care sunt victimele aşadar? Karen, studentă de-a sa, cu care începe o relaţie extraconjugală la iniţiativa lui; Maureen, fosta lui soţie, a cărei moarte şi-o doreşte cu ardoare şi care se produce într-un mod sălbatic, şi Susan, care încearcă să se sinucidă după ce el o părăseşte. Aceste femei sunt de fapt obiecte sexuale pentru nevrozatul Peter Tarnopol şi reprezintă, în această ordine: mama iubitoare, care îi îndeplineşte toate dorinţele; mama castratoare, ce îi stopează pornirile sexuale; mama care este nimicită. Ultimele două îi marchează destinul şi personalitatea. Maureen este o femeie cicălitoare, cu o dispoziţie mereu fluctuantă, iritabilă, nărăvaşă, stridentă, iar Susan este calmă, răbdătoare, liniştită, influenţabilă, discretă. Ele reprezintă pulsiunile de viaţă şi de moarte, Eros şi Thanatos. În visul diurn al lui Philip Roth, muţenia lui Susan este un simbol al morţii, pe când Maureen cea învolburată şi răvăşitoare nu poate fi decât un simbol al vieţii sale, la fel de zgmotoase în interior precum crizele isterice ale lui Maureen. Le leagă însă gândirea lor de sorginte patologică, iar poate că faptul că Peter Tarnopol le-a ales nu este întâmplător. Rădăcinile bolnave ale inconştientului său aveau nevoie de ramificaţii la fel de putrede pentru a realiza o conexiune veritabilă, dovadă că relaţia „sănătoasă” cu studenta sa Karen a eşuat, în timp ce legăturile care aparent îl făceau să sufere sau nu îi aduceau satisfacţii, cu Maureen, respectiv Susan, au rezistat.

Susan era moartă nu doar din punct de vedere afectiv, dar şi sexual, pentru că nu reuşea să aibă orgasm. Peter Tarnopol încearcă să îi trezească receptivitatea sexuală, dar nu reuşeşte; o ajută să îşi refacă viaţa, începând cu şcoala pe care o abandonase, dar şi această intervenţie este în final sortită eşecului. Femeile erau nu doar obiecte sexuale pentru el, ci şi diamante neşlefuite pe care el le finisa, dar şi în care îşi căuta chipul schimonosit de durere. Însă atunci când încerca să cioplească alte trăsături pentru a îmblânzi acea figură tristă, sfârşea prin a le distruge cu totul.

Măsura în care Maureen îşi pune amprenta asupra vieţii sale este mare, dar măsura în care trecutul îşi pune amprenta asupra alegerii ei în prezent este şi mai mare. Reprezentând figura maternă autentică, nu pe cea trecută prin sita idealizării, este lesne de înţeles de ce Peter alege să se căsătorească cu ea, de ce nu o poate scoate din viaţa lui nici după ce se despart în mod oficial, şi de ce face din persoana ei o adevărată obsesie. Personalitatea ei despotică, atât de apropiată de percepţia asupra figurii mamei din copilărie, îl aduc pe Peter la stadiul de copil neajutorat şi dependent de ceilalti. Cu alte cuvinte are loc o regresie la stadiul sadic anal ce îi activează nevroza obsesională, caracterizată prin idei obsedante, compulsii, ritualuri, delir. Ideile obsedante o vizează în special pe Maureen, el disecându relaţia, dar şi personalitatea fostei soţii până când nici un aspect nu rămâne neexplorat. De fapt, această inspecţie excesivă a sertarelor minţii sale este o marcă a tulburării de tip obsesional. Ritualurile le practică în timpul meselor, care sunt foarte sărace, dar se suprapun şi peste exerciţiile fizice pe care le efectuează cu religiozitate. Nici măcar activitatea de scriitor nu scapă de pecetea ritualului, el împărţindu-şi cu maximă exactitate fiecare sarcină, nelăsând nimic la voia întâmplării sau a spontaneităţii. Ordinea din viaţa sa exterioară dovedeşte că în cea interioară domneşte hazardul. Ajunge să slăbească foarte mult, iar acest lucru, coroborat cu retragerea sa de lume şi cu austeritatea generală pe care şi-o impune ne fac să credem că este vorba şi de o penitenţă pe care şi-o autoimpune atunci când se desparte de Maureen.

Despre delirul său nu putem să nu vorbim fără să amintim de un episod care s-a petrecut la 3 ani de la căsătoria sa cu Maureen, când acesta află chiar de la ea că urina prin care şi-a dovedit sarcina ce l-a şi determinat să o ia de soţie era de fapt cumpărată. După ce Maureen îşi taie încheietura mâinii cu lama lui de ras el se duce în camera ei şi iese de acolo îmbrăcat în chiloţii, brasiera, şi ciorapii ei. Întâmplarea aceea i-a activat latura homosexuală prin următorul mecanism: a introiectat ceea ce i-a inspirat teamă, adică soţia lui, şi s-a identificat cu ea, obiectul nemaiprovocându-i teamă în acest fel. Întorcându-ne la tabloul relaţiei cu tatăl, în care inserăm acum acest detaliu, apreciem că tendinţa homosexuală ar fi fost pregătită de dorinţa de a „aparţine” tatălui, altfel spus de un complex oedipian negativ, care s-a intersectat însă cu norme mai înalte decât amplitudinea fantasmelor sale şi a virat „pozitiv” către mamă, îngropând aceste înclinaţii la marginea şoselei psihicului său. După această întâmplare, delirul lui se manifestă prin aceea că aproape zilnic se duce în parcul de unde soţia lui spune că a cumpărat urina şi încearcă să o identifice pe acea negresă cu care ea a spus că a încheiat negoţul, pentru a o chestiona în legătură cu fapta sa, demers evident inutil şi sortit din start eşecului.

Furia care clocoteşte înăuntrul lui şi al cărei foc este întreţinut constant de Maureen îşi găseşte supape de evacuare nu numai în miile de pagini pe care le dedică acestui unic subiect: îşi lăsa sperma pe instalaţii, robinete, prosoape, atât de libidinizată era. Romanul este şi el tot o creaţie izvorâtă din agresivitate şi refulare, numai că este o furie „lirizată” împotriva celei care în viaţa reală i-a fost soţie, Margaret Martinson, şi care a sfârşit şi ea, ca şi Maureen, într-un accident de maşină, nu înainte de a fi suferit leziuni grave prin personajul „Maimuţa” din Complexul lui Portnoy. Replica pe care acelaşi dr. Spielvogel i-o dă protagonistului la sfârşitul respectivei lucrări este esenţială pentru a face legătura dintre cele două romane:

Şi acum putem începe?,

în contextul în care acesta îşi sfârşise de povestit toată viaţa. Altfel spus,

Putem, în Viaţa mea de bărbat, să răstălmăcim această poveste dulceagă cu aromă de viaţă fericită de evreu din suburbiile americane… şi să explorăm ceea ce în existenţa lui Portnoy abia dacă s-a întrezărit?

Viaţa unui bărbat, a lui Peter Tarnopol în mod singular, este produsul micuţului Portnoy, dar şi rezultatul propriilor sale alegeri. În această lucrare ne-am ocupat de cele inconştiente, care sunt şi cele mai fascinante, însă pe cele conştiente un om, un bărbat, trebuie să şi le asume, altfel cortina unui eu narcisic atotputernic va cădea definitiv peste el, atât în lumea închipuită şi sublimată, cât şi în cea reală.