Eseu despre orbire se încadrează în categoria acelor mituri nou-inventate, brodându-şi acţiunea şi bogăţia de sugestii intelectuale şi sentimentale pe marginea unei mari probleme de contact cu realitatea (de această dată, o realitate fizică si un impediment obiectiv): o epidemie de orbire “albă”. Lăsând orbirea pe fundal, Saramago explorează drame şi slabiciuni, majoritatea având o tentă social-politică, dar apropiindu-se cu o delicateţe plină de respect faţă de universul micro al relaţiilor dintre oameni. Romanul în sine oferă o plăcere extraordinară a lecturii –dar aş vrea să mă opresc la o secvenţă care mi-a rămas adânc întipărită în minte.
Voi incerca să analizez o secvenţă din romanul-parabolă al lui Saramago – o analiză ea insăşi “în orb”, deoarece în urma lecturii acestei cărţi nu am zăbovit asupra altor exegeze literare, nici macar nu i-am făcut eu însămi o analiză mai frustă, ci am luat lectura ca atare şi am lăsat-o “la dospit”. Dacă în cele ce urmează nu veţi citi o interpretare psihanalitică, vina îmi aparţine întru totul mie…
Scena despre care aş vrea să scriu este momentul ploii din oraşul descoperit de orbii evadaţi. Soţia medicului (nici un personaj nu are nume propriu, definindu-se prin relaţii şi prin poziţia pe care le-a destinat-o autorul in parabolă), fiind singura care a rămas imună la epidemia de orbire albă, este cea care se oferă să caute hrană pentru restul supravieţuitorilor şi prin urmare descoperă o magazie cu hrană nealterată. Încărcată cu pachete, iese în stradă, îndreptându-se către adăpostul lor şi înconjurată de alţi orbi, străini ei, care deşi aflaţi foarte aproape de ea nu recunosc în niciun fel comorile din pachete. În acel moment, ploaia începe să cadă peste străzile mizerabile ale oraşului intrat în degradare din pricina locuitorilor săi dezorientaţi şi alienaţi de pierderea vederii, ajunşi aproape de stadiul animalicului… Se pare că oamenii se bestializează mult mai uşor din cauza suferinţei, pe când animalele se umanizează.
Simplificat, scena o prezintă pe femeie alergând terifiată cu pachetele de conserve printre orbii care stau ţintuiţi pe stradă, cu gurile larg deschise către ploaia care le potoleşte setea. Un căţel, care s-a împrietenit cu femeia o urmează în tăcere.
Scena cuprinde patru tipuri de elemente: elementele naturii (ploaia care spală păcatele şi mizeria străzilor); elemente animalice (căţelul, simbol al loialităţii, el însuşi un „orb” inocent, orb prin chiar condiţia sa de animal); elemente dezumanizate (orbii care s-au adaptat prin regresie acelei boli misterioase şi molipsitoare); elemente supraumanizate (soţia medicului, care în mod magic a rămas neatinsă).
Soţia medicului mi-a atras cel mai mult atenţia. Ca personaj, depăşeşte prototipul „mamei bune”, care aduce hrană nealterată, chiar cu riscul de sacrificiu. Ea e cea care ponderează, salvează, iniţiază grupul de orbi evadaţi în ştiinţele superioare ale iubirii. Este o mamă hiperbolizată, adusă la o dimensiune aproape mesianică.
Ceilalţi orbi – neprivilegiaţi – rămân a fi „hrăniţi” de o mamă abstractă, capricioasă, primitivă. Ei se mulţumesc cu apa şi picăturile care cad din cer; ploaia e pură, dar lipsită de umanitate. Scriitorul menţionează ca ei stau cu gurile larg deschise către cer – cuprinşi de o foame şi aviditate teribilă, duse la extrem şi nediferenţiate. Aceşti orbi s-au dezumanizat tocmai prin involuţia emoţională – au devenit reci unii faţă de alţii, au anulat tot ce au învăţat cu inima, sunt singularităţi (pentru că nu se pot vedea nici unii pe alţii, nici ei pe ei înşişi), le lipseşte mama din interior (metafora „orbirii albe” poate fi înţeleasă şi ca o ştergere a psihicului; nu e albul purităţii, e albul absenţei), atunci întorcându-se către singura opţiune validă – spre singura zeitate-mamă posibilă unor oameni cu sufletul alb şi nedefinit – către cer, către natură. Natura este aici ignorantă şi rece; nu face diferenţiere; nu acordă grijă; este autoritară, îşi impune propriile reguli de viaţă şi moarte. Este o natură cotropitoare pentru un individ „orb”… invalid.
Partenerul femeii – căţelul care s-a aciuat pe lângă soţia doctorului – supravieţuieşte, nu pentru că ar avea mai mult succes în a găsi hrana, ci pentru că s-a ataşat de femeie. Animal fiind, el nu a uitat că are nevoie să freamăte lângă alt suflet. Este viu tocmai datorită nevoii sale de ataşament, iar aceasta îl salvează, femeia răsplătindu-i iubirea.
Romanul, prin simplitatea firului sau epic, este ca o ramă pentru proiecţiile noastre, subtil dirijate de Saramago.
