Portretul lui Dorian Gray scris de Oscar Wilde poate fi privit ca fiind o evolutie a personalitatii. Evolutia incepe cu nevoia de proiectare (pe o panza de tablou), dorinta de vizualizare. Expunandu-se, Dorian Gray incepe ceea ce poate fi considerata o introspectie. Panza arata sufletul lui (psihicul lui).
Tot ce face Dorian Gray este o intreaga cautare. El isi cauta / descopera reactia / trairea in legatura cu detalii de viata, cu diverse preocupari (arta, pietre pretioase) pana la pasiune si chiar crima.
Pe langa procesul cautarii, specific unei epoci romantice tarzii, Oscar Wilde reda “sufletul”. Imaginea lui devine groteasca. Din perspectiva psihanalitica introspectia, regresia sperie. Descoperind ce poate face avand toate mijloacele posibile la dispozitie, descoperind toate fetele lui interioare, imaginea devine de nesuportat. Urmele lasate de crime, de desfrau, de viata, pana la urma, pot fi interpretate ca fiind o schita a Inconstientului. Ai facut tot ce puteai face – si bine si rau si urat si frumos – fara vreo interdictie a Supraeului si rezultatul este o dezvaluire completa a Inconstientului, o daramare a barierelor. Imaginea este de nedescris.
Momentul de cumpana (trigger-ul) este descoperirea imaginii proprii care poate sugera o constientizare. Se constientizeaza micimea, uratenia, viciul. Ceea ce Oscar Wilde sugereaza prin estetica uratului este in psihanaliza sugestia traumei.
Drama lui Dorian Gray apare in momentul in care realizeaza ca nu mai poate schimba nimic. Era prea intors spre Thanatos.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Urmăriţi-ne pe WhatsApp
Abonaţi-vă la Newsletter
Dragostea lui de viata, de frumos erau distruse. Nu se mai regasea. Devine un ciudat, un om diferit pana la a fi considerat un monstru.
Gestul final survine din dorinta de regasire, de reabilitare tradusa estetic prin redevenirea portetului din nou frumos. Isi dorea sufletul/portretul pur, tanar, curat, fara traume si cute adanci produse in urma introspectiei. Gestul este simbolic: prin uciderea portretului se inchide cercul suferintei, al descoperirii sufletului (al Inconstientului).
o alta poveste interesanta a lui Oscar Wilde este cea referitoare la Narcis: lacul, plangand dupa moartea lui, a fost intrebat de ce e trist, tinand cont de faptul ca a putut sa se bucure de frumusetea lui Narcis in fiecare zi. Lacul a raspuns: l-am iubit pe narcis dar nu pentru frumusetea lui..ci pentru ca in ochii lui, imi vedeam reflectata frumusetea mea.