Emo, pericol social?

Într-un număr al Dilemei Vechi de la începutul acestei luni tema abordată este fenomenul emo. Printre contributori: Sigmund Freud, cu un citat lung despre analiza copiilor; şi Vera Şandor, în calitate de preşedintă a Fundaţiei Generaţia, cu un interviu – ca de obicei, foarte bun (şi prudent relativist, dar deloc evazionist) al acestui psihanalist – cu siguranţă unul dintre cei mai de vocaţie de la noi.

Am remarcat – în general şi în cazul acestui grupaj de articole – prezenţa a două tendinţe. Prima: mai mult o premisă – sau prejudecată – suspectează fenomenul emo (modă, atitudine, acte) ca fiind toxic, periculos, psihic – şi mai ales social (nu o dată am auzit vorbindu-se despre emo kids ca despre un soi de satanişti – ?!). Cea de-a doua tendinţă, poate că nu întru totul străină de cea dintâi, recuperează personalităţi ale culturii şi ale istoriei ca precursori ai curentului emo – în grupajul din Dilema Veche e „recuperat” Cioran – de fapt, mult, mult mai exact: cioranienii postdecembrişti retraşi „în singurătatea parcurilor din oraşele postindustriale”. (Căutând pe net îl vom afla şi pe Hitler în calitate de original emo kid, deşi cred că aici e vorba, oarecum superficial, de frizura / şuviţa asemănătoare din ochi). Oricum, vedem că în mentalitatea emo se pot regăsi mulţi şi în multe postúri.

Să rămânem la prima observaţie: Nu pot să nu remarc că se vorbeşte despre fenomen ca despre un pericol social – mai înainte de a fi cât de cât cunoscut, studiat, aprop(r)iat. Aş suspecta aici un mecanism de apărare, de distanţare faţă de stilul manifest depresiv al acestor emo kids, ca faţă de un pericol de fapt intern. Mă întreb dacă acest stil nu dă pe faţă o situaţie mai generală din cultură şi din societate – iar în ultimă instanţă: o stare personală.

Un (să-l numim aşa) cetăţean responsabil îi va acuza pe exponenţii emo de instabilitate, dezechilibru şi peste toate de impulsuri suicidale. Se va distanţa în acest fel de ceea ce emo kids au numit şi au localizat cultural = au izolat – pentru el. La drept vorbind, tocmai rolul lor de simptom social îi face potenţial periculoşi. În ceea ce priveşte strict modul lor de viaţă, i-aş vedea mai degrabă ieşind la lumină (nu în culori întunecate, precum cromatica lor definitorie), ca sublimatori ai tendinţelor amintite. Produc cultură, filtrează şi intermediază aceste pulsiuni – în atitudine, modă, artefacte. Din când în când, unii trec la act, duc către ultima consecinţă un comportament autolitic. Sublimarea în aceste cazuri eşuează. Se întâmplă, atunci când eşti pe muchie. Dar ar fi interesant de stabilit statistic dacă sinuciderile în rîndurile emo sunt mai numeroase decât media. Înclin să cred că nu, sau nu semnificativ. Ceea ce le scoate în evidenţă, aş putea crede asta, este caracterul lor exemplar, expresivitatea şi impactul cultural.

Înseamnă emo dezechilibru? Fără doar şi poate. De aici paralelele cu personalităţi istorice (nu e deci doar un accident al frizurii). Iată ceva ce sperie, iată ceva ce trebuie să aibă un precedent, pentru a nu creea acum precedentul: ceva ce trebuie izolat, sterilizat în trecut (desigur, şi ceva ce îşi află precursori pentru că îşi depăşeşte mediul şi epoca). Dar totodată ceva ce aş vedea mai degrabă ca simptom şi sublimare, mai mult decât ca pericol.

Desigur, toate aceste motivaţii nu sunt pure. Ci amestecate cu unele foarte subiective – precum realitatea că fenomenul emo reprezintă o vârstă, respectiv pe adolescenţi („ar putea fi copilul meu”, nu-i aşa?, m-ar putea atinge foarte direct), ori, dimpotrivă, mult mai generale, mult mai largi – precum cea mai pregnantă, mai pernicioasă şi mai rezistentă: intoleranţa societăţii autohtone – rămasă foarte dur tradiţionalistă – la alteritate (vestimentară, de mentalitate şi atitudine), precum se poate desprinde din articolul mai sus-amintit despre cioranienii postindustriali. Aşa judecând – dintr-o necesitate interioară, emo kids pot fi la fel de bine, pentru cei ce-i judecă, şi: rockeri, punkişti, satanişti, drogaţi etc. – în funcţie de capacitatea proiectivă a fiecăruia.