Mi s-a părut firesc să încep încercarea mea cu desluşirea unui timp iniţial, a originilor dansului. Şi iată că începuturile dansului corespund cu începuturile fiinţării omului în cultură, atât filogenetic, cât şi ontogenetic. Începuturile dansului nu pot fi concepute fără dansurile rituale şi şamanice, respectiv fără legănările copilului în orice ritm disponibil, care apar imediat ce acesta învaţă să meargă. Propun ca esenţă a dansului căutarea activă, corporală, de încadrare într-un ritm exterior, într-o ordine prestabilită.

Două linii de argumentaţie vin să întărească această perspectivă. Prima dintre ele este cea filogenetică: contactul cu lumea bănuită dincolo presupunea în cele mai multe religii arhaice o „gimnastică religioasă”, un dans. Stările de transă, fie ele extatice, în care subiectul se punea la dispoziţia unor forţe „de dincolo” ca recipient pasiv, sau şamanice, în care subiectul căuta în mod activ legătura cu aceste forţe, includ în marea lor majoritate mişcări corporale ritmice, dansul ritual. În general lucrurile căutate prin aceste transe religioase pot fi citite în cheie psihanalitică fără prea mari eforturi – Mircea Eliade a sumarizat scopul tehnicilor şamanice astfel: stabilirea contactului cu universul paralel al spiritelor şi obţinerea sprijinului acestora în rezolvarea problemelor unui grup sau ale unui individ. Stabilirea contactului presupune căutarea unei punţi de legătură cu acest univers al inconştientului care funcţionează după alte reguli.

Poate că cea mai evidentă diferenţă care pare să se caute gestionată prin dans este cea în percepţia timpului. De ce spun asta? Datorită faptului că dansul se bazează pe ritm, ritmul presupune secvenţializare, iar asta deja reprezintă un atribut al timpului. Dar dansul nu este doar ascultarea unui ritm, ci căutarea activă de a atinge o armonie între ritmul exterior, al muzicii, şi cel interior, al mişcărilor corporale. În prezent, percepem dansul ca scoţându-ne din curgerea liniară a timpului activităţilor curente şi plasându-ne în acel timp ciclic al unei realităţi mitice alternative. De ce nu s-ar putea spune că la origini se căuta ieşirea din acel timp ciclic, care ne de fapt ne este intrinsec, şi accederea la timpul liniar care, până la urmă, reprezintă marca proceselor secundare. Şi când spun „la origini” mă refer atât la originile speciei umane, cât şi la începuturile unei fiinţe umane individuale. Printre sarcinile care se află înaintea unui bebeluş, se numără şi aceasta: de a intra în cultură, în tărâmul proceselor secundare şi de a părăsi funcţionarea primară, marcată doar de ciclurile propriului corp, deci de un timp ciclic imuabil. Hartmann a sugerat în 1950 că dobândirea capacităţii de a amâna nevoia de gratificare imediată – în conformitate cu principiul realităţii, dar posibilă doar datorită anticipării unei hrăniri viitoare – ar reprezenta prima formă de conştiinţă a timpului liniar, secvenţial. Accederea la modul de lucru caracterizat de timpul liniar este necesară şi poate chiar reprezintă una dintre caracteristicile definitorii ale esenţei umane. Liniaritatea temporală presupune secvenţialitate şi cauzalitate, asta însemnând capacitatea de a planifica viitorul – funcţia executivă care ne deosebeşte de restul animalelor – ceea ce este în strânsă legătură cu capacitatea de tolerare a unui spaţiu între pulsiune şi gratificarea ei.

Relaţia dintre secvenţa liniară a evenimentelor şi cauzalitate este de asemenea o problemă mai complexă decât apare la o primă vedere. Filosoful David Hume a arătat că suntem mai predispuşi către a percepe evenimentele apropiate în spaţiu şi timp (liniar, adăugarea mea) ca având o legătură cauzală între ele. După logica inconştientului (şi din ecuaţiile cercetărilor neuroştiinţifice moderne) reiese că suntem mai predispuşi la a percepe evenimentele legate cauzal ca fiind mai apropiate temporal. Asta cu atât mai mult cu cât ultimele cercetări în domeniul neuroştiinţelor demonstrează că secvenţa temporală conştientă este un construct cerebral post-eveniment propriu-zis – neocortexul pare să aştepte cel mai lent eveniment pentru a stabili apoi relaţia dintre ele şi a prezenta conştientizării noastre secvenţa cea mai potrivită… pentru supravieţuire?… pentru coerenţa noastră internă?… pentru sensul de care avem nevoie?

Este interesant de remarcat că cercetarea din domeniul neuroştiinţelor ajunge la concluzii similare cu psihanaliza: oamenii de ştiinţă ne avertizează că bebeluşii trebuie să înveţe relaţiile cauzale rapid pentru a conferi sens lumii lor (probabil controlul motor fin necesită o buclă de feed-back care să monitorizeze continuu mişcările intenţionate şi efectele lor). Mai mult decât atât, au ajuns la concluzia că însăşi conştientizarea – Conştientul – se poate afla în strânsă legătură cu eşecurile predicţiei implicite, apărând în momentul în care aceasta este imperfectă, adică în termeni psihanalitici, în condiţiile unei frustrări tolerate.

Deci temporalitatea liniară pare să funcţioneze ca o caracteristică a unui conţinător, în măsura în care atribuirea de sens are funcţie de conţinere. Dar caracteristicile de conţinere necesare dezvoltării fiinţei umane implică şi un nivel spaţial, începând de la nivelul pielii, după cum discută şi Esther Bick, care continuă ideea postulând necesitatea unui obiect extern iniţial, trăit ca fiind capabil să asigure această funcţie de conţinere – un obiect extern senzual/senzorial, fie el o lumină, un miros, sau o voce. Acest obiect conţinător va fi resimţit în mod concret ca o piele. Esther Bick sugerează în continuare că tulburări în achiziţia aceste funcţii de piele primară pot conduce la dezvoltarea unei formaţiuni „piele secundă” prin care dependenţa de obiect este înlocuită de o pseudo-independenţă, de folosirea nepotrivită a anumitor funcţii mentale sau talente înnăscute, în scopul de a crea un substitut pentru această funcţie a pielii de conţinere. Această „piele secundă” se poate manifesta ca un tip de cochilie musculară, sau ca o „muscularitate” verbală corespunzătoare, fie parţială, fie totală. De asemenea, Winnicott avertizează că, în timp ce folosirea proceselor intelectuale îndepărtează de atingerea unei coexistenţe psyche-soma, experienţa funcţiilor şi a senzaţiilor dermice şi a erotismului muscular ajută în direcţia acestei atingeri.

Deci se pare că se structurează un obiect conţinător intern cu caracteristici atât spaţiale (piele, muşchi), cât şi temporale (secvenţializarea temporală a evenimentelor, ceea ce duce la posibilitatea atribuirii de cauze şi efecte, ceea ce conduce la sens, adică la posibilitatea tolerării spaţiului dintre nevoie şi gratificarea ei).

În aceste condiţii, dansul se oferă ca mijloc perfect de stabilire şi apoi aprofundare continuă a legăturii dintre aceste două caracteristici, dintre spaţiu şi timp. Continuând ideea, până a ajunge să fie o formă de artă, dansul începe prin a fi (ca orice formă de artă, de altfel) un spaţiu tranziţional, în chiar poate chiar cea mai expresivă formă a sa: spaţiul în care corpul există atât prin sine (certitudinea mişcării proprii fiind indubitabilă), cât şi prin ochii mamei (în care copilul se oglindeşte spre a obţine certitudinea „obiectivă” a existenţei lui), dar şi timpul, atât cel imuabil al propriilor ritmuri interioare de necombătut, cât şi cel exterior, al ritmurilor care se impun corpului spre integrare.

Şi, cumva, dansul pare a păstra această legătură şi în viaţa lui „adultă”: pare să fie acea formă de artă care restabileşte în mod activ (nu doar contemplativ) legăturile între realitatea internă şi cea externă, între Se şi Supraeu (în măsura în care ne oferă o formă social acceptabilă a dorinţei „faţă de aproapele”, a interşanjabilităţii obiectului), între distrugere şi construire (în măsura în care în dans renunţăm la noi înşine pentru a emerge şi mai individuali, poate şi pentru că dansul pare a fi o cale privilegiată de trăire a totalităţii noastre de fiinţe culturale, şuntând în acelaşi timp orice posibilitate de raţionalizare prin cuvinte), ba chiar între Simbolicul, Imaginarul şi Realul lacaniene, în măsura în care dansul este în acelaşi timp o ideogramă care te exprimă, o relaţie duală cu imaginea ta oglindită în ochii celorlalţi şi un calup de realitate nicicând simbolizabilă…

Fotografii cu dansatorul Matthias Sperling

Ioana Lazăr