Decojind ceapa este un roman autobiografic în care autorul vrea să reconstituie trecutul pornind de la straturile superioare ale timpului psihologic către cele inferioare, de la preinscripţiile aproape indescifrabile la inscripţiile profunde desenate pe frontispiciile celor 3 instanţe. Rememorarea trecutului nu se poate face decât decojind, pe rând, fiecare foiţă de ceapă a memoriei. Se observă o defensă prin scris, o fugă după amintiri dar şi o fugă de afecte, iar ceapa are rolul descărcării aparente de emoţii, sub forma plânsului.
Amintirea însă de multe ori contrazice memoria şi se joacă „de-a v-aţi ascunselea”, iar scriitorul trebuie să o ispitească să iasă din ascunzătoare, dar la rândul lui trebuie să facă faţă ispitei de a înfrumuseţa trecerea timpului. De aceea, el îşi notează conştiincios fiecare rătăcire de la axa temporală, fiecare posibilă pistă greşită, pentru a nu deforma graficul existenţei.
Günter Grass a fost grafician, dar nu şi pictor, iar această operă pare schiţată în creion, corectă ca structură, dar lipsindu-i „vibraţia” pânzelor realizate în ulei. Vrea să-şi vrăjească auditoriul prin povestea vieţii sale, dar nu vrea să îl aducă suficient de aproape de sine cât să-i vadă imperfecţiunile, şi nu mă refer aici la cele exterioare, la faptele sale, pe care nu se sfieşte să le etaleze, ci la felul în care acestea i-au influenţat dezvoltarea interioară. Zumzetul personajelor, locurilor, istoriilor personale bruiază freamătul interior.
Pentru cititor sunt frapante afirmaţiile sale, că nu cunoaşte de ce a acţionat într-un anumit fel sau de ce a luat anumite decizii. Cumva, e ca şi cum este de ajuns să scrie această carte considerată de mulţi o „sinucidere morală” pentru a se disculpa de tot ce impugnă Supraeul dar goneşte cu înverşunare Eul, pretinzând că era un copil şi nu cunoştea semnificaţia faptelor sale, ca de pildă înrolarea în trupele Waffen-SS:
Încerc să-l liniştesc şi-l rog să mă ajute la decojitul cepei, dar el refuză să-mi dea informaţii, nu vrea să se lase exploatat ca autoportret al meu de odinioară. (…) Se refugiază în poala mamei. Începe să strige: „Dar eram doar un copil, doar un copil…”
Cu toate acestea, culpabilitatea neasumată l-a însoţit din umbră toată viaţa şi i-a facilitat această ispăşire prin confesiune:
Ruşinea e cea care-i ajută amintirii să înainteze.
Dacă acel conglomerat de fâşii temporale sub formă metaforică de ceapă ar fi tocat mărunt, el şi-ar pierde semnificaţiile încrustate pe fiecare foiţă. De obicei, ceapa se toacă pe un fund de lemn, dar şi Iisus a fost răstignit pe o cruce din lemn, de către o Instanţă care a considerat că justiţia, ordinea, puteau fi restabilite prin pedeapsa supremă. Deci, dacă ar fi supus judecăţii morale, care este şi judecata Supraeului, s-ar ajunge la bulb, la Se, doar că acesta ar fi fragmentat. Ca să se elibereze de presiune, acceptă să se auto-condamne, doar că nu se auto-desfiinţează, pentru că întoarcerea totală către Se echivalează cu moartea. Îşi mai întrevede Sinele în chihlimbar, dar nu îl poate atinge, deşi se lasă inspirat de insecta dinăuntru pentru operele lui. Sculptura, o altă artă pe care Günter Grass o stăpâneşte merituos în polivalenţa sa artistică, ia chipul cuvintelor în acest roman: scriitorul distruge în faţa noastră o parte din sine iar ceea ce rămâne este o piatră literară şlefuită cu atenţie, în încercarea de a nu ciopli şi acele componente care-i oferă stabilitate psihică.
O breşă în falia temporală o constituie momentul în care, matur fiind, este răvăşit de imaginea unui băiat ce îi aminteşte de propria sa copilările şi de acele decizii eronate care i-au marcat destinul. Hotărârea cu care el nu se lasă păcălit şi nici abătut din drumul său este antonimică propriului comportament. Impactul emoţional face ca inconştientul, atemporal, să întâlnească timpul conştientului, iar acest canal energetic să permită, prin perlaborare, urcarea reprezentării, de data aceasta însoţită şi de afect, din abisuri către tărâmuri accesibile cogniţiei şi verbalizării:
O apariţie cu ecou, o imagine care mi-a rămas în minte. Dar avea să dureze încă mult până când, în sfârşit, zăvoarele au fost deschise, imaginile – extrase din masa aluvionară, permiţând accesul cuvintelor care îmi umpleau încă din copilărie puşculiţa.
Romanul său ar putea fi considerat unul al „asociaţiilor libere cronologizate”, în care timpul nu poate fi decât subiectiv. Ca şi într-o analiză veritabilă, există în scriitura sa mult balast printre aceste asociaţii, iar cititorul, din fotoliul său, trebuie să descopere ce parte a discursului poate fi supusă interpretării. Pentru a ajunge la „esenţă”, armele unui psihanalist sunt preţioase: răbdare, pentru că nu tot ce istoriseşte are pecetea captivantului; toleranţă, deoarece Günter Grass nu se sfieşte să îşi dezvăluie părţile aşa-zis „murdare”; vigilenţă, pentru că discursul epic galopează între jaloanele irelevante şi cele semnificative, fosforescente, ce luminează într-o oarecare măsură părţile întunecate, inconştiente, ale psihicului.
 Carmen-Corina Guguscutură cărțile de praf, însă murdărește literatura prin infama, dar atrăgătoarea psihanaliză aplicată. Îi plac pisicile fiindcă răspund bine la terapia prin mâncare. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
*
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
Nu am citit cartea, dar cu siguranta o voi face dupa aceasta interpretare.
Imi permit cateva observatii, chiar si fara a fi citit.
Decojirea cepei imi pare o imagine foarte potrivita pentru travaliul din analiza si pentru interpretarea psihanalitica. Iar "descarcarea de emotii, sub forma plansului" se arata a fi un rezultat bun, cathartic. Chiar si pentru asta, cartea ar putea functiona si ca o terapie pentru Grass.
Desigur ca ea contine o doza necesara, mare, de elaborare secundara – necesara unui scriitor. Si probabil, pe langa insight-uri, si multa defensa prin scris, precum spui. Mi-a placut mult expresia ta "asociatii libere cronologizate", foarte bine gasita – printre altele si pentru ca arata aceasta dubla miscare (aceasta ambivalenta?), de recuperare si de refulare in acelasi timp. Precum si, excelenta!: "Amintirea însă de multe ori contrazice memoria"…
Faptul ca autorul "nu cunoaşte de ce a acţionat într-un anumit fel sau de ce a luat anumite decizii" mi se pare un pas inainte (totusi, recunoaste blocajul), desi, precum spui, e si un pas inapoi… cumva ca un fel de denegare. Ma intreb daca in acest cadru chiar metafora decojirii cepei nu ar fi tot o aparare – ca si cum autorul ar premedita sa nu ajunga la nimic, intr-un final.
N-am inteles cum judecata morala / Supraeul l-ar putea conduce pe autor catre Sinele (sau Se-ul) sau. Eu gasesc, dimpotriva, ca nu ar face decat sa-i blocheze accesul. Ar trebui oare sa amestecam aici si judecata morala? Pentru ca inhiba orice asociere libera posibila.
Am mai gasit si alte idei interesante ale interpretarii, dar ma opresc, deocamdata – n-as dori sa fac chiar o analiza textuala, mai ales ca n-am citit cartea.
Oricum, o interpretare absolut remarcabila, dupa impresia mea!
Cred ca intuitia ta este corecta. De fapt, metafora cepei este o forma de aparare, el nu vrea sa ajunga la nimic. Este un fragment pe la sfarsitul cartii care lamureste acest lucru. Exista un local in care, pe langa bauturi, se mai "servea" si ceapa tocata, tocmai pentru ca oamenii sa planga si sa aiba impresia ca a avut loc un catharsis, dar de fapt nu ajungeau la nici un element din Sinele lor, ci se simteau mai bine pentru ca era necesar sa planga pentru faptele de care ei se stiau vinovati fara sa isi intenteze singuri procese de constiinta, descarcandu-se dar fara sa se exploreze foarte mult.
Eu m-am referit la sentimentul de cuplabilitate ca fiind cel care ajuta procesul de rememorare. Adica te apasa prea mult vina si simti nevoia sa marturisesti faptele tale. Supraeul ingreuneaza un pic procesul, dar e ca un bulgare de zapada care s-a starnit si nu se mai poate opri decat la poalele muntelui. De fapt, isi incheie povestirea la fel de abrupt ca in exemplul de adineauri: s-a saturat sa mai vorbeasca despre asta si poate o mai avea chef alta-data. Un fel de sclipire psihotica…
Decojirea cepei nu este o carte savuroasa, cum am citit intr-o recenzie, "pe alocuri lancezeste", dar este in schimb autentica, pentru ca cititorul isi poate face o idee despre forma pe care o iau asociatiile libere, oricat de neinteresante pot parea ele pe alocuri dar, ce sa-i faci, ca si in analiza, trebuie sa ai rabdare sa apara materialul substantial, iar acesta nu poate veni decat natural, nicidecum fortat. In plus, este o carte ce trateaza si felul in care se intersecteaza timpul constient cu cel inconstient, de-asta ne-a si recomandat-o d-na Brandusa Orasanu la curs.
Interesanta ideea localului cu ceapa tocata si includerea ei in carte.
Dupa mine, culpa e mai mult o frana, o rezistenta, decat un catalizator. Inteleg ce spui, poate fi un punct de pornire. Dar, asa cum de asemenea spui, s-ar parea ca isi contine propria evolutie, in bucla: indeamna la autoanaliza, dar tot ea decreteaza cand se sfarseste. La un moment dat, eul trebuie sa-si ia analiza pe cont propriu, iesind de sub tirania culpei. Culpa nu produce limpezire, ci trebuie ea insasi limpezita. Asa cred.
Catalogarea cam gastronomica a cartii drept "savuroasa" imi pare un reflex tipic de calofilie al criticii noastre literare, mai putin interesate de autenticitate sau deloc (criticul cel gurmand o fi dorit sa spuna ca decojirea cepei este mai degraba o operatie savuroasa…).
nu am citit cartea, nu ma pricep sa interpretez, dar m-a amuzat numele autorului si am dorit sa o spun! grass! adica o iarba curatzica se aventureaza intr-o analiza… cam puturoasa… 🙂
remarc, insa, demersurile drei. C-C Gugu, din ce in ce mai.. savuroase… (scuze, nu am mai gasit alt cuvint dupa ce l-am citit pe acesta mai sus!) – serios, felicitari!
finalul cu recomandarea este de retinut!
o.
Mi-a placut foarte mult lucrarea si ma indeamna sa caut si cartea, felicitari autoarei si bun venit pe blog!
Intr-adevar, vinovatia ne face sa revenim la locul temporal al unor fapte inscriptionate in memorie, mi-a placut ideea, este de fapt compulsia la repetitie dintr-o nevoie de reparatie, nu? Dar sigur ca, tot ea, vinovatia, ne limiteaza accesul asociatiilor libere pentru ca suntem ambivalenti fata de zonele din noi care ne pun in dificultate.