S-au împlinit în acest an 80 de ani de la cel de-al 11-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză, desfăşurat la Oxford (este primul din afara Europei continentale).

În anul de debut al Marii Crize, 1929, psihanaliza este încă în plină efervescenţă a edificării instituţionale. Este şi anul în care Freud scrie lucrarea Disconfort în civilizaţie (publicată un an mai târziu) şi în care psihanaliza se bucură de recunoaştere din partea British Medical Society (prin eforturile neobositului Ernest Jones).

Dar Congresul se dovedeşte a fi unul dificil din câteva puncte de vedere. Pe de o parte, preşedintele IPA, Max Etingon, se declară neliniştit de faptul că numărul membrilor IPA creşte foarte lent (din cauza cerinţei impuse ca aceştia să fie analizaţi – crede el). Pe de altă parte, IPA este chiar în pragul ruperii, pe chestiunea admiterii psihanaliştilor nemedici. Problemă ridicată insistent de asociaţia din New York, nemulţumită şi chiar scandalizată de faptul că i se impun, fără consultări, reglementările europene – în fapt, cele ale berlinezilor conduşi de Max Eitingon. Acestea privesc îndeosebi faptul că psihanalişti cu formare în Europa cer să fie recunoscuţi de asociaţia americană, ca şi faptul că aceasta insistă periodic pentru prevederea ca psihanaliza să fie asimilată unei ştiinţe medicale, iar prin urmare doar medicii să poată deveni psihanalişti – o idee cu care Freud nu este şi nu va fi niciodată de acord. Pentru a evita scindarea, Comitetul Eitingon îşi va da demisia, iar la Oxford se va ajunge la compromisul ca psihanaliştii care se formează în Europa să o facă doar cu acordul asociaţiilor americane. Max Eitingon este reales preşedinte al IPA, ca şi trei ani mai târziu, la Congresul de la Wiesbaden.

Iată mai jos un film de epocă de la Congresul din 1929 de la Oxford. Este realizat probabil de psihanalistul Sándor Lorand, maghiar naturalizat la New York, analizat cu Sándor Ferenczi şi influenţat de scrierile acestuia, participant la Congres.