Delir şi crimă în „Sonata Kreutzer” de Lev Tolstoi

Nuvela Sonata Kreutzer, monolog al unui „actor” prăfuit pe o scenă improvizată, ni-l aduce în prim plan pe Pozdnîşev, personaj al cărui discurs reprezintă un delir paranoic de tip pasional, având ca temă gelozia, foarte coerent, bine sistematizat, şi care se dezvoltă pe o fundaţie de personalitate caracterizată prin hipertrofia eului, încăpăţânare, psihorigiditate şi falsitatea judecăţii. Cititorul ar putea vedea în el un gânditor de prim rang dacă argumentele sale nu ar fi false şi dacă logica nu ar scârţâi exact acolo unde pantele sunt mai alunecoase. Reconstruirea universului pornind de la premise artificiale asigură coeziunea Eului.

Gelozia faţă de presupusele tendinţe de infidelitate ale soţiei reprezintă o proiecţie a propriilor fantasme îndreptate în această direcţie, ca atare moartea ei reprezintă o încercare de a se curăţa de tot ce era murdar în Sine. În patologia paranoiei există un punct de fragilitate „situat undeva în stadiile autoerotismului, narcisismului şi homosexualităţii”, aşa cum remarca Freud. Ceea ce a fost abolit înăuntru revine din exterior. Lagache consideră că gelozia amoroasă morbidă este expresia unei pasiuni homosexuale inconştiente pentru rival. Atunci când îşi închipuie că soţia lui are sentimente faţă de muzician, Pozdnîşev deturnează în fiecare gest al ei pornirile sexuale ce îl leagă de Truhacevski. Muzica trezeşte Erosul, mai ales că instrumentul care o produce, vioara, este încărcat şi el de semnificaţii erotice:

Au cântat o bucată pătimaşă, (…) o piesă atât de senzuală, încât ajungea până la obscenitate.

Aşa cum am remarcat anterior, există o conexiune între muzică şi trăirile inconştiente. Pozdnîşev rezonează intim cu primul presto din Sonata Kreutzer a lui Beethoven pentru că şi la nivelurile profunde ale psihismului exista aceeaşi exaltare. Muzica slăbeşte strânsoarea cenzurii şi descătuşează energii nebănuite:

Sub influenţa muzicii mi se pare că simt ceea ce de fapt nu simt, că înţeleg ceea ce nu înţeleg, că pot face ceea ce nu pot să fac.

Încearcă să se lupte cu gelozia, dar forţa ei este mult prea puternică pentru un Eu fragilizat, aşa că momentele de luciditate devin tot mai rare pe măsură ce delirul se generalizează.

Fiara turbată a geloziei începu să mârâie în bârlogul ei şi voi să ţâşnească afară, dar mă temeam de această fiară, aşa că m-am grăbit s-o încui înăuntru.

Tolstoi şi-a arătat măiestria în ceea ce priveşte modul de înţelegere al tulburării paranoice atunci când leagă punctul culminant al delirului pasional de momentul în care Pozdnîşev a fost chemat să ocupe o funcţie simbolică de autoritate, în calitate de zemstvă, într-o capitală de judeţ. La paranoic metafora paternă nu este operantă. Numele Tatălui, ca semnificant al promovării legii, este împins în afara lumii interioare, prin forcludere, iar aceasta determină la subiect un gol corespunzător locului semnificaţiei falice. Atunci când Pozdnîşev trebuie să exercite conducerea în consiliul local, el este confruntat cu funcţia paternă simbolică, şi din moment ce ea nu este interiorizată, este aruncat într-o stare de confuzie. Soluţia pe care psihicul său o găseşte este construirea unei „metafore delirante” în locul celei paterne, falimentare, care să dea sens elementului care lui îi lipseşte cu desăvârşire. Acum, orice urmă de raţiune păleşte în faţa gândurilor cu privire la infidelitatea soţiei.

Gelozia este însă expresia pasiunii pentru rival. Amplificarea credinţei că cei doi întreţin relaţii sexuale este o temere faţă de propria sexualitate, trezită de zbuciumul inconştient al neasumării funcţiei de autoritate. Numele Tatălui este eliminat prin forcludere, consecinţă a nerecunoaşterii de către mamă a cuvântului său, iar în acest caz copilul este considerat a fi acest falus matern. Pozdnîşev are însă şi fantasma intruziunii în corpul mamei urmată de distrugerea ei din interior, evidentă atunci când consideră sexul cu soţia sa o vătămare psihică şi corporală pe care i-o aduce. Ca atare, „întrucât nu poate fi falusul care îi lipseşte mamei, nu-i rămâne decât soluţia de a fi femeia care lipseşte bărbaţilor” (Ecrit).

Fiecare element din realitate este pus în slujba scenariului său absurd, astfel că punctul de maximă intensitate al piesei, cel în care îşi omoară soţia, să nu constituie decât o urmare firească a acţiunilor disturbatoare şi persecutoare venite de la ceilalţi, pentru că muzicianul voia să îi destrame familia, iar frica de consecinţe să fie anulată de imperativul apărării onoarei terfelite.

În momentul în care îl întâlneşte pe Truhacevski, se comportă ca şi cum ar fi făcut rost de arma crimei:

nu ştiu ce fatalitate mă îmboldea să nu-l resping, să nu-l îndepărtez, ci, dimpotrivă, să mi-l apropii (…) Lucru uimitor: atitudinea mea faţă de dânsul a fost – din prima zi, din prima oră a întrevederii noastre – aceea pe care ar fi trebuit s-o iau numai după cele ce s-au întâmplat

iar atunci când îi curmă viaţa soţiei, metaforic nu face decât să apese pe trăgaci. Totul se întâmplă ca şi cum trecerea la act ar fi singura opţiune validă. Pumnalul reprezintă potenţa voinţei, acolo unde potenţa nu a găsit o altă cale de satisfacere. Atunci când o înjunghie, cu cât vâlvătaia turbării este stârnită mai mult în el, cu atât mai vie arde lumina conştiinţei înăuntrul lui, deci momentul este trăit cu o extraordinară claritate, deşi grozăvia faptei comise face ca aceasta să-şi reteze ramificaţiile până la care poate fi reprezentată conştient, imediat după ce execuţia este încheiată.

Planul crimei urmează tiparul compoziţional al Sonatei Kreutzer: furie, meditaţie şi exuberanţă. În timpul audierii piesei, aceasta era revelaţia pe care Inconştientul decizional a primit-o cu aviditate şi pe care i-a transmis-o Eului executant, ca un general care îi dă un ordin sergentului, considerând că explicaţiile sunt inutile, ba chiar obstrucţionante. Este furios atunci când îi vede pe cei doi împreună, deşi nu există motive reale să creadă că între ei s-ar fi întâmplat ceva şi merge cu această furie până la capăt. După ce o omoară, se închide în birou, urmează deci momentul de meditaţie asupra faptelor săvârşite. Adoarme instantaneu, iar somnul care survine traumei deschide poarta către un vis reparator: era în raporturi bune cu soţia, cu toate că exista o anumită stinghereală între ei. Momentul i-a indicat, destul de vag, ce-i drept, că exuberanţa mult aşteptată nu va veni niciodată, ba chiar va fi înlocuită treptat de remuşcări şi regrete, iar pedepsirea sa formală de către autorităţi va însufleţi un Supraeu care până atunci nu văzuse greşeala decât în ceilalţi:

Mai târziu, în temniţă, după ce s-a petrecut în mine o răsturnare morală, am cugetat îndelung la acea clipă, căutând să-mi amintesc tot ce-mi puteam aminti şi să înţeleg.

Imaginea pe care o are despre soţia lui devine pozitivă abia după trecerea ei în nefiinţă. Pentru eul incapabil de a trăi angoasa, sânul persecutor devine sân ideal doar în absenţă. Dacă până în acel punct al existenţei fiecare fibră din fiinţa sa acţionase calculat şi nu se încărcase emoţional, după ce îşi asumă atât crima cât şi pedeapsa, începe în sfârşit să se încarce de afecte, ca şi cum ele doar ar fi patrulat pe cercul perfect al paranoiei, iar acesta o dată rupt s-ar fi revărsat într-un Conştient lipsit acum de repere, deci cu atât mai avid după orice l-ar fi umplut, chiar şi după suferinţă, pentru că vidul înseamnă moarte.