Lee Martin – „O vară fără de sfârşit”

Analiza acestui roman are două coordonate: crima şi dinamica familială. Prima este cea mai prolifică, pentru că întreaga construcţie literară se învârte în jurul acestei teme, iar cea de-a doua este cumva subsidiară, dar cu atât mai incitantă cu cât elementele care pot descifra relaţiile şi rolurile asumate în sânul familiei sunt mai puţine şi mai absconse.

Ipoteza psihanalitică a crimei o reprezintă complicitatea celor doi bărbaţi, Raymond Wright şi Henry Dees, la uciderea lui Katie, fetiţa de nouă ani a celei mai înstărite familii din oraş. Juridic, ea nu există, dar psihanalitic este la fel de inseparabilă precum conţinutul manifest al unui vis de conţinutul său latent. Cititorul află toate faptele, dar nu şi motivele, de unde un sentiment de frustrare la încheierea romanului. Cel mai misterios dintre personaje este chiar Raymond, figura centrală a cărţii, de care nu aflăm decât din povestirile celorlalţi, căci este singurul căruia scriitorul nu îi oferă propriul spaţiu de desfăşurare în roman, ca şi cum viziunea sa nu ar avea suficientă coerenţă şi consistenţă pentru a-i fi acordat dreptul de exprimare. Îl putem compara pe Raymond cu un Inconştient care nu se poate dezvălui direct, despre care nu aflăm decât din relatări şi din  fapte, iar acestea trebuiesc interpretate pentru a ajunge la esenţă.

Însinguratul profesor Henry Dees, un voyeur fascinat de familiile la care avea acces prin meditaţiile pe care le oferea copiilor, leagă o prietenie neobişnuită cu Raymond R. Wright, un narcoman fără scrupule, pe care lumea îl evită. În ziua în care Katie este ucisă, au loc două evenimente semnificative în viaţa celor doi: Ray îşi pierde slujba, iar sentimentul de revoltă împotriva clasei privilegiate se exacerbează, iar dl. Dees (aceasta este apelativul folosit de către scriitor) o sărută pe Katie, eleva pe care o medita, pe obraz, fapt care îl oripilează, pentru că niciodată nu crezuse că va merge dincolo de fantasme.

O serie de evenimente, prin care Katie ajunge alături de cei doi în camioneta lui Raymond, face ca motivaţiile inconştiente să îşi găsească o formă de a se materializa, fără oprelişti din lumea exterioară, ba chiar cu elemente catalizatoare, reprezentate prin abuzul de substante de către Ray şi prin întrevederea posibilităţii ca fanteziile lui să devină realitate, de către dl. Dees. Care sunt aşadar motivele din afara conştiinţei pentru care puteau să îi facă rău?

La Ray era sentimentul de inferioritate, devenit prin permanentizare complex, căci Katie avea tot ceea ce îşi dorise el din punct de vedere material când era mic, şi de care nu avusese parte iar la Henry Dees era iubirea de care avea parte fetiţa din partea familiei şi care lui îi lipsise, cu precizarea că motivaţia inconştientă de a o avea pe Katie nu era suficientă pentru a-i dori moartea, dar este un factor care a contribuit la uciderea ei tocmai prin încercarea de suprimare.

Pulsiunea agresivă se întâlneşte cu pulsiunea sexuală atunci când cei doi pecetluiesc destinul lui fetiţei: cea agresivă a lui Raymond este frica de a o omorî pe Katie, de aceea îi cere lui Henry Dees să o ducă acasă, pentru că ceva dinăuntrul lui îi spune că din acel moment nu va mai fi răspunzător pentru faptele sale, controlul fiind încredinţat Sinelui; pulsiunea sexuală a lui Henry Dees este reprezentată de frica de a abuza sexual de Katie, şi de aceea nu poate să o ia din camionetă şi să o ducă acasă, pentru că este conştient de faptul că ceea ce clocoteşte înăuntrul său este mai puternic decât raţiunea. Securitatea sa emoţională este întărită în detrimentul securităţii fizice a fetiţei, obiect investit cu iubire dar şi cu ură, pentru că este greu de crezut că d-l Dees nu a întrezărit răul pe care Ray putea să i-l facă, mai ales că fusese şi avertizat în această privinţă:

Ia-o de lângă mine, a vrut el să spună. Ai grijă de ea. Ai grijă să ajungă acasă. Spune poliţiei ce trebuie să spui. Dar până să mă gândesc la asta, eram deja dat jos din camionetă, împleticindu-mă peste fâşia de iarbă, dorindu-mi să ajung înapoi în Gooseneck, înapoi acasă la mine, unde mă puteam ascunde cu ruşinea mea, deoarece ceea ce am auzit eu când Raymond R. mi-a cerut să o iau pe Katie, să fac orice trebuia să fac, a fost Tu ţi-ai dorit asta, ai dorit-o pe ea. Acum e şansa ta. Haide. Nu-ţi face griji. O să păstrez secretul. N-o să spun. De asta sunt vinovat: pentru că am fost un laş, pentru că mi-a fost prea frică de propriile mele dorinţe confuze.

Percepţia lui Raymond ca simbol al Inconştientului poate fi acum întărită şi de alte elemente, în afara celor ce ţin de structura romanului: omoară şoimul pentru că dl. Dees îşi dorise să nu îi mai mănânce rândunicile, o omoară pe copilă pentru că tot acesta spusese chiar în ziua răpirii şi uciderii că şi-ar dori ca ea să dispară pentru a nu mai avea gânduri murdare. Observăm la Raymond o nuanţă psihotică. Pentru el nu există acel „ca şi cum”, şi nici graniţa dintre afară şi înăuntru. Există un simbolism şi în moartea sa: îşi găseşte sfârşitul în cazanul în care se fabrică sticla, un fel de revenire în abis a formei pe care o ia dorinţa, ce se întoarce în lava inconştientului, deoarece conţinutul său şi-a găsit deja împlinirea în afară. Oricât de ciudată ar părea exprimarea atunci când ne referim la o persoană care a luat cu sălbăticie o viaţă, teoretic el îşi pusese existenţa în slujba altora, iar propria-i moarte nu a fost decât o altă sarcină pe care o avea de îndeplinit, de a satisface pentru tatăl lui Katie dorinţa de răzbunare.

Eul nu mai deţine niciun control în momentul comiterii crimei. De unde până atunci LSD-ul îi scurtcircuita creierul, iar Conştientul pâlpâia ca o veioză cu un fir care face atingere, când trece la fapte bezna se lasă în totalitate peste psihic. Nu ştim ce s-a întâmplat în continuare, dar descoperirea cadavrului chiar de către profesorul Dees ne relevă un amănunt şocant: fetiţa avea degetele şi gâtul tăiat. Putem găsi o explicaţie dacă ne detaşăm de lugubrul situaţiei. În copilărie Ray fusese fascinat de povestea lui Tom Degeţel. Probabil şi el se simţea la fel de neînsemnat, de aceea îi taie degetele fetiţei, pentru a transfera asupra ei nimicnicia dar şi impotenţa. Mai târziu apare şi întoarcerea refulatului, dar conţinuturile care ajung în conştiinţă sunt aproape indescifrabile, ca urmare a unei cenzuri hipervigilente în faţa unui act abominabil, a cărui reprezentare ar produce o gravă perturbare a echilibrului interior:

În zilele următoare, vocea lui Katie aproape că o să-l ajungă. O să fie un sunet care zăboveşte – ultima notă în surdină a ticăitului unui ceas, cântecul păsărilor dimineaţa devreme, atunci când revenea din tărâmul viselor – o zvâcnire imperceptibilă a aerului, un sunet despre care-i era imposibil să spună că îl aude, un sunet care dispărea înainte de a-l putea identifica şi numi în vreun fel.

Planul familial oferă şi el perspective interesante. Katie preia inconştient vina mamei de a fi renunţat la primul copil, ca rezultat al alegerii dintre continuarea relaţiei cu Junior şi respingerea avortului, în care a optat pentru prima. Jocul „Musai să renunţi la…”, în care trebuie să aleagă între două obiecte preferate, o inundă de durere, iar manifestările ei sunt deosebit de expresive şi de sfâşietoare, deoarece, ca şi mama sa, dar la o scară mai mică, nu poate suporta pierderea. O parte din angoasa de separare este luată de pe umerii părinţilor, care nu reuşesc să o verbalizeze, şi purtată de copil.

Tatăl îl vede pe Gilley efeminat şi îl respinge, considerând că aspectele comportamentului său ce trimit spre homosexualitate sunt indezirabile (sensibilitatea, atenţia pentru detalii, orientarea către o slujbă care nu îi este specifică unui bărbat), dar vehemenţa cu care o face ne trezeşte bănuiala că propriile sale porniri sunt reprimate. De aceea îşi afirmă deschis preferinţa pentru copilul de sex opus, Katie: „va fi mereu fetiţa lui tati.”

Gilley visează că este pe şaua unui elefant, alături de sora lui, şi plutesc printre nori, dar la un moment dat apare dl. Dees, care se îndreaptă ameninţător către cei doi, iar atunci când încearcă să îl atingă pentru a se apăra, părţi din corpul acestuia încep să dispară. Visul poate fi considerat unul oedipian. În vis, profesorul este chiar el, iar indiciile ce ţin de dispariţia fragmentelor din corp ne duc la complexul castrării. Elefantul îl reprezintă pe tatăl care îl poate altera fizic prin forţa sa, iar trompa este un simbol falic, dar nu doar atât, fiind şi un canal de sucţiune prin care se poate pătrunde în interiorul lui, pentru a-l distruge, ar completa Melanie Klein.

Întreaga scriitură redă fragmente de memorie ale celor implicaţi în tragicul eveniment, care sunt lipite, suprapuse, intercalate, pentru ca tabloul general să poată fi privit de la distanţă cu obiectivitate, dar analizat cu lupa să aibă tremurul, ezitările, stângăciile specifice subiectivismului. Însuşi titlul, O vară fără de sfârşit, ne sugerează că axa temporală se prelungeşte la infinit prin relatările pline de patos ale personajelor a unor întâmplări ce s-au petrecut în principal într-un interval de 5 zile. Impactul este fără de sfârşit în vieţile participanţilor, iar amintirea este însărcinată să prezerve acest efect. Ca şi freudismul, opera dezvăluie laturile întunecate ale omului, fără a le nega pe cele luminoase. Închei cu un citat dintr-o recenzie apărută în Library Journal:

Cartea lui Lee Martin este o explorare în abisurile memoriei, de unde personajele scot la iveală dorinţe neîmplinite, detalii ignorate şi tensiuni nerezolvate. Un roman de familie cu aparenţa unui thriller psihologic, o proză lirică şi fluidă care îşi va cuceri cititorii de la primele rânduri.