Psihanaliza si film in… „Labirintul lui Pan”

In agonia mortii, plutind ca in lichidul amniotic in sonoritatea hipertrofica a unui cantec de leagan (simbol al maternitatii, inocentei si protectiei), sfidand timpul care regreseaza, se naste o poveste: “In timpuri indepartate, intr-un tinut subpamantean, in care nu exista minciuna sau durere, traia o printesa – printesa Moanna. Printesa ravnea, insa, nespus la tinutul pamantean, la cerul albastru, la adierea vantului si rasaritul soarelui. Intr-o zi, impinsa de dorinta, printesa reuseste sa se furiseze si, urcand treptele putului care facea legatura cu regatul pamantean, ajunge la suprafata. Orbita, insa, de lumina zilei printesa isi pierde memoria, uitand cine era si de unde venea. Singura, lovita de frig, foame si boala printesa moare, lasand in urma durerea tatalui ei, dar si convingerea acestuia ca intr-o zi, chiar de-o va astepta pana la capatul lumii, fiica lui se va intoarce”. Tesuta din basmele Fratilor Grimm, aceasta poveste reprezinta laitmotivul filmului Labirintul lui Pan (2007), regia: Guillermo del Toro.

Plasata in Spania anului 1944, la sfarsitul Razboiului civil dintre republicani si armata franchista, actiunea filmului ilustreaza clar, atat la nivel social, cat si individual, antiteza bine / rau. Luptele de gherila, sustinute de partizanii republicani impotriva dominatiei fasciste, isi gasesc simetria la nivel individual in trairile profunde, proprii protagonistilor filmului.

Personajul principal al filmului, Ofelia, o fetita de 12 ani al carei tata fusese ucis in razboi, accepta, din dragoste pentru mama ei, o viata noua si o familie reintregita de un tata vitreg, Vidal, capitan in armata lui Franco, un om de o cruzime inimaginabila, extrem de intransigent si de discriminator si un fratior care urma sa se nasca in curand.

Desi se conformeaza situatiei impuse de mama ei, Ofelia nu se supune capitanului Vidal, pe care nu-l accepta niciodata ca tata si nici nu se lasa asimilata de atmosfera reala agresiva, tensionata de dualismul personajelor apropiate profesional capitanului Vidal – servitoarea Mercedes si doctorul Fereiro – dar spiritual partizanilor pe care ii ajutau din umbra. Descoperind misterul locurilor in care ajunsese, fetita alege sa se refugieze in fantastic, ca simbol al asertivitatii dand nastere unei alte antagonii – submisivitate / dominanta. Daca in plan real fetita isi pierduse valoarea, caci figura paterna, tatal vitreg extrem de arogant, o renega si devaloriza, iar figura materna, mama bolnava, neputincioasa, nu putea ameliora clivajul psihologic produs la copil, in plan imaginar fetita se regaseste, capata rolul central si se perfectioneaza. Nevoile ei pentru o figura paterna bine definita si devotata, pentru o figura materna participativa, protectoare, responsabila, pentru o familie inchegata, armonioasa, suportiva, securizata si securizanta, precum si nevoia de a folosi si proiecta pe cineva modelele parentale introiectate in perioada arhaica, isi gasesc satisfacerea in lumea fantastica pe care psihismul Ofeliei o crease, sau o descoperise. Necesitatea de a nu-l inlocui pe tata cu persoana capitanului Vidal este puternic evidentiata in film atat prin verbalizarea directa a Ofeliei, cat si prin efortul pe care fetita il depune in indeplinirea sarcinilor care ar fi adus-o mai aproape de familia pierduta – pierduta in plan fantastic de printesa Moanna, pierduta in plan real de Ofelia in momentul mortii tatalui ei.


Citeste despre psihoterapia psihanalitica a unui copil Asperger

Alternanta si contrastanta secventelor fantastice cu cele reale creioneaza la randul lor antagonii: pulsiuni de viata / pulsiuni de moarte, atemporal / temporal, mansuetudine / mizantropie. Pe de o parte, Ofelia, sfidand timpul si spatiul prin portalurile pe care le deschide intre real si imaginar, incearca sa insufleteasca ceea ce era sortit mortii (batranul smochin pe care-l salveaza de broscoiul ucigas); pe de alta parte, capitanul Vidal, blocat in spatiu, dependent temporal, “supus de dragul supunerii” dupa cum ii reproseaza doctorul Fereiro, sadeste in jurul sau teama, restrictie si moarte.

Istoria circulara a Ofeliei / printesei Moanna este opusa istoriei liniare a capitanului Vidal. Nasterea in aceeasi zi cu tatal, preluarea vocatiei tatalui, fixatia fata de timp care exista la tata si se naste la fiu in momentul in care timpul inceteaza sa mai existe pentru tata si contiguitatea acestui pattern la copilul care urma sa se nasca, denota caracterul liniar, aproape obsesiv-compulsiv din punct de vedere transgenerational al vietii capitanului Vidal. Coordonat de imperativul “trebuie” care genereaza in interiorul omului o violenta inefabila, capitanul Vidal, scindat de propriile-i dorinte pe care nu mai stie sau nu mai are puterea sa le recunoasca, devine un simplu instrument de culpabilitate si datorie fata de cel asupra caruia se proiectase narcisic si pe care il incorporase ca Ideal al Eului – tatal sau, reprezentantul Tatalui originar, clivat in totem si zeu. “Astfel, o religie a fiului se substituie religiei tatalui” (Michael Palmer, Freud si Jung despre religie).

Revenind la Ofelia, nu putem trece cu vederea travaliul psihologic al fetitei, lupta ei dureroasa de a renaste, de a se reinventa. Poate fi observat paralelismul intre trairile mamei si trairile fiicei. Daca mama traieste somatic travaliul nasterii, Ofelia, folosind drept model mama introiectata (ca obiect bun / rau) traieste psihologic travaliul renasterii propriului Eu.

Dihotomizata intre real si imaginar, fara a permite insa granitelor celor doua dimensiuni sa se dilueze una intr-alta, Ofelia trateaza cu responsabilitate si implicare emotionala atat sarcinile impuse in fantastic de Faun, cat si sarcinile pe care si le impune singura in realitate – s-o ajute si s-o protejeze pe mama ei suferinda. Prima sarcina desprinsa din fantastic ii aduce satisfacere in plan imaginar, dar are repercusiuni punitive in plan real, caci cerintele morale ale Supraeului – mama care-i daruise Ofeliei haine noi ce-i confereau o tinuta decenta la receptia organizata de tatal vitreg – intra in conflict cu satisfacerea pulsionala a Se-ului – descinderea Ofeliei in mediul silvestru retrograd, primitiv care stirbeste tinuta standardizata a copilei.

La cea de-a doua sarcina, Ofelia da frau liber libidoului si, gustand din bucatele interzise de pe masa capcaunului, descatuseaza destrudo (pulsiunea mortii) simbolizata de monstrul orb. Moartea spiridusilor devorati de capcaun reprezinta pretul pe care Ofelia il plateste pentru ca nu-si depaseste conditia narcisica si, eludand alegerea morala, se lasa dominata de propriile-i instincte. Atitudinea din antecamera capcaunului a unei Ofelii omnipotente si egocentrice (Eul ideal) denota regresia la perioada orala caracterizata de narcisismul primar.

Dezamagita de natura-i umana primitiva din cauza careia esueaza partial in indeplinirea celei de-a doua sarcini, Ofelia este de-a dreptul deznadajduita in momentul in care ii este deconspirat planul de salvare a mamei si participa terifiata la autodafe-ul matragunei care avea rolul de a salva viata acesteia. Atitudinea de inchizitor a mamei, care condamna trairile si actiunile fantastice ale Ofeliei, este extrem de dureroasa pentru fetita, adancind trauma psihologica in care se gasea. Vulnerabila si singura, Ofelia proiecteaza figura materna asupra servitoarei Mercedes. Cantecul de leagan intonat de Mercedes, tesut ca un liant – cordon ombilical simbolic – intre cele doua, ilustreaza o Ofelie regresata in perioada orala, cuibarita la pieptul femeii, intocmai ca pruncul care asteapta de la sanul-obiect bun satisfactie si protectie.

Parasita de Faun si spiridusi si de mama, care intr-un final moare, Ofelia pare pierduta, sortita alienarii. Dar nu alege alienarea, alege sa se salveze! Se intoarce pentru ultima data in fantastic pentru indeplinirea celei de-a treia si ultime sarcini. Curajul cu care-l infrunta pe capitanul Vidal (care, desi era ranit, era mai puternic decat Ofelia si era foarte motivat sa-si salveze fiul pentru contiguitate), curajul cu care alege sa-si sacrifice propria viata denota faptul ca fetita depasise egocentrismul conditiei umane si atinsese perfectiunea.

Respiratia spasmodica a Ofeliei agonizand pe marginea putului din care descinsese candva in mortalitate printesa Moanna, sangele picurand in interiorul putului pe lespedea trasata de cercuri ca intr-o spirala a devenirii fiintei, imaginea sculpturala a Faunului ce proteja o fetita si un prunc, cantecul de leagan pe care-l ingana Mercedes in incercarea de a alina suferinta fetitei, toate acestea descriu parca travaliul nasterii.

Deznodamantul travaliului somatic al mamei, care daduse nastere unui copil (o fiinta pura, imaculata) sacrificandu-si propria viata, apare in analogie cu finalul travaliului psihologic al fetitei care, prin sacrificarea / proiectia Eului ideal, infantil, narcisic (Ofelia), da nastere Idealului Eului, desavarsit, perfect integrat (printesa Moanna). Ultimul suflu al Ofeliei intr-o existenta erodata de suferinta, nedreptate si moarte, reprezinta prima suflare intr-o lume perfecta, neatinsa de cruzime, minciuna, subjugare. Ofelia metamorfozata in printesa Moanna devenise Idealul Eului! Era prima fiinta umana care, prin puritatea sufletului si a ideilor, reusise sa escaladeze muntele insingurat si culesese pentru sine trandafirul nemuririi, la care ceilalti muritori, inrobiti de suferinta si mortalitate nu avusesera nicicand acces.

Povestea capitanului Vidal se incheie odata cu moartea sa, caci fiul sau nu avea sa afle niciodata cine-i fusese tata. Povestea circulara a printesei Moanna, care, pentru o clipa de nonconformism, si-a sacrificat eternitatea si apartenenta familiala si a obtinut doar uitare si moarte, se incheie cu alegerea Ofeliei de a-si sacrifica viata si a depasi mortalitatea pentru a redeveni printesa Moanna, pentru a-si regasi originile si a-si redobandi nemurirea.

Continutul manifest al filmului creioneaza parca psihismul Ofeliei: coborarea in putul din labirint, ca descindere in Inconstient, Eul simbolizat de Faun si spiridusi ca mediatori intre real (Supraeu) si imaginar (Sine), scorbura batranului smochin si antecamera capcaunului ca parti ale Inconstientului populate de broscoi si capcaun ca pulsiuni ale mortii (destrudo) si de bucatele imbietoare, dar interzise, ca pulsiuni ale vietii (libidoul) precum si lumea reala care cenzura agresiv trairile si actiunile Ofeliei, ca imagine a Supraeului.

Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii

Externalizarea decizionala simbolizata de Cartea Rascrucilor care puncta atunci cand era necesar actiunea pe care urma s-o aplice Ofelia simbolizeaza imaturitatea, nevoia de confirmare, nevoia unui continator extern. Fiecare scena a filmului reprezinta o piesa dintr-un puzzle complet care este Eul Ofeliei. Trecuta pe sub furcile caudine, Ofelia reuseste in final sa devina completa, cu un Eu definitiv, consolidat. Asemeni pasarii pheonix, Ofelia moare pentru a renaste perfecta, desavarsita. Procesul de initiere/maturitate al printesei Moanna, pierduta intr-o lume pamanteana ostila, decadenta, se incheie cu sacrificiul suprem al Ofeliei, pe care suferinta existentei in aceeasi lume pamanteana potrivnica o innobilase.

Desavarsirea propriului Eu, nasterea ei din ea insasi precum fluturele din larva, inversarea cadrului imagistic in care ceea ce era fantastic devine real si posibil si ceea ce era real devine poveste simbolizeaza triumful Ofeliei in fata pervertirii, raului, alienarii si efemeritatii. 

Labirintul lui Pan – o umila proiectie