Iată un răspuns al doamnei Laurence Demaire la comentariile prilejuite de precedentul său articol – a fost publicat drept comentariu, dar cred că nu e inutil dacă îl republicăm aici, ca postare independentă, date fiind reacţiile şi opiniile suscitate:
De fapt, cifrele mele sunt subiective.Am făcut o paralelă cu ceea ce s-a întâmplat în Franţa imediat după cel de-al doilea război mondial: le-am lăsat încă vreo zece ani la periferia societăţii pe fetiţele-mame; la ţară, în centrul Franţei, încă se mai credea în deochi, mai ales în privinţa animalelor şi a bunurilor, mai puţin a oamenilor, exceptând poveştile de gelozie dintre adulţi… la toate acestea am adăugat absenţa psihologiei în timpul lungilor ani sub Ceauşescu, ca şi, după moartea lui, întârzierea cu care problema s-a bucurat de o privire socială şi psihologică, întârzierea cu care s-a acţionat… în tot acest timp, în Franţa eram invadaţi, din fericire, de conceptele lui Françoise Dolto, care susţinea răspicat – la radio şi în numeroasele ei cărţi – că bebeluşul este o persoană căreia trebuie să îi vorbim ca unei persoane, nu ca unui bebeluş care nu pricepe nimic. Acum avem în fiecare dimineaţă o emisiune: Les maternelles pe France 5, care a început de foarte mult timp… etc….
Dar mai ales am constatat cu surprindere că persoanele din anturajul meu nu se mai mirau la vederea practicilor magice, pentru că işi aminteau că le trăiseră în copilărie (două tinere femei, de 30 şi de 40 de ani). Cea mai recentă experienţă fiind următoarea: mama unei prietene apropiate devenise bunică şi, la botezul nepoatei sale, fiica ei a văzut cu tristeţe cum propria mamă a refuzat să işi ia primul nepoţel în braţe, de teamă să nu îi facă rău.
Ca să nu mai spun ce am văzut în centrele de plasament, între anii 1999 şi 2004!
Cam asta e. Pe curând!
