– Bine; sper, de dragul tău, că nu consideri penisul lui Carol drept altceva decât este de fapt. Sper că nu încerci să-i descoperi o simbolistică. Şi mai sper că nu faci o analiză complicată a acestei poveşti, în mintea ta bolnavă şi curioasă. Şi când spun „curioasă”, îţi dai seama că nu-ţi fac un compliment, nu?
Aşa i se adresează naratorul acestei poveşti bărbatului care îl ascultă docil pe bancheta din faţă. Doar nu mie, ce credeaţi? Este o călătorie cu trenul ca semnificant al călătoriei către un regat al inconştientului, în care scenariile psihice cele mai îndrăzneţe devin posibile. Şi oricât de multă repulsie îi stârneşte naratorului interpretarea psihanalitică, autorul pare să nu o dezavueze, ci chiar să o stârnească.
„Cucul”, primul dintre cele două micro-romane din volumul Cucul şi pupăza, este povestea închipuită de Will Self despre o femeie căreia îi creşte un penis. De unde până în acel moment era doar o casnică placidă, obedientă, cu o personalitate plată, Carol îşi dă frâu liber agresivităţii şi sexualităţii până atunci ţinute în captivitate.
Subsidiaritatea schimbării ei psihice, ca efect al metamorfozei fizice, impune câteva consideraţiuni cu privire la natura pulsiunii. Pulsiunea este reprezentantul psihic al stimulilor ce vin din corp. Ca atare, este normal ca apariţia unui falus să constituie o nouă sursă de excitanţi corporali, care să se traducă la nivel psihic printr-o pulsiune agresivă, care în corpul de femeie a lui Carol nu avea şanse de a fiinţa, fiind nevoie de o caracteristică bărbătească pentru a-şi atinge potenţialul maxim.
Începe să se comporte ca un mascul în toată vigoarea lui, iar agresivitatea se manifestă la început în forma ei moderată, cea verbală, continuând cu lovirea puternică a unui individ atunci când îi ameninţă teritoriul şi culminând cu omorârea cu sălbăticie a soţului în timpul unei partide de sex forţat, atent plănuite şi executate cu sânge rece, în care de data aceasta ea a avut rolul dominant.
Crima violentă ne arată că în acest caz, pulsiunea sexuală, trezită şi ea în urma noii achiziţii, care în genere este o pulsiune ce contribuie la conservarea şi perpetuarea vieţii, se pune în slujba pulsiunii de moarte şi conlucrează într-o intricare a pulsiunilor ce îi dă lui Carol sentimentul că nu a fost niciodată mai vie, că nicicând nu a trăit clipa cu o mai mare voluptate.
Se poate spune despre inconştientul lui Carol că fusese încuiat într-o cămăruţă mică, izolată fonic, iar acum se afla în sala cea mare, unde nu numai că vocea îi era auzită, dar ecoul reverbera în toată clădirea, până în tavanul unui Supraeu amuţit.
În timp ce aceasta capătă atribut falic, ironia face ca soţul ei să fie un „castrat”, lipsit de voinţă proprie, mereu sub papucul mamei, care încă avea o influenţă copleşitoare asupra lui. Alegerea partenerei de viaţă se face după chipul matern:
(…) nu fusese niciodată căsătorit cu Carol, ci cu un simulacru al ei, creat de propriile-i proiecţii mentale şi de indiferenţa mamei sale.
Observăm la Dan o fixaţie orală manifestată prin alcoolismul de care suferă şi fascinaţia pentru sâni şi activitatea de supt. Sânul ocrotitor şi hrănitor devine sânul care îi face rău? Mă tem că violarea şi omorârea lui de către Carol cer explicaţii sau speculaţii care să aibă o construcţie mai stufoasă şi mai temeinică.
La Dan fantasma de pătrundere în interiorul mamei şi de distrugere a acesteia din interior este atât de intensă încât pare aproape palpabilă:
Dintotdeauna, comportamentul sexual al lui Dan fusese vulnerabil, infantil, şi sentimental. Acuplarea aceea de pomină, când o râcâise pe Carol până ajunsese la orgasm, îl speriase teribil. Beat fiind, gemetele şi ţipetele ei îl şocaseră, făcându-l să creadă că acele trei mişcări o răniseră, că îi vătămaseră interiorul moale.
Pedeapsa fizică, exterioară, pentru gândurile sale, este întrucâtva similară cu pedeapsa pe care un psihotic, având o fantasmă asemănătoare, şi-o aplică distrugându-se din interior, urmărind ca scop ataşat fărâmiţarea scenariului fantasmatic.
În „noveleta” lui Self, scena finală nu reprezintă doar pedeapsa, ci şi actul în sine, cu roluri inversate, mama-substitut Carol fiind cea care îl posedă şi îl omoară chiar în timpul actului de o cruzime inimaginabilă.
Will Self recunoaşte că este autorul heterosexual aflat în cea mai strânsă legătură cu latura sa homosexuală şi nu se dezminte nici în acest roman. Homosexualul iubeşte un bărbat aşa cum a fost el iubit de mama sa. În „Cucul”, mamei îi este atribuită caracteristica masculină principală, iar simbolisticii îi sunt tăiate aripile, scena desfăşurându-se în planul concret.
Dincolo de dinamica interioară a lui Dan şi Carol, interesantă şi ofertantă din punct de vedere psihanalitic, onest ar fi să spunem că romanul vorbeşte, în planul cel mai accesibil cititorilor, despre rolurile care ne-au fost desemnate în funcţie de apartenenţa sexuală, iar acest aspect poate fi reperat dacă citim şi „Pupăza”, această „farsetă” ce şi-a găsit lesne locul între copertele volumului de faţă, deoarece tratează aceeaşi temă dintr-o perspectivă opusă, fiind vorba de un bărbat care se trezeşte cu un organ genital feminin în spatele genunchiului stâng. Dar despre asta, poate altădată.
Hermafroditismul este fără îndoială rezolvarea cea mai practică a invidiei de penis, primitiv, dar savuros înfăţişată în următorul paragraf:
La naiba cu toate deşteptele astea şi vociferările lor pline de invidie! Ştim tot ce e de ştiut despre labiile lor atârnânde, clitorisul de cetaceu şi duhoarea de Moby Dick! Dar penisului lui Carol aş putea să îi închin un imn. Oricum, penisul e o armă puternică, o tulpină solidă, prin care se scurge seva vieţii…
Nu-i de mirare că momentul în care lui Carol îi apare acea protuberanţă ce se va transforma în penis este consecutiv celui în care începe să se masturbeze, să se exploreze şi prin urmare să îşi descopere inferioritatea anatomică.
Pe de altă parte, Will Self, prin vocea naratorului, despre care aflăm că este chiar Carol, complet transformată în bărbat, ne vorbeşte despre castraţii autentici ai literaturii şi ai istoriei, cei cărora organul sexual le-a fost retezat nu doar imaginar
Şi-a aţintit privirea asupra bandajului însângerat care îi acoperea pantalonii şi l-a implorat pe Dumnezeu, oricine ar fi fost, să-i vindece fratele. Se ruga pentru noi toţi, fiindcă ştia ce avea să urmeze. Ştia că ne aşteaptă doar o serie de romane groase, greu de digerat, un soi de substitut pentru penis. Şi, dat fiind că nu mai putea să i-o tragă nimănui, Henry (James) a decis să ne-o tragă tuturor cu frazele lui alambicate, care să ne pătrundă minţile ca nişte scule în perpetuă erecţie.
…ca pentru a-şi arăta potenţa în comparaţie cu aceştia şi buna sa legătură cu Inconştientul, într-o operă în care umorul negru acoperit cu armura sa cea mai sadică nu prea lasă loc pentru sublimare, cu un „self-will” ce zdrobeşte simptomul în forma literară anemică pentru a face loc revărsării fantasmatice. Cred că aţi ghicit a cui era fantezia homosexuală pasivă. Vi-l mai amintiţi pe colegul de compartiment timid al povestitorului frenetic? Şi el este victima lui Carol, dar trăieşte pentru a spune povestea. Ei, doar nu era ca autorul cu nume atât de egocentric şi cu voinţă atotputernică să se omoare pe sine.
