În week-end-ul care tocmai a trecut, Cafeneaua Verona a Librăriei Cărtureşti a fost gazda unei extrem de incitante dezbateri publice pe tema filmului interactiv Green Hours propus de A. Şerban, în organizarea Asociaţiei Interdisciplinare de Psihanaliză Aplicată.

Creat cu câţiva ani în urmă ca exerciţiu de şcoală şi prezentat ulterior în cadrul unor festivaluri naţionale, filmul interactiv al lui Andrei Şerban a devenit deja un reper în domeniu, fiind primul exerciţiu de gen de la noi din ţară.

Dorinţa mea este aceea de a prezenta un nou tip de film care acum se află în avangarda cinematografului şi de a cere opinia membrilor Asociaţiei Interdisciplinare de Psihanaliză Aplicată în legătură cu două elemente foarte importante pe care le analizez în această perioadă, 

a declarat A. Şerban în deschiderea dezbaterii, punctând totodată câteva elemente extrem de importante pentru experimentul de „non-linearitate interactivă digitală” la care au participat membri AIPsA şi invitaţii săi.

Filmul interactiv este dedicat în exclusivitate mediului digital. Aceasta înseamnă că fără un computer, un film interactiv nu poate să fie vizionat. Filmul interactiv este dedicat unui singur spectator, cel care se află în faţa monitorului şi căruia i se spune utilizator. Acesta este un spectator activ, un spectator care foloseşte interactivitatea pentru a se implica direct în spaţiul narativ pe care îl oferă filmul interactiv şi care, din aceste cauze, a devenit utilizator (A. Şerban).

În cadrul dezbaterii, două calculatoare au fost puse la dispoziţia a doi utilizatori diferiţi, urmând ca aceştia să facă propriile alegeri pe drumul narativ al filmului, escaladând „geometria filmului interactiv”, alcătuită din naraţiunea non-liniară, agregatul şi nodul.

Ceea ce ni s-a propus în mod experimental în cadrul întâlnirii de sâmbătă a fost mai mult sau mai puţin alternativa unei dinamici interioare a unui spectator care şi-ar fi dorit în mod paradoxal să modifice înşiruirea cadrelor narative din filmele de tip multiplot atât de familiare unor regizori precum Quentin Tarantino, Peter Greenaway, Alejandro Gonzalez.

În filmul interactiv Green Hours sunt puse la dispoziţia spectatorului-utilizator 3 naraţiuni, independente până într-un punct. Fiecare naraţiune este marcată de o foarte scurtă istorie a câte unui personaj (respectiv o istorie de aproximativ 5 minute). În diferite noduri, ce opresc naraţiunea lineară (cursivă) a filmului, utilizatorul se opreşte şi el pentru a face o nouă alegere. Mai mult decât atât, la întâlnirea AIPsA cu filmul interactiv, realizatorul filmului a prezentat şi o variantă lineară, mai precis spus filmul interactiv a fost însoţit şi de primul exemplu de alegere pe care un utilizator poate să o facă, variantă numită în cazul A. Şerban Ultimele 5 minute.

Trecând prin dilema autenticităţii – inautenticităţii alegerii în cazul în care orizontul de opţiuni îţi este marcat şi implicit sever limitat de o serie de pre-alegeri ale unei structuri psihice, numită să zicem regizor al alegerii, externe utilizatorului, numit să zicem actor al alegerii, distincţia dintre naraţiunea non-lineara asociativă şi naraţiunea non-lineară interactivă, şi respectiv despre naraţiunea lineară şi non-lineară a suscitat un interes deosebit. Din perspectivă psihanalitică, non-linearitatea este o caracteristică a modului de funcţionare psihică umană, dar nu neapărat şi una pozitivă. Mai curând, non-linearitatea trebuie stapanită sub asuspiciile unei instanţe ordonatoare care să resemnifice orizonturi vaste de aşteptări. În prezenţa unei „autorităţi”, cum este cazul unei regizor de naraţiune filmică lineară, spectatorului îi este permisă regresia fără pericolul de a se pierde în ea. Linearitatea înseamnă, de fapt, efortul continuu al culturii de a stapâni pulsiuni primare destructurante, fiind în permanenţă în slujba structurării a ceea ce este sau tinde să fie destructurat. Consecinţa firească este ca naraţiunea lineară să predomine, având ca principală funcţie reconfigurarea simbolică. Altfel spus, non-linearitatea înseamnă rupere în bucăţi, linearitatea înseamnă aducere laolaltă. În cazul experimentului propus, „alegerea” utilizatorului revine grosso modo la travaliul revenirii permanente la linearitate, la structurat, cu fiecare ocazie cu cât naraţiunea se întrerupe, se destructurează în posibile două, trei sau cinci alegeri.

Mai mult decat atât, în timpul creării sau vizionării unui film, ceea ce intervine este cu precădere identificarea, mai precis spus: identificarea proiectivă a subiectului cu obiectul. Spectatorul se identifică cu un personaj sau cu elemente din poveste, pe care le investeşte. Spaţiul întunecat al sălii de cinema chiar încurajează acest lucru prin aceea că facilitează procesul prin care părţi din personalitatea spectatorului invadează şi se lasă invadate de elemente din film până la fuzionare, ceea ce filmul interactiv, non-linear nu permite (utilizatorul este menţinut activ în permanenţă, iar în situaţia în care bucăţi de liniaritate îl regresează, nodul îl va smulge din stare).

Filmul interactiv Green Hours, îşi propune chiar şi prin titlu să rămână deschis în faţa unui utilizator curios să parcurgă toate naraţiunile tripticului propus. Rămâne însă suficient de constrângător ca să suscite o serie de replici provocatoare: Green Hours este locul în care toate cele trei personaje se întâlnesc şi, prin aceasta, utilizatorul este direcţionat către un singur final: cel al locului de întâlnire al său însuşi, ca utilizator, cu cele 3 personaje şi povestea lor comună.

În acest context, rămâne – încă – de văzut ce înseamnă filmul interactiv şi care este relaţia sa cu un spectator redimensionat sau supradimensionat prin transcenderea graniţelor sale către actori-scenarist-regizor.

Izabella Ghiţă