Denise, 20 de ani, studentă la economie, aflându-se în pragul examenelor de licenţă, apelează la sprijinul unui consilier, Phil. Denise este îngrijorată că nu va avea rezultate bune, în condiţiile în care are un loc asigurat la cursurile de Master, dar care este însă condiţionat de obţinerea unei note bune. Denise îi spune lui Phil despre problema ei cu colega de cameră, Sue, de 21 de ani, studentă la psihologie, care învaţă în timp ce dă radioul la maxim. Atunci când îi adresează întrebări Denisei, Phil descoperă că, deşi ei nu îi place să înveţe în zgomot, nu a încercat niciodată realmente să pună capăt acestei situaţii. Cu sprijinul lui Phil, Denise dezvoltă următoarea cerere asertivă către Sue: «Ştiu că îţi place să înveţi cu radioul pornit, dar, până când termin cu examenele de licenţă, aş aprecia dacă, atunci când biblioteca este închisă şi trebuie să învăţ aici, ne-am putea învoi asupra unor perioade de linişte.» Din nou cu sprijinul lui Phil, Denise decide că mesajele ei vocale ar trebui să fie calme şi ferme, iar mesajele corporale ar trebui să includă un bun contact vizual şi păstrarea unei expresii faciale plăcute.
Phil îi cere apoi Denisei să joace rolul lui Sue care ascultă muzică tare la radio şi căreia i se cere de către ea (demonstrat de Phil) să aibă o discuţie cu privire la asigurarea liniştii. Denise joacă rolul lui Sue, iar Phil demonstrează mesajele verbale, vocale şi corporale asupra cărora s-au pus de acord anterior. Denise este mulţumită de modul în care îi cere Phil, dar spune că va avea nevoie să repete câteva răspunsuri privind variantele în care Sue ar putea să reacţioneze. Phil îi spune să se concentreze asupra îndeplinirii cerinţei iniţiale. Ei schimbă rolurile şi, de această dată, Denise îşi joacă propriul rol. Prima încercare este insuficient de asertivă. După ce i-a cerut Denisei să se evalueze, Phil o instruieşte, incluzând demonstrarea felului în care el a observat mesajele verbale, vocale şi corporale şi a modului în care ea ar putea să joace diferit. Cu o instruire continuă din partea lui Phil, Denise încearcă să exprime cerinţa de câteva ori, până când are destulă încredere în faptul că se poate descurca în mod rezonabil în situaţia reală. Apoi Phil lucrează cu Denise asupra modului în care ar putea să răspundă la diferitele reacţii ale lui Sue.
Iată un exemplu de consiliere psihologică din Manualul de consiliere recent tradus la Editura Trei. Autorul, Richard Nelson-Jones, este membru al Societăţii de Psihologie Britanice, al Asociaţiei Britanice de Consiliere şi Psihoterapie şi Director al Institutului Cognitivist Umanist de la Chiang Mai, Thailanda.
Apărută în original acum doi ani, cartea Manual de consiliere este un ghid accesibil şi totodată complet al procesului consilierii, având nu doar o parte teoretică, dar şi numeroase exerciţii care facilitează înţelegerea situaţiilor şi deprinderea abilităţilor de consilier. Care trebuie să fie orientate spre începerea şi structurarea procesului de consiliere, ascultarea activă, oferirea de provocări şi de feedback, facilitarea rezolvării de probleme, instruirea, demonstrarea şi repetiţia, strategiile pentru schimbarea gândirii, conducerea şi încheierea procesului de consiliere.
Ce este consilierea psihologică? Este o modalitate profesionistă de a rezolva probleme de viaţă, apelând la un specialist. Aceste probleme cu care ne putem întâlni zi de zi sunt dintre cele mai diverse: neînţelegeri cu partenerul de viaţă, lipsă de tonus şi stări de deprimare, timiditate, probleme cu copiii, lipsă de concentrare, stres la serviciu, bulimie, alegerea carierei, probleme de adaptare, probleme în exteriorizarea sentimentelor, depresia care apare odată cu ieşirea la pensie etc.
Cine poate acorda sprijin în astfel de situaţii? Aşa cum spune Richard Nelson-Jones în al său Manual de consiliere, există şase categorii de persoane apte de a face acest lucru. O categorie o reprezintă cea a psihoterapeuţilor şi consilierilor profesionişti, cu formări în cadrul unor cursuri acreditate – de exemplu psihologii clinicieni, consilierii psihologici, psihoterapeuţii, unii psihiatri şi asistenţi sociali. O altă categorie este cea a “paraprofesioniştilor” ori a “cvasiconsilierilor”, cu formare, dar neacreditaţi în calitate de consilieri profesionişti. O a treia categorie este cea a celor care se folosesc de consiliere şi de abilităţi de sprijin ca parte a muncii lor – muncă prin care se pune accentul pe predare, pe conducere, pe supervizare sau pe oferire de servicii religioase, de asistenţă socială, medicale, financiare, legale şi sindicale. Aceste activităţi pot cere uneori abilităţi de consiliere. O a patra categorie o reprezintă cea a consilierilor şi a persoanelor care acordă sprijin psihologic în regim de voluntariat, iar o a cincea categorie îi grupează pe cei care fac parte din reţele de ajutorare sau de sprijin în privinţe precum cultura, rasa, orientarea sexuală ş. a. În fine, a şasea categorie ar fi cea a persoanelor care acordă sprijin în mod informal – aşadar în calitate de prieten, de părinte, de soţ, de rudă sau de coleg de muncă.
O astfel de enumerare completă a celor care pot acorda consiliere şi sprijin psihologic în diferite situaţii poate fi utilă pentru a înţelege mai bine în ce constă activitatea consilierilor profesionişti – cei cărora li se adresează Manualul de consiliere. Odată deosebiţi aceştia de toate celelalte categorii, trebuie operată o altă distincţie, cea între consilieri şi psihoterapeuţi. O distincţie utilă, dar care nu trebuie absolutizată, întrucât de multe ori lucrurile nu sunt foarte clar separate: de fapt, nu de puţine ori ele se suprapun. În principiu, ar trebui să ştim că psihoterapeutul are în vedere mai mult tulburările psihice decât consilierea propriu-zisă, în diferite situaţii de viaţă. Apoi, psihoterapia acţionează mai profund şi este de mai lungă durată, fiind de cele mai multe ori asociată cu cadrul medical.
Manualul de consiliere al lui Richard Nelson-Jones oferă, cum spuneam, o privire completă asupra problematicii consilierii – începând cu precizarea persoanelor care se pot adresa unui consilier, continuând cu abilităţile necesare unui consilier, cu tipul de relaţie din consiliere şi cu alte informaţii care definesc cadrul consilierii. Restul cărţii, cea mai mare parte a ei – de fapt, corpul ei principal – este dedicat descrierii şi exersării tehnicilor aplicate în consiliere, a condiţiilor şi a situaţiilor care pot apărea în procesul consilierii.
Trebuie menţionat că şcolile cele mai influente în domeniul consilierii sunt cea psihodinamică, cea umanistă şi cea cognitiv-comportamentală. Fiecare dintre ele cuprinde mai multe aşa-zise “abordări”. De pildă, şcoala psihodinamică include abordarea prin psihanaliza clasică, freudiană şi pe cea a terapiei analitice (jungiană), iar şcoala umanistă se referă atât la abordarea inspirată de terapia centrată pe persoană, rogersiană, cât şi la terapia Gestalt, creată de Fritz Perls. Şcoala cognitiv-comportamentală face trimitere la terapia raţional-emotivă a lui Albert Ellis şi la terapia cognitivă creată de Aaron Beck.
Dacă ne referim la “modurile” de consiliere posibile, avem atunci de ales între consilierea unu-la-unu sau individuală, lucrul cu cupluri, lucrul cu un minigrup (cum ar fi cu câţiva profesori, studenţi sau muncitori) – şi, în fine, mai există şi consilierea de grup.
Domeniile mari de acţiune ale consilierului psihologic – am amintit deja în treacăt despre acestea – sunt: cultura (se referă la originile ancestrale ale unui grup sau la gradul de aculturaţie al cuiva), rasa, clasa socială şi diferenţierile care pot apărea aici, sexul biologic, identitatea de sex-rol asumat, starea civilă, orientarea sexuală şi afectivă, vârsta, dizabilitatea fizică, religia sau filosofia. Toate acestea sunt nivele la care pot apărea diferite probleme, iar persoanele care le suferă se pot adresa unui consilier psihologic şi se pot aştepta astfel la un sprijin calificat în precizarea situaţiei-problemă, a obiectivelor sale, a opţiunilor pe care le are şi a modului în care trebuie să acţioneze pentru a atinge aceste obiective. Consilierul psihologic are rolul de a explica aceste situaţii-problemă – dar mai ales de a-l pune pe client în situaţia de a înţelege în ce constau ele. În plus, într-o a doua etapă, el trebuie să vadă cum le poate depăşi – şi, de ce nu, să exerseze în acest scop, asumându-şi diferite roluri – precum am văzut în exemplul de la început.
O activitate care nu este atât de complexă precum cea a unui psihoterapeut, dar nu este nici simplă sau uşoară. Există situaţii în care apelul la psihoterapeut nu este poate necesar, cât un sprijin necesar, directiv, de la un consilier psihologic, într-o situaţie concretă. Despre cum poate fi acordat acest sprijin, despre scopul acordării lui, tehnicile folosite şi feluritele situaţii care pot apărea – putem citi în Manualul de consiliere scris de britanicul Richard Nelson-Jones şi recent tradus la Editura Trei.
Subscrieţi la Cafe Gradiva
Primiţi în flux sau email evenimentele, ideile şi interpretările cu sens.
