…este titlul unui text al Juliei Kristeva, tradus şi publicat în două părţi, în ediţiile de săptămâna trecută şi de ieri ale săptămânalului Observator cultural. Textul este decupat dintr-o carte din 2005 a celebrei semioticiene şi psihanaliste franceze, intitulată La haine et le pardon.

Un text foarte interesant, din care iată mai jos un fragment:

Sprijinită pe Sfîntul Augustin şi pe Heidegger, dar şi pe Freud, concepţia despre naraţiune propusă de Paul Ricœur sondează atît fundamentele teoriilor literare formaliste, cît şi pe cele ale psihanalizei. Depăşind cercul mimesis-ului, pe care-l scoate în evidenţă (mimesis I: preînţelegerea; mimesis II: împărăţia lui „ca şi cum“; mimesis III: restituirea timpului lui a acţiona şi a suferi), deschiderea a ceea ce el numeşte „limita superioară a procesului de ierarhizare a temporalităţii“ a condus, în opera sa, la o reflecţie care n-a încetat să se încrucişeze cu ideile cele mai riscante: „Întrebarea cea mai serioasă pe care o poate pune această carte, scrie Paul Ricœur, este aceea de a şti în ce măsură o reflecţie filozofică asupra narativităţii şi a timpului ne poate ajuta să gîndim împreună eternitatea şi moartea“ (2). În această perspectivă şi presupunînd că temporalitatea naraţiunii nu se reduce nici la cea a povestirii, nici la cea a subiectului, ci se deschide către planul ontologic al istorialităţii şi către „cine-le“ fiinţei din faţa mea, Paul Ricœur introduce încă de la început problema naturii acestei „derivaţii“ a temporalităţii către istorialitate. Prelungirea naştere/moarte, mutabilitatea, conştiinţa de sine nu sînt suficiente, după el; el adaugă o dimensiune nouă la această descriere, dimensiunea „co-originară“ a constanţei de sine, care se iveşte din clipa în care chestionăm „cine-le“ fiinţei din faţa mea: constanţa de sine nu poate exista „fără sui-referinţa promisiunii şi a culpabilităţii“ (3). Dimensiunea etică şi politică a Sinelui se regăseşte astfel în centrul meditaţiei despre timp şi naraţiune, din momentul în care ea îşi fixează ca orizont eternitatea şi moartea.

În acest punct precis ar putea să se înscrie adeziunea psihanalistului în acelaşi timp cu chestionarea timpului narativ, după Paul Ricœur. Într-adevăr, pentru filozof, inconştientul freudian apare ca o naraţiune care plonjează într-un déjà-là, pe care intersubiectivitatea curei de tratament îşi propune să o re-povestească cu scopul de a o interpreta (4). Concepînd cura analitică de tratament ca pe un „sistem de reguli pentru a re-povesti întîmplările de viaţă şi a le ridica la rangul de descrieri de diagnostic“, Paul Ricœur constată că această „povestire enunţată“ provine dintr-o „povestire potenţială şi incoativă“, „nepovestită sau refulată“: „prioritatea acordată întîmplării nepovestite încă poate servi instanţei critice împotriva oricărei emfaze asupra caracterului artificial al artei de a povesti“ (5).
Trebuie să recunoaştem că, insistînd asupra intersubiectivităţii metodei talking cure şi legînd interpretarea analitică de hermeneutică, Paul Ricœur a fragilizat temeliile medicalizării curei analitice de tratament. Cu toate acestea, el ar fi trebuit să se ferească să ajungă la deducţia că transferul se reduce la dialogul dintre două psihisme, reducţie care a provocat furia lui Lacan. Căci, dacă rămînem fideli ideii că analiza obiectivează dorinţa inconştientă a celuilalt dîndu-i un sens şi că viaţa psihică este înţeleasă ca un dialog neterminat între o naraţiune în curs şi fără capăt şi o interpretare care îi oferă, în sfîrşit, sensul ei istoric, istorial chiar, analistul devine atunci garantul actualizării dorinţei de interlocuţie. Din această obiectivare a naraţiunii nu decurge numai riscul unei posibile poziţii de stăpînire, mai mult sau mai puţin perverse, pe care analistul ar putea fi tentat să o ocupe vizavi de pacient. Într-un sens mai profund, asistăm aici la construirea unei concepţii şi a unei practici obiectiviste a istoriei psihice, a aparatului psihic şi a curei de tratament.

Nu vorbesc de studiile asupra „relaţiei de obiect“ în psihanaliză, a cărei pertinenţă este incontestabilă, ci de împotmolirea aventurii psihanalitice în ceea ce Merleau-Ponty numea „deviaţia obiectivistă“ (6): dependenţa subiectului faţă de obiect (tată sau mamă) este reificată; pulsiunea este ea însăşi închipuită ca un fapt al conştiinţei (forţă obiectivabilă şi reprezentare obiectivată); topografia aparatului psihic conduce la un „realism al instanţelor“; procesul analitic este gîndit în termeni de „identitate“ şi de „lege“ în care omul a putut fi încadrat de la Sfîntul Pavel şi pînă la Nietzsche; psihanaliza este redusă la o tehnică etc. Aceste tendinţe obiectiviste, care pot îmbrăca aspecte psihologice, empiriste, lingvistice sau filozofice, ignoră originalitatea poziţiei freudiene şi pe care Freud o defineşte astfel în Inconştientul (1915): „A se elibera de semnificaţia simptomului conştienţial“ (7).