Omul este un actor, un actor al psihodramei, spune Moreno

Cel care avea să fie întemeietorul noii orientări psihoterapeutice a psihodramei, Jacob Levy Moreno, se naşte la data de 18 mai 1889 la Bucureşti, în Regatul României, din părinţi evrei sefarzi – cu strămoşi porniţi, pe ramura negustorească a tatălui, de la Constantinopol, via Plevna şi ajunşi la Bucureşti, iar pe ramura mamei din Călăraşi. În 1894, tânărul Jacob de numai cinci ani se mută cu familia la Viena, într-un mediu de o extraordinară efervescenţă intelectuală şi creatoare. Aici devine student la filosofie şi la medicină (cu interese psihiatrice) şi începe să-şi contureze şi să-şi aplice ideile novatoare. În 1925, după o lungă şi foarte fertilă perioadă vieneză, emigrează în Statele Unite, unde îşi dezvoltă în continuare concepţiile sale originale. La 14 mai 1974, la vârsta de 85 de ani, moare la casa sa din Beacon, New York.

Expuse pe larg de Jacob Levy Moreno însuşi, în cartea Scrieri fundamentale. Despre psihodramă, metoda de grup şi spontaneitate, recent tradusă la Editura Trei – ideile sale se plasează flagrant şi declarat în opoziţie cu cele ale lui Sigmund Freud, a cărui nouă şi revoluţionară concepţie, psihanaliza, tocmai pornise din Viena să cucerească lumea. Deşi, aşa cum se întâmplă cu mulţi dintre oponenţii lui Freud, Moreno pare atras totuşi de psihanaliză, dar ţine să-i aducă el însuşi corecţii esenţiale. Eu pornesc mai departe din punctul în care dv. îl lăsaţi pe pacient, se pare că i-ar fi spus odată părintelui psihanalizei. Principala nemulţumire a lui Moreno pare să fie faptul că psihanaliza doar interpretează, doar analizează ideaţia şi visele pacientului, ceea ce, pe lângă faptul că îi lasă impresia unei îngrădiri din partea psihanalistului, îl nemulţumeşte pe Moreno prin pasivitatea cadrului, a scenei – care îi sugerează o ineficienţă de principiu. Această critică a sa nu e de altfel una originală în epocă – e doar una dintre multe altele care i se aduc psihanalizei. Moreno va imagina un cadru mult mai acţional, bazat nu atât pe interpretare, cât pe joc. Pe joc chiar într-un sens teatral, dar totodată terapeutic, aşa încât “actorul” / pacientul îşi poate da seama, din şi prin acţiunile sale, de sensurile inconştiente – şi chiar mai important pentru Moreno, le poate realiza şi integra personalităţii sale.

Aşa apare “Teatrul Spontaneităţii” (Stegreiftheater), în care Moreno distribuie mai întâi copii, iar ulterior, dezvoltându-l, adulţi. Aşa apar psihodrama (teatrul individului) şi sociodrama (teatrul grupului), bazate pe jocul de rol. Pentru Moreno, importantă este “ştiinţa acţiunii” şi totodată cea a interacţiunii. Interesul său pentru teatru creează fundalul acţiunii sale terapeutice.

Omul este un actor,

obişnuieşte el să afirme. Este totodată interesat să-şi aducă importante contribuţii la sociometrie şi la terapia de grup, încă foarte absentă în epocă (şi, de altfel, unul dintre punctele lui de dezacord cu psihanaliza timpului).

În ceea ce priveşte psihodrama, principala sa “invenţie” – aceasta

poate fi definită ca ştiinţa care explorează “adevărul” prin intermediul metodelor dramatice. Ea are de-a face cu relaţiile interpersonale şi lumile particulare.

Psihodrama are cinci “instrumente”: scena (care oferă un “spaţiu viu” extrem de flexibil, spre deosebire de “spaţiul viu al realităţii” care “este adesea îngust şi constrângător”); subiectul ca actor (cu lumea sa particulară, liber exprimabilă pe scenă); regizorul (cu întreita funcţie de producător, consilier şi analist); personalul de ajutoare terapeutice sau eurile auxiliare (care sunt prelungiri exploratorii ale regizorului şi ale subiectului); şi, în fine, audienţa (ca o cutie de rezonanţă).

În volumul Scrieri fundamentale tradus la Editura Trei, Jacob Levy Moreno tratează despre psihoterapia de grup, despre conceptele de spontaneitate şi catharsis, despre conceptul determinant al “rolului”, despre aşa-zisele “tehnici de producţie psihodramatice”, despre sociometrie etc.

Iată, mai jos, un exemplu de caz, urmată de o explicaţie teoretizantă, care ne poate da o idee despre concepţia şi abordarea atât de specifice ale lui Jacob Levy Moreno (dezacordul cu psihanaliza este inclus):

Pacientul, Martin Stone, a venit la Beacon pentru tratament, uneori împreună cu soţia sa, o dată pe săptămână, în timpul verii anului 1941. La două zile după a doua şedinţă de tratament a avut loc acest vis. Producţia psihodramatică a visului a fost înregistrată cu un reportofon, iar un observator din auditoriu a notat acţiunile şi interacţiunile dintre personajele visului. În afară de acest cuplu, de psihodramaturg şi de euri auxiliare, la această şedinţă au participat alţi şase pacienţi. Soţia a fost absentă. După ce visul lui Martin a fost produs, pacienţii au fost încurajaţi să se raporteze la producţie şi să comunice unele dintre propriile vise. […]

Obiectivul tehnicilor psihodramatice este acela de a stârni visătorul să producă visul, şi nu de a-l analiza pentru el. Chiar dacă există siguranţa că analiza este obiectivă şi de încredere, este de preferat ca analiza să fie transpusă în producţie de către visător.

Primul stadiu al producţiei a fost visul pe care Martin l-a avut, la nivelul realităţii, la o dată specifică; după aceea, Martin a fost în mod inconştient propriul său producător. Scena producţiei a fost în mintea celui care doarme; visătorul a halucinat toate eurile auxiliare şi obiectele auxiliare. Nu a fost nimeni cu care să împărtăşească visul; a fost singurul agent al procesului său de încălzire, iar finalul visului, plăcut sau neplăcut, l-a avut doar pe el ca martor şi observator.

J. L. Moreno înfiinţează primul Teatru de Psihodramă în 1936, la Beacon, New York

Al doilea stadiu al producţiei are loc într-un teatru de psihodramă; aici este locul în care începe terapia. Pe măsură ce visătorul începe să repună în scenă propriul său vis, cu ajutorul regizorului şi al eurilor auxiliare, configuraţiile manifeste şi cele latente ale visului ies la iveală în mod natural. Orice poate dezvălui visătorului o analiză verbală este dispus în termeni direcţi, acţionali. Visătorul nu trebuie să «fie de acord» cu analistul. Propriile acţiuni îi spun acestuia şi auditoriului ce procese au loc în mintea sa. S-ar putea spune că în loc să fie analizat prin analiză, este analizat prin producţie. Analiza este inclusă în producţie. Reprezintă un avantaj faptul că învăţarea nu ia forma analizei, ci forma trăirii unei acţiuni, o formă de auto-realizare prin intermediul visului. Dincolo de acest aspect, visătorul scoate la iveală experienţele care atât în analiză, cât şi în întreaga comunicare verbală, sunt ghicite şi adesea nu sunt de încredere, sau cel puţin sunt limitate.

Moreno conducând o reprezentaţie de psihodramă, New York, 1948

Al treilea stadiu al producţiei visului este stârnirea pacientului să extindă visul dincolo de finalul pe care natura l-a stabilit pentru visător, sau cel puţin de finalul pe care şi-l aminteşte. Este încurajat să reviseze visul, să continue visul pe scenă şi să îl finalizeze într-o manieră care lui i se pare mai adecvată sau care îi aduce un control mai bun al dinamicii latente care îl deranjează. O astfel de procedură devine un veritabil “test al visului” şi conduce la o formă intensă de catharsis, care poate fi numită “catharsis al visului”. Acest tip de “învăţare prin vis” duce la stadiul următor.

Al patrulea stadiu găseşte pacientul iarăşi în propriul său pat, dormind, aşa cum făcea în primul stadiu in situ, în realitate. El este din nou propriul său regizor, halucinându-şi propriile personaje şi obiecte din vis. Dar ceea ce a învăţat pe parcursul producţiei active a visului, poate aplica acum – la acelaşi vis, dacă este unul recurent, sau la un alt vis similar pe care îl face. Se poate vorbi aici şi de “sugestie post-psihodramatică” aşa cum se vorbeşte despre sugestia post-hipnotică. În ambele cazuri, o operaţie are acces la activităţile inconştiente ale pacientului la mult timp după ce a fost expus la ea, şi are acces la un nivel profund al acţiunii, în timpul somnului, în cazul de faţă; el devine propriul său terapeut în vis…

Recenzie difuzată în emisiunea Dosarele PSI de la Radio România Cultural.