Charlie este un tânăr afacerist. Atunci când tatăl său moare, află cu surprindere că are un frate, Raymond, de care nimeni nu-i vorbise până atunci. Un frate autist, dar care primeşte toată moştenirea tatălui. Vrând-nevrând, Charlie îl ia pe fratele său la acasă şi o vreme trăiesc sub acelaşi acoperiş. Din milă, dar şi din curiozitate, într-o bună zi partenera lui Charlie, Suzanne, îl sărută pe Raymond şi îl întreabă:
Ce simţi?
Ceva umed,
răspunde fratele afectat de autism. Poate că filmul Rain Man din am citat această secvenţă nu urmează întru totul definiţia medicală a autismului. Însă scena este extrem de relevantă. Dincolo de identificarea pripită a autiştilor cu persoanele izolate social, incapabile de trăiri afective sau blocate în câteva şiruri de cuvinte pe care le repetă în neştire, dincolo de toate acestea, secvenţa amintită este spune foarte mult despre natura autismului.
 |
| Imagine din filmul Rain Man (r. Barry Levinson, 1988) |
Este vorba despre o neputinţă de a vedea dincolo de obiectele şi acţiunile individuale, de a da sens unui gest, de a interpreta o metaforă, de a înţelege expresiile afective ale celorlalţi. Secvenţa cinematografică este discută de specialistul olandez în comunicare Theo Peeters în volumul Autismul. Teorie şi intervenţie educaţională, recent tradus la editura Polirom. Iată cum comentează autorul olandez scena cu pricina:
Rain Man are dreptate: dintr-o perspectivă strict perceptivă, un sărut este umed. Dincolo de acea senzaţie, îi este greu să înţeleagă emoţia, să adauge semnificaţii percepţiei literale.
Miza întregii cărţi va fi să demonstreze că tocmai această incapacitate de a conferi semnificaţii este vinovată pentru simptomele autiste. Un lucru greu de priceput pentru o persoană normală, care are un limbaj interior şi pentru care lumea are ordine şi sens. În fond, atât aparenta insensibilitate, cât şi neadaptarea socială nu vin din încăpăţânare şi nici din retard mintal sau din vreo patologie psihiatrică. ”Tulburarea pervazivă de dezvoltare”, cum este botezat autismul în manualul de diagnostic, constă în dificultatea specifică a bolnavului de a înţelege ce aude şi vede, o problemă mult mai profundă decât proverbiala izolare socială, aflăm din volumul Autismul. Teorie şi intervenţie educaţională.
 |
| Sacoşă realizată de Dubai Autism Center |
Theo Peeters, specializat în neurolingvistică şi psihoeducaţie, insistă asupra felului în care comunicarea şi înţelegerea autiştilor sunt bruiate de gândirea lor ”lipită”, cumva, de obiecte, de aici şi acum. Cei afectaţi suferă de un exces de ”literalitate”: ei nu pot înţelege metaforele şi sensurile abstracte. Un băieţel autist se miră când vede nişte roşii verzi şi replică:
Astea nu sunt roşii, sunt verzi.
La fel, o fetiţă căreia mama îi spune
Șterge-te pe picioare,
se va descalţa, îşi va scoate şosetele şi va începe să-şi frece energic picioarele de preş. Însă acestea sunt, într-un fel, cazuri fericite. Pentru că la vârsta timpurie, mulţi copii autişti nu reuşesc să priceapă nici măcar sensul literal.
Referindu-se la obsesia unor pedagogi sau părinţi care cer copilului autist să vorbească, să articuleze sensuri, Theo Peeters spune că aceasta este o cale greşită. Trebuie început, crede el, de la mijloace mai simple, mai intuitive, de comunicare. Imaginile şi limbajul pictogramelor ar putea fi, iniţial, o metodă mai eficientă de comunicare. În carte găsim exemplul unui orar construit din imagini succesive: o chiuvetă, un pahar, o bicicletă, un autobuz, toate indicând secvenţele unei zile: de la spălatul pe mâini şi de la activităţile didactice până la joacă şi la întoarcerea acasă.
 |
| În luna mai 2006, revista Time dedica un număr problemei autismului |
Pare un exemplu simplist, dar autorul olandez ne aminteşte că n-avem voie să cerem prea mult de la un copil autist. Important e ca el să fie familiarizat cu nişte rutine care să-i pună ordine în viaţa interioară destul de haotică. Din aceste rutine face parte şi alfabetul vizual, ideal pentru construcţia ulterioară a unei exprimări verbale mai aproape de normal.
Toată gândirea mea este vizuală,
mărturiseşte un adult cu autism. Atunci când se gândeşte la un concept abstract, cum este cel al ”relaţiilor umane”, vede nişte uşi din sticlă ce trebuie manipulate cu multă grijă, iar dacă i se cere să se gândească la conceptul de ”pisică”, tot ce-i vine în minte sunt doar pisicile de care le-a cunoscut în mod particular.
Părinţii şi psihopedagogii direct interesaţi de cartea dedicată autismului vor găsi sugestii pentru integrarea copiilor autişti în clase normale şi ulterior în societate. Însă Theo Peeters avertizează că handicapul îşi va pune amprenta pe toată viaţa şi că inserarea copilului autist în grupuri noi poate fi o dezamăgire, dacă nu e pregătită cu grijă – fără schimbări majore, care l-ar putea înspăimânta, dezechilibra, pe copilul afectat.
Victor Popescu
