Cauza copiilor-cetăţeni sau despre „Dificultatea de a trăi”

Françoise Dolto, Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii, Editura Trei, 2009

Fiul meu, Jean, avea doi ani şi jumătate. Suntem invitaţi la cină la nişte prieteni, dar eu uit să notez invitaţia şi nu ne ducem. A doua zi, prietenii respectivi îmi telefonează. Jean se uită la mine şi îmi vede figura descumpănită când îmi dau seama că am uitat. Se agită preocupat şi se învârte supărat în jurul meu spunându-mi: „Mama, ai o figură «cam, cam»”. Era expresia pe care o folosea când vedea o umbră pe chipul mamei, care pentru el reprezenta seninătatea olimpiană… Ceea ce însemna: „Ce se întâmplă?” Îi spun: „Vezi şi tu, nu-mi place ce am făcut!” El întreabă: „Şi tata, ce o să spună?” Îi răspund: „O să spună: «nu mă pot baza pe soţia mea. Ea trebuie să ţină minte că urmează să mergem în vizită sau că suntem invitaţi la masă…» şi aşa şi este. Gata! Ţi-am spus tot!” şi chiar eram foarte supărată.

Jean pleacă, iar eu, foarte amărâtă, nu mă pot împiedica să nu întorc mai departe pe toate feţele cina ratată. Peste câteva clipe îl văd pe Jean că se întoarce cu o cască pe cap şi înarmat până-n dinţi cu un fel de puşcă, cu nişte arcuri cu săgeţi, centiroane, un soi de sabie, pe scurt, cu tot ce a găsit pe post de echipament reprezentativ, însemne ale autorităţii şi ale gloriei victorioase. Se aşază în faţa mea şi îmi spune pe un ton agresiv: „Păi, să ştii, dacă nu îţi place ce ai făcut, gata”, şi îşi azvârle pe jos casca, centironul, sabia…, „de-acum înainte am să fiu rău, am să fiu un băiat rău toată viaţa mea”, iar cu o voce tot mai puternică strigă: „Şi am să fiu un nimeni! Gata!” Furioasă pe reacţia lui şi la fel de supărată pe ce făcusem eu, mă trezesc că dau un şut în tot acel arsenal şi îi spun: „Să ştii că nu o să-mi schimb mutra de dragul tău, lasă-mă-n pace!” Jean adună totul fără să mai scoată o vorbă şi pleacă. Iar eu îmi văd de treburile obişnuite în acea duminică dimineaţă şi încetul cu încetul mă liniştesc de tot. Peste o oră, Jean vine înapoi, se învârte pe lângă mine şi îmi spune: „Nu prea-ţi place ce ai făcut… dar mai încolo, diseară, când tata o să te certe puţin, o să-ţi placă ce-ai făcut.” Îi răspund: „Bineînţeles! – Şi tata o să spună că eşti o soţie bună? – Bineînţeles! – Şi atunci ce o să faceţi? – Păi, o să le ducem flori prietenilor. – Şi pe urmă, gata, o să-ţi placă iar ce ai făcut? – Sigur. – Atunci eşti o mamă bună, pot să-mi pun iar puşca şi casca.”

Acest exemplu de psihanaliză sau interpretare ad-hoc, spontană a copilului e desprins din cartea Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii de Françoise Dolto, fiind chiar un caz inspirat de fiul celebrei psihanaliste franceze. Cartea a fost nu demult tradusă la Editura Trei şi are o dimensiune respectabilă de peste 600 de pagini, fiind alcătuită din diferite articole şi conferinţe ale lui Dolto. Aşa cum spune de altfel prefaţatorul francez, Gérard Guillerault, este cea mai diversă lucrare a lui Dolto.

Şi pentru că tot am vorbit atât în emisiunea Dosarele PSI despre maternologie – şi despre trezirea conştiinţei în Franţa postbelică a ce va să zică şi să însemne maternitatea, precum şi faptul că infantul este o fiinţă cu nevoi şi psihologie proprie şi interpretabilă, iată că acum abordăm o carte a celei care a fondat, practic, psihanaliza copilului în Franţa. A celei care a desfăşurat o intensă activitate clinică în lucrul cu copiii, Françoise Dolto, activitate prelungită însă şi dincolo de uşa cabinetului, în câmp social şi cultural, întemeind instituţii celebre precum Casa Verde şi aducând în atenţia publicului şi a intelectualităţii interpretarea de tip psihanalitic aplicată în domeniul pediatric. Aşa cum s-a spus, Françoise Dolto a susţinut şi chiar a militat pentru “cauza copiilor”, pentru copil în calitate de “copil-cetăţean”, declanşând o aşa-zisă “revoluţie a paşilor mărunţi”.

Ei bine, iată chiar subiectul cărţii Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii, recent apărută la Editura Trei. În cuprinsul ei, putem afla o diversitatea mare de situaţii care pot apărea în raportul dintre copii şi părinţi, putem înţelege de ce copilul funcţionează ca primul psihoterapeut al părintelui său şi putem găsi, poate, şi unele răspunsuri la probleme mai concrete sau mai generale care ţin de dinamica psihică a copiilor. Dar, mai bine decât rezumată, ea poate fi citită.