Françoise Dolto, Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii, Editura Trei, 2009
Fiul meu, Jean, avea doi ani şi jumătate. Suntem invitaţi la cină la nişte prieteni, dar eu uit să notez invitaţia şi nu ne ducem. A doua zi, prietenii respectivi îmi telefonează. Jean se uită la mine şi îmi vede figura descumpănită când îmi dau seama că am uitat. Se agită preocupat şi se învârte supărat în jurul meu spunându-mi: „Mama, ai o figură «cam, cam»”. Era expresia pe care o folosea când vedea o umbră pe chipul mamei, care pentru el reprezenta seninătatea olimpiană… Ceea ce însemna: „Ce se întâmplă?” Îi spun: „Vezi şi tu, nu-mi place ce am făcut!” El întreabă: „Şi tata, ce o să spună?” Îi răspund: „O să spună: «nu mă pot baza pe soţia mea. Ea trebuie să ţină minte că urmează să mergem în vizită sau că suntem invitaţi la masă…» şi aşa şi este. Gata! Ţi-am spus tot!” şi chiar eram foarte supărată.
Jean pleacă, iar eu, foarte amărâtă, nu mă pot împiedica să nu întorc mai departe pe toate feţele cina ratată. Peste câteva clipe îl văd pe Jean că se întoarce cu o cască pe cap şi înarmat până-n dinţi cu un fel de puşcă, cu nişte arcuri cu săgeţi, centiroane, un soi de sabie, pe scurt, cu tot ce a găsit pe post de echipament reprezentativ, însemne ale autorităţii şi ale gloriei victorioase. Se aşază în faţa mea şi îmi spune pe un ton agresiv: „Păi, să ştii, dacă nu îţi place ce ai făcut, gata”, şi îşi azvârle pe jos casca, centironul, sabia…, „de-acum înainte am să fiu rău, am să fiu un băiat rău toată viaţa mea”, iar cu o voce tot mai puternică strigă: „Şi am să fiu un nimeni! Gata!” Furioasă pe reacţia lui şi la fel de supărată pe ce făcusem eu, mă trezesc că dau un şut în tot acel arsenal şi îi spun: „Să ştii că nu o să-mi schimb mutra de dragul tău, lasă-mă-n pace!” Jean adună totul fără să mai scoată o vorbă şi pleacă. Iar eu îmi văd de treburile obişnuite în acea duminică dimineaţă şi încetul cu încetul mă liniştesc de tot. Peste o oră, Jean vine înapoi, se învârte pe lângă mine şi îmi spune: „Nu prea-ţi place ce ai făcut… dar mai încolo, diseară, când tata o să te certe puţin, o să-ţi placă ce-ai făcut.” Îi răspund: „Bineînţeles! – Şi tata o să spună că eşti o soţie bună? – Bineînţeles! – Şi atunci ce o să faceţi? – Păi, o să le ducem flori prietenilor. – Şi pe urmă, gata, o să-ţi placă iar ce ai făcut? – Sigur. – Atunci eşti o mamă bună, pot să-mi pun iar puşca şi casca.”
Acest exemplu de psihanaliză sau interpretare ad-hoc, spontană a copilului e desprins din cartea Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii de Françoise Dolto, fiind chiar un caz inspirat de fiul celebrei psihanaliste franceze. Cartea a fost nu demult tradusă la Editura Trei şi are o dimensiune respectabilă de peste 600 de pagini, fiind alcătuită din diferite articole şi conferinţe ale lui Dolto. Aşa cum spune de altfel prefaţatorul francez, Gérard Guillerault, este cea mai diversă lucrare a lui Dolto. 
Copiii noştri poartă în spate datoriile noastre, spune Dolto, datorii în sens de dinamică nerezolvată, de experienţe nefericite refulate în noi; copiii noştri le moştenesc, după cum ne moştenesc darurile şi calităţile dinamice în sens pozitiv.
În textele volumului este vorba – potrivit chiar cuvintelor autoarei –
în principal despre copil, despre problemele acestuia de dezvoltare şi despre modalităţile de a le depăşi. Va fi vorba şi despre părinţii acestuia, despre angoasele lor, despre felul în care se ocupă ei de copil şi îl călăuzesc în viaţă. Astăzi, părinţii îşi pun o mulţime de întrebări, nu au încredere în ei înşişi. Este ceva normal, dată fiind viteza de evoluţie a vieţii sociale, declinul valorilor care, pentru părinţi, erau altădată valori sigure şi care astăzi nu mai sunt defel aşa. Drept care, ei nu mai au ca odinioară încredere în ei înşişi, deoarece nu ştiu ce viitor îi pregătesc copilului lor, deoarece toate valorile se modifică din zece în zece ani, iar uneori chiar şi mai repede.
Aceste cuvinte Dolto le scrie cu decenii în urmă, dar ele sunt valabile şi astăzi – cu atât mai mult la noi, în România, într-o societate în plină şi profundă schimbare, aşa cum a fost ea în ultimii 20 de ani.
Psihanalistul îi poate ajuta pe părinţi în mod indirect, prin travaliul pe care îl face cu ei în cadrul analizei; în felul acesta, părinţii îşi descoperă propriile contradicţii, pe care reuşesc să şi le asume cu mult curaj, iar copiii se vor afla în faţa unor adulţi care nu mai pretind că deţin adevărul.
Întrebarea care se pune în continuare este una cel puţin la fel de importantă: Dar
adulţii îi înţeleg cu adevărat pe copii?
Limbajul lor este diferit, iar mulţi adulţi este foarte probabil că şi-au refulat copilăria, iar alţii poate că încă nu şi-au încheiat-o.
este greu….
Oricine are un copil sau lucreaza cu unul ar trebui sa citeasca cartile lui Dolto. Cred ca e cel mai mare nume in domeniu.
Am citit aproape toate cartile lui Dolto si sincer am ramas profund impresionat de acuratetea afirmatiilor expuse de dansa. Recomand cu mare caldura "Imaginea inconstienta a corpului", care este dupa mine una din cele mai superbe carti scrise post-freudiene cu implicatii freudiene