Sâmbătă, 8 mai a.c., a avut loc şedinţa lunară a Cercului de Psihanaliză organizat de Asociaţia pentru Promovarea Psihoterapiei în colaborare cu Universitatea Spiru Haret din Bucureşti.
În aşteptarea prezentării sale pe blog, amintim câteva concepte care au fost abordate şi au stat la baza interpretărilor: angoasă primară, dublă personalitate, Fals Self.
Otto Rank a vorbit pentru prima dată despre angoasa primară, legand-o de trauma naşterii, moment in care unitatea fizica intrauterina a bebelusului este explodata. Angoasa cea mai primitivă este dată de dezintricarea pulsională între pulsiunile de viaţă şi cele de moarte, pe care bebeluşul abia mai târziu reuşeşte să le unifice. Termenul a fost dezvoltat foarte mult de kleinieni, care au îmbogăţit bagajul conceptual cu noţiunile despre fantasmele foarte arhaice. Angoasa primară a bebeluşului este viitoarea angoasă psihotică a adultului care nu a reuşit impreuna cu un mediu continator să se construiască, depăşind spaima originară de îmbucătăţire, de spargere în bucăţi…
Conceptul de dublă personalitate face parte din nosologia psihiatrică si a desemnat initial un tablou clinic de sine statator in care bolnavul se manifesta in momente diferite ca fiind doua persoane in acelasi corp, fara ca cele doua ipostaze sa aiba cunostinta una de alta. Insa, luandu-se in considerare ca nu exista de fapt situatii in care personalitatea sa fie complet scindata, termenul a fost inlocuit cu acela de identitate disociata. Aceasta desemneaza disocierea psihică severă pe care o intalnim in schizofrenie, unde structura psihica ne apare ca fiind scindata. In mod normal, la nevrotic, personalitatea se manifesta diferit in situatii si contexte diferite, fara a-si pierde unitatea si identitatea, in timp ce psihoticul alterneaza doua sau mai multe identitati complet rupte una de alta. Eugen Bleuler a introdus in 1910 termenul de ambivalenta (pe care astazi il folosim pentru a desemna capacitatea Eului matur de a suporta sentimente contradictorii fata de acelasi obiect), referindu-se atunci la dispozitia psihica contradictorie manifestata in cazurile de schizofrenie. În Clivajul Eului în procesul de apărare (1938), S. Freud descrie clivajul ca disociere de tip nevrotic, plasand astfel clivajul personalitatii la nivelul Eului. Mecanismele de apărare nevrotice separă părţi ale Eului care rămân totuşi în legătură, Eul păstrându-şi consistenţa şi unitatea. Aceasta separare se datoreaza coexistentei in Eu a doua atitudini opuse, atat fata de continutul pulsional furnizat de catre Sine, cat si fata de realitatea externa.
Winnicott spune că Eul se dezvoltă ca Adevărat Self dacă răspunde cerinţelor pulsionale în aşa fel încât pulsiunile să fortifice Eul şi nu să devină un factor traumatic pentru el. Eul bebeluşului se îndreaptă treptat către o stare în care cerinţele Sinelui nu vor mai fi resimţite ca venind din exterior, din mediu, ci vor fi recunoscute ca fiind o parte proprie. Când această dezvoltare are loc în mod optim, satisfacerea Sinelui devine un aspect fortificator al Eului care se va comporta ca Adevărat Self. Complianţa naturală a Adevăratului Self este un act de conţinere a mediului deoarece acesta recunoaşte mediul ca fiind o parte a sa: este o capacitate a bebeluşului de a se supune fără a fi expus, spune Winnicott. Eul îşi dezvoltă apărări de tip Fals Self atunci când satisfacţia pulsională traumatizează Eul din cauza faptului că ceva a eşuat în ceea ce Winnicott numeşte „mediu facilitator”. Vorbind despre gradele de Fals Self, apreciază ca fiind problematic modul în care sunt clivate Adevăratul Self şi Falsul Self şi nu pur şi simplu apariţia acestuia din urmă.
