Micul Print este simbolul Lyonului, iar Pinocchio al Florentei – doi baietei care ies din lumea lor pentru a calatori in lumea larga, plina de minunatii, de lucruri incantatoare, atragatoare, dar si de pericole. Uimire, entuziasm, teama, dorinta de a cunoaste oameni si locuri noi, cautarea unui sens si cautarea unor prieteni – iata cateva dintre cele prin care amandoi trec. O lume diversa pe care cu toti visam sa o cunoastem, sa calatorim in ea, dar si o metafora a cunoasterii de sine. Putem privi personajele cu care Micul Print se intalneste ca parti ale Eului, dar si toate intamplarile prin care trece Pinocchio ca fantasme pe care le avem cu totii.

Cum este cand iesi din lumea in care te-ai nascut si ai crescut? Ce ai de vazut in lumea larga? Pe unde ne poarta pasii si cum ne intoarcem acasa?

Iata intrebari la care isi propun sa raspunda Anca Munteanu si Cristina Calarasanu intr-un dialog despre Primul Congres European de Psihoterapie Psihanalitica de Cuplu si Familie, desfasurat la Florenta in mai 2010.

Si atunci aparu vulpea.

– Vino sa te joci cu mine, ii propuse micul print. Sunt asa de trist…
– Nu pot sa ma joc cu tine, spuse vulpea. Nu sunt inca imblanzita.
– Ah! Imi cer scuze.
Dar, dupa ce se gandi putin, adauga :

– Ce inseamna „a imblanzi”?

– Este ceva de mult uitat, spuse vulpea. Inseamna „a creea legaturi”.

Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinţ

Cristina Calarasanu: Am plecat intr-o calatorie ce mi s-a parut, precum in basme, una de initiere. Cu probe si incercari, cu magie si zane, cu zmei si capcauni, cu strumfi si elfi. Plecand de la aceasta metafora care poate descrie imaginarul fantasmatic al calatoriei mele, am plecat spre o lume pe care o cunoasteam doar din carti si spre niste oameni pe care ii stiam doar de departe. Am simtit nevoia sa cunosc intai Florenta, pentru ca mai apoi simtindu-ma primita in casa de oaspeti sa pot face cunostinta cu ceilalti musafiri. Daca hotaram sa urmam firul povestii, m-am simtit ca un pestisor de aur intr-un ocean mare, liber sa inoate si sa cunoasca dupa ce a trait mult timp in acvariul lui ales. Am plecat ca un mesager al echipei noastre.

Cristina Calarasanu: Ca o intalnire dintre doua istorii. Istoria mea recenta si modernitatea inerenta ei si istoria de peste veacuri, incarcata de atingerea artei si culturii. Mi-am ingaduit sa ma las purtata de harta ce imi indica diverse opriri in timp. M-am plimbat prin Piazza Signoria pierzandu-ma in timpul uitat in loc de cladirile ce sunt acolo dintotdeauna, Palazzo Vecchio si-a deschis usile pazite cu mandrie de emblema casei Medici, Galeriile Uffizi mi-au facut cunostinta cu Primavara lui Boticelli si David al lui Michelangelo. Am simtit ca a privi si a respira din priviri incantarea este ceva mai vechi decat a vorbi si a cunoaste intreband.

Anca Munteanu: Cu toata dorinta ta de a te lasa purtata de istorie si de arta, aveai cu tine o lucrare scrisa impreuna cu echipa din Romania, lucrare pe care urma sa o prezinti la acest congres european de psihanaliza. Ce gandeai despre lucrarea cu care ai plecat si care consta, de fapt tot intr-o istorie – cea a constituirii echipei si a primului grup de TFP din Romania?

Cristina Calarasanu: Emotiile si misiunea de a purta aceasta istorie in forma ei scrisa catre toti acesti oameni m-au insotit in permanenta. Mi-am privit de cum am ajuns foile bazandu-ma pe ele ca pe o marturie a calatoriei mele si a prezentei mele in cadrul acestui eveniment in premiera: primul congres european al sectiunii de psihoterapie psihanalitica de cuplu si familie. Insa primele cuvinte pe care le-am auzit venind dinspre presedintele acestei sectiuni, Pierre Benghozi, au fost:

Legatura nu este relatie, iar comunicarea nu este transmitere.

Si m-am intrebat daca prezenta mea era doar efectul inscrierii unei comunicari sau misiunea mea era de a transmite, dincolo de faptele cronologice si stiintifice, si afectul si pasiunea, si daruirea sau angoasa. Si daca asta era misiunea mea, cum puteam „spune” eu toate acestea? Continutul lucrarii a aparut el insusi dintr-un proces similar in care toate acestea s-au impletit facand posibila o afiliere a unei formari straine si o recunoastere a unei istorii renegate.

Cristina Calarasanu: Da, am fost singura din Romania. Asa cum a ramas scris in arhiva acestui congres in statistica tarilor: Romania, 1. Primirea celor de acolo a fost coplesitoare, prin interesul si apropierea lor. Mi-am propus un ragaz de a observa si a ma acomoda si nu l-am avut pentru ca toti cei de acolo doreau sa ne felicite pentru acest pionerat, pentru curaj si pentru munca depusa. M-a impresionat fraza unui coleg francez care mi-a spus

Ati creat un pantec pentru ca un copil sa se poata naste.

Romania este inca purtatoarea unei amintiri a dictaturii comuniste, o amintire care prevaleaza asupra prezentului invaluit in ceata. Oamenii nu prea stiu ce si cum se intampla la noi, cum lucram si cine vine la terapie. Am fost intrebata in special daca sunt singura sau mai sunt si altii. Si am luat aceasta intrebare ca pe o temere de a nu croi precum Sisif un drum fara capat si fara un sprijin care sa poata sustine bolovanul greu.

Rosa Jaitin

Cristina Calarasanu: Este impresionanta metafora acestui Turn Babel. Este o inversare in fapt a haosului produs la origine de intalnirea limbilor si culturilor. Intr-un amestec foarte variat de limbi si culturi produs de intalnirea a 500 de oameni care vorbeau adesea concomitent engleza, franceza, italiana, spaniola, germana, protugheza… S-a creat cumva o legatura mai presus de limba, o transmitere de la inconstient la inconstient in care a existat o singura limba: cea a legaturii. Congresul si-a adus aportul nu doar prin bogatul sau continut stiintific, ci in special prin capacitatea de a gazdui si a creea posibilitatea unui „holding” pentru toti acesti purtatori ai culturii lor. Legatura mai degraba onirica a permis ca asemenea unui vis, pe alocuri intalnirea sa para haotica si confuza, dar in fapt pastrand mereu o logica desavarsita si o continuitate a transmiterii. Eu am fost in permanenta propriul meu traducator, punandu-ma in situatia de a trece prin trei limbi in doar cateva ore (franceza, engleza, italiana) si mai ales in situatia de „a asculta” pe celalalt in orice limba ar fi vorbit el. Caci traducerea este in fapt o „ascultare”, iar redarea ei este o restituire. In momentul in care am prezentat lucrarea in limba franceza, in cadrul seminarului „Terapie psihanalitica familiala si diferente culturale”, am vorbit despre travaliul de traducere intr-o formare ce a presupus mereu o dubla restituire: din spaniola in franceza si din franceza in romana, caci Rosa Jaitin, care a si prezidat acest seminar, este de origine argentiniana si locuieste de multi ani in Franta.

Cristina Calarasanu: Problema traducerii a fost un element-cheie pe parcursul acestor reuniuni. Limba si neintelegerile produse de ea provoaca spaima, tensiune, iritare si, as putea spune: chiar teama de a pierde propria identitate intr-o masa mare de oameni care inghit si devoreaza.

Au existat momente in care traducerea simultana nu a functionat, in care traducatoarele au fost coplesite, in care oamenii nu au mai inteles nimic, momente de deruta in care fiecare a incercat sa situeze ceea ce auzea in propria lui identitate si origine. Nevoia traducerii este inca unul dintre cele mai importante obiecte tranzitionale, intr-o redare dura a unor concepte greu de digerat si care, purtate de un intermediar, par mai usor de asimilat. Experienta cea mai interesanta pe care am avut-o insa legata de limba si traducere a fost in grupul de discutii la care am participat alaturi de alti 8 colegi din Estonia, Norvegia, Anglia, Danemarca, Cehia, Belgia, Germania, grup care in prima zi s-a simtit realmente atacat si incapabil sa se formeze ca un grup, din care diferentelor culturale si de limba. Indelung s-a negociat limba in care vom vorbi si daca putem gasi ceva in comun.

Cristina Calarasanu: Intr-adevar, o lucrare inedita, un fel de autobiografie a unei nasteri recente, care insa nu are timp sa astepte penita istoriei pentru ca trebuie sa ateste certificarea existentei sale. Trei cuvinte-cheie au insotit prezentarea mea: travaliu, fondare si creatie. Un proces complex de fondare si formare, un travaliu de traducere, de construire si de instituire a unei structuri; o nastere si violenta implicita oricarui act creator. Prezentarea a produs rezonanta in special plecand de la aceasta tema a violentei fundamentale a instituirii noului. Cei prezenti in sala si-au reamintit de rezistentele intampinate la implementarea in tara lor, in propriul proces de formare. S-a dezbatut de asemenea ideea de pionerat si implicatiile unui astfel de demers.

Cristina Calarasanu: Poate ca este greu sa raspund la aceasta intrebare, pentru ca m-am intors cu foarte multe lucruri. Am cunoscut multi oameni si fiecare dintre ei si-a pus cumva amprenta asupra modului meu de a gandi si de a privi. Ceea ce m-a impresionat a fost insa o intalnire la care am participat si care a dezbatut o intrebare ce poate sintetiza acest congres: ce este legatura? Lien, link, vinculo, bindeledd, bund… o incercare a lega toate aceste cuvinte intr-un unul, toti acesti oameni intr-un singur grup, de a gasi legatura ca o portavoce a prezentei oriunde am fi, langa oricine am fi.

M-am intors si cu foarte multe reflectii teoretice clinice asupra familiei si cuplului. Motto-ul Congresului s-a bazat pe transformarile care apar in noile configuratii ale familiei si cuplului, un proces de „anamorfoza” asa cum l-a numit Pierre Benghozzi, care creeaza pentru noua „familie-mozaic” nevoia regandirii unui dispozitiv terapeutic care sa permita transmiterea, transformarea si continerea. Adoptie, infertilitate, inseminare artificiala, recompunere, toate acestea produc confuzie si suferinta, iar ascultarea lor, situarea lor in noul context teoretic si clinic este singura modalitate de a primi cererea de ajutor terapeutic. Cuplul modern pare a fi un cuplu fratern, intr-o incercare de a relua rivalitatea si conflictul infantil, iar terapeutul un garant al parintelui care mediaza acest conflict. Noua patologie este una a legaturii, eclipsand aspectul individual nevrotic in favoarea unor aspecte arhaice, simbiotice, urme ale traumatismului si transmiterii transgenerationale din familie si cuplu. Noile forme de parentalitate pun din nou in discutie Oedipul si modul cum a fost el gandit pana acum.

Cristina Calarasanu: Este o calatorie lunga care va ajunge in multe alte locuri. Si in locul meu vor fi altii. Insa vor purta aceeasi istorie si vor avea aceeasi dorinta. De a cunoaste si de a transmite. Si fiindca m-ai intrebat ce am adus cu mine… l-am adus pe Pinocchio. Inca o papusa de lemn, dar vesela si gata sa invete cum este sa te joci si sa fii copil.

Interviu realizat de Anca Munteanu

http://cafegradiva.blogspot.com/