Tehnicile colajului, desenului şi picturii în familie, alegerii de fotografii din propriul trecut şi sculpturii – iată-le pe cele trecute azi în revistă, timp două ore – un adevărat tur de forţă! – de dl Rodolfo de Bernart, preşedintele Asociaţiei Europene de Psihoterapie şi directorul Institutului de Terapie Familială din Florenţa. O expunere foarte densă, focalizată pe imaginile prezentate – cu lumini de veghe şi un ecran mereu foarte plin cu imagini, cu explicaţiile dlui de Bernart, pe o voce joasă şi uneori interiorizată: la drept vorbind, un cadru foarte terapeutic.
M-a interesat îndeosebi tehnica zisă a colajului, foarte spectaculoasă – împrumutată şi adaptată de Rodolfo de Bernart şi colegii de la ITFF (dacă am înţeles corect) de la terapiile în probleme sexuale. Exemplele au venit dinspre psihoterapia de cuplu – cuplurile primind ca sarcină de a-şi întocmi fiecare, separat, câte un colaj pe „ideea de cuplu”, urmând un proces de colaborare în evaluarea şi interpretarea colajelor. A fost foarte stimulativ să interpretezi aceste colaje – şi foarte productiv (colajele sunt folosite atât în terapia problemelor sexuale şi psihoterapia de cuplu, cât şi pentru a reda imaginea de sine a unui grup – şi de asemenea la adopţiile de copii, pentru a developa imaginea pe care cuplul adoptiv o are despre parentalitate). O altă tehnică, Conjoint Family Drawing, a reţinut de asemenea foarte mult atenţia, mai ales la prezentarea filmată a unor cazuri, a dinamicii care se stabileşte între membrii unei familii atunci când sunt îndemnaţi să deseneze împreună pe aceeaşi tablă. De-a dreptul poetică, dar nu mai puţin eficace, este şi tehnica alegerii şi grupării de fotografii din propriul trecut, fotografiile alese, relaţia dintre acestea şi asocierile pe marginea lor dezvăluind multe despre autorii operaţiei. În fine, tehnica sculpturii a fost doar amintită, din lipsă de timp.
Aceste demersuri pornesc de la ideea unei prea mari saturaţii a canalului verbal de comunicare, canalul non-verbal fiind în schimb mai puţin controlat şi manipulat de pacienţi. Canalul non-verbal: adică… non-verbal, non-simbolizat, nenarat, neconştient (dar nu în sensul de „inconştient”, aşadar nu în sensul freudian a ceva refulat). După aprecierea dlui de Bernart, circa 80% din felul în care îi interpretăm pe ceilalţi provine din limbajul non-verbal.
Ar mai fi, în plus, şi motivul că actuala cultură s-a deplasat foarte mult de la cuvânt la imagine, care e mediul de educaţie probabil prevalent al copiilor de azi. L-am întrebat după atelier pe dl de Bernart dacă vede o deplasare a psihoterapiei însăşi de la o paradigmă mai degrabă literară, a cuvântului, precum în vremea lui Freud, la o paradigmă a imaginii, iconică – iar d-sa sa a îmbrăţişat repede această idee (care rezulta de fapt din expunerea sa) şi a dezvoltat-o pornind de la reflecţiile filosofului italian Giovanni Sartori.
Acesta a fost, în două cuvinte, atelierul de azi intitulat „Relaţia terapeutică şi tehnicile non-verbale”, un atelier mai degrabă expozitiv, dar cu multe incursiuni interpretative şi ocoluri explicative, foarte intens, captând audienţa.
 |
| Giovanni Boria |
Mergând, după pauza de masă, la atelierul de psihodramă al lui Giovanni Boria (acelaşi care în prima seară a făcut din toţi participanţii la Congres „oameni cu scaun la cap” – v. foto postare anterioară), nu m-am asteptat la o după-amiaza liniştită, ci la una foarte interactivă – şi am avut dreptate. Am nimerit într-o demonstraţie psihodramatică, adică am fost, printre ceilalţi, un actor al psihodramei. Foarte interesant, de altfel, foarte participativ, cu un grad mare de expunere al actorilor, aşa cum le stă bine unor clienţi ai psihodramei – aceasta, de fapt, era şi ideea, aşa cum a expus de la început dl Boria. A fost un atelier cu o puternică încărcătură… clinică, deşi, bineînţeles, condiţiile nu erau întocmai – în primul rând datorită numărului supradimensionat de participanţi. A fost şi interpretare, şi catharsis – nu voi intra însă în detalii, care sunt fără valoare dacă nu ai participat direct.
Cel de-al treilea atelier al zilei a fost pentru mine cel al britanicului Sean Doherty, intitulat „Psihoterapia inspirată din inimă”. Sean Doherty, care e secretar general al Asociaţiei Europene de Terapii Corporale, a vorbit despre terapiile corporale, organizând totodată demonstraţii simple cu voluntari ori chiar cu întreaga asistenţă. Atât cât am înţeles, este vorba despre conştientizarea unui limbaj şi ale unor semnale ale corpului, ca şi fiziologice – prin tehnici şi o filosofie ce fac apel la date cele mai recente ale ştiinţei, la bunul-simţ, la tehnici de respiraţie şi la sugestiile filosofiilor extrem-orientală.
Psihoterapeut bun Bucuresti – cum il gasesti
Mâine, Congresul se va închide – va relata colega mea Georgiana Brănişteanu. Sâmbăta viitoare veţi putea asculta la Radio România Cultural, de la ora 18.15, o ediţie specială a emisiunii Dosarele PSI – cu interviuri şi relatări de la Congres.
Asteptam cu nerabdare emisiunea :). Iar la demonstratia cu colajul si, din nou, psihodrama, trebuie intr-adevar sa fii acolo, nu neaparat ca sa te prinzi de ceva, ci ca sa rezonezi asa cum trebuie.