„Copilul-umbra” sau Cuvinte care elibereaza de insuportabil

O intrebare frapanta pe care o pune scriitorul olandez P. F. Thomese in cartea sa Copilul-umbra (Schaduwkind, Vitgevery Contact, Amsterdam, 2003). Cartea este scrisa de autor dupa moartea fiicei sale, devenind rapid bestseller in Olanda, fiind si nominalizata pentru prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award. Publicata in peste 15 tari, printre care si in Romania, de catre Editura Humanitas in 2008.

Din umbra inconstientului, ce raspuns poate da psihanaliza?

Dupa prima lectura, am avut sentimentul ca ma aflu in fata unui doliu insuportabil, imposibil de elaborat, cartea aparandu-mi ca parte a unui doliu fara sfarsit.

Am constatat, recitind-o, ca de fapt scriitorul pune in cuvinte experienta tragica a mortii fiicei sale, iar cartea face parte dintr-un travaliu de doliu, o manifestare literara a vietii, „cuvinte care invie din morti”, asa cum spune chiar autorul. Cele 49 de fragmente de proza poetica si reflexiva care compun cartea, fiind extrem de asociativ-literar libere, mi-au lasat impresia a 49 de sedinte de analiza, iar primul meu gand a fost de a fi psihanalistul unui pacient cu o problematica de doliu.

Aveam in fata insa o carte si nu un pacient, asa ca m-am decis sa interpretez aceasta carte prin prisma articolului lui Freud „Doliu si melancolie”. Si pentru ca la intrebarea din acel Cuvant lipsa, mentionat la inceput, nu am putut sa raspund decat tot printr-o intrebare – si anume cum punem in cuvinte ceea ce se afla inainte de cuvinte – m-am sprijinit in interpretarea mea pe notiuni de maternologie, o noua stiinta preocupata de psihanaliza originilor.

Asa cum am amintit, punctul de plecare al cartii este un eveniment real, moartea fiicei autorului la numai 4-5 saptamani de la nastere. Pierdere reala. Doliu. Doliul, ne spune Freud, se caracterizeaza printr-o dispozitie psihica dureroasa, pierderea interesului pentru lumea exterioara, pierderea capacitatii de a alege un nou obiect al iubirii, dezinteres pentru orice realizare. P. F. Thomese descrie toate acestea in cuvinte care zguduie. Dispozitie dureroasa?

Nici nu te-ai dezmeticit bine si durerea abjecta a imbracat rochita-cu-animale-domestice, imprastiind cu buna stiinta prin casa cele mai mici sosete.

O durere adanca, interna, explodand in exterior. Cat despre pierderea interesului pentru lumea exterioara, dezinteres pentru orice realizare, autorul scrie:

Fetita mea, ce are sa se aleaga de lume, acum cand tu nu mai esti? Nimic nu se mai trezeste din somn pentru ca tu n-ai sa mai vii.

Poate fi „lumea mai saraca si mai goala”, asa cum spunea Freud ca se intampla in doliu, decat atat?

Dar ce inseamna sa fii in doliu dupa un copil care n-a apucat sa traiasca decat 4-5 saptamani? Muguri taiati, ne spune Thomese.

Am curatat pomii de flori, am taiat mugurii

pe cand

gradina tocmai inflorise.

O secerare a vietii care tocmai inmugureste. O repetitie necesara autorului pentru a se apara de

panica care poate sa irumpa oricand, din toate dulapurile, din toate ungherele,

de

dezastrul oribil deghizat in lucrurile cele mai dragi,

de

frica provocata pana si de o caciulita de bebelus.

Dar daca ti-e frica pana si de caciulita unui bebelus, afirma scriitorul, nu esti pe drumul cel bun. Este necesar drumul bun al travaliului de doliu. Drum marcat de autor, printre mugurii taiati, inca din primul fragment al cartii:

ne departam de ea pe zi ce trece, cu fiecare pas pe care il facem ne departam de ea. Ne opintim impotriva zilelor, dar zilele nu ne iau in seama. Ne tarasc dupa ele, 

ne tarasc, adaug eu cu toata forta Erosului si a realitatii. Sarcina realitatii, scrie Freud, cea de a realiza ca obiectul iubit nu mai exista si ca tot libidoul trebuie sa fie retras din legaturile lui cu acel obiect, nu poate fi indeplinita imediat si este realizata printr-o mare cheltuiala de timp si energie, de investitii. In plus, mai spune Freud, apare si o mare rezistenta (primele cuvinte ale cartii lui Thomese fiind, de altfel: azi am pus un zid) pentru ca omul nu paraseste cu placere o pozitie a libidoului, mai ales cand nu are in perspectiva o substitutie. Si moartea nu are substitutie, cu atat mai putin moartea unui copil. O viata care dispare, moare de la inceput este negarea vietii. Victoria fara drept de apel a Thanatosului impotriva Erosului.

Moda victoriană a doliului la moartea unui copil. În cea de-a doua fotografie, dantela albă, purtată uneori, simbolizează puritatea celui pierdut.

Insa asa cum spunea scriitoarea Oriana Fallaci,

viata exista si continua sa existe chiar daca un copac moare, chiar daca o floare moare, chiar daca soarele moare.

Chiar daca un copil moare, chiar daca nu avem un nume pentru parintii unui copil care a murit.

Odata pierderea formulata de autor in termeni de a ’’judeca situatia la rece’’, travaliul de doliu isi poate face anuntul. Pentru inceput, prin recunoasterea mesagerilor dezastrului, a semnelor intalnirii cu moartea. Scriitorul spune ca, dupa ce nu a mai avut voie sa isi tina copilul in brate, a invatat sa citeasca aceste semne de pe buze, degete, de pe spatele, umerii celorlalti, in pasi, taceri, si la final citind aparatele medicale. Toate acestea dadeau sens neintelesului mortii, golului fara margini. Iar dupa depasirea negarii si acceptarea realitatii mortii:

trebuie sa fac ceva, nu mai pot continua asa, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat;

acum cred ca doarme linistita, 

spune sotia autorului dupa ce fetita a murit. Da, ii raspunde autorul, dar adauga:

cata vreme o puteai spune, putea fi adevarat,

devine deci posibila realitatea vietii, a nasterii; inainte de a fi un copil-umbra, a fost un copil nascut. O nastere traita si descrisa de autor ca o stare de indragostire, un miracol, o vraja. O nastere menita sa-i redea scriitorului centrul luminos, telul vietii si chiar propria identitate.

Puternica idealizare a nasterii si a copilului descris ca perfect, ca fiind tot ce lipsea, neavand nevoie nici macar de nume, indica o aparare contra pulsiunilor distructive. Pulsiuni distructive extreme de active si puternice, prezentate de autor inca din debutul cartii:

Doamne, ce mai urasc oamenii! Us! Mars!

El afirma chiar ca

Oameni care ranesc, fiind indiferenti, brutali, ignorand diferentele si care iti inchid gura daca esti altfel decat ei, care, mai scrie autorul, ne umilesc cu prezenta lor strigatoare la cer. Si pe care autorul nu reuseste sa-i invinga, sa-i dea la o parte decat facandu-i la fel de neputinciosi ca si el fata de

jalea care patruleaza inarmata pe strazi.

Vedem conturate aici nesiguranta de sine, dificultatile de adaptare la realitatea care frustreaza, dificultatile de socializare. Dar mai ales agresivitatea la adresa oamenilor, proiectie cu aspect paranoic a propriei agresivitati, generata de propriile dificultati de adaptare. Dificultatile de adaptare par sa vina dintr-o rana narcisica puternica suferita de foarte devreme de catre autor si din dificultati de identificare. Din ceea ce marturiseste in carte autorul, rana narcisica pare sa vina din aceea de

a nu fi fost niciodata primul si singurul, 

adica inceputul si sfarsitul. In plus, scriitorul spune ca se simte inventat, a fost

un copil inventat de parintii sai in vremuri marunte, cand oamenii stateau mereu cu spaima ca lucrurile nu se pot decat inrautati.

Un copil neinsemnat (marunt), poate nedorit, care nu putea aduce ceva bun? O inventie si nu o identitate. Intreaga adolescenta, mai spune autorul, a incercat sa evadeze din gandurile parintilor, lucru pe care l-a facut inventandu-si alte vieti, transformandu-se neincetat, prefacandu-se in altul pentru a nu fi nevoit sa traiasca. Un Eu-umbra, as spune. Atunci cand a aparut fiica sa, autorul spune ca nu mai era nevoie sa inventeze, devenise creatorul perfectiunii. Idealizarea fiicei ne aduce si in registrul narcisic. Functia acesteia de obiect narcisic, de identificare cu o stare de narcisism originar este evidenta. Dupa moartea fiicei sale, autorul bea laptele care ramasese in sticla ei. O introiectie o obiectului narcisic primar.

Doliu în Franţa anului 1830

Autorul descrie prima noapte acasa impreuna cu sotia si cu fiica sa ca pe o noapte de dragoste, o fuziune:

Prima noapte, ea intre noi doi… Ca atunci, prima oara cand ai ramas la mine peste noapte. 

Este scena originara, fantasma de a fi intre, a nu fi exclus din patul parintilor. Incestul este si el, fantasmatic, prezent.

Autorul ne face cunoscute si dificultati de separare: Am fost, spune el, acel baiat, acel tanar care vedea in familie o temnita (fuzionala), care nu astepta un copil de la viata, care nu putea intelege cum putea cineva sa-si „imparta” viata.

Pulsiuni distructive, fantasme incestuoase, dificultati de separare si identificare… cu atatea ‘’inventii’’ proiectate, copilul-umbra capata sens.

Dar travaliul de doliu isi continua drumul elaborarii, in timp ce, asa cum scrie Freud, obiectul iubit isi continua psihic existenta. Dispare starea de indragostire odata cu fiinta iubita? Unde se duce dragostea, intreaba Thomese, cand trupul mort este ars si prefacut in scrum. Se refugiaza in asemanari, raspunde autorul. Trupul a fost luat de pe pamant, nu tot ce aminteste de el. Incetul cu incetul, asa cum spune Freud, asupra fiecarei amintiri si asteptari care arata ca libidoul este legat de obiectul pierdut, realitatea isi pune verdictul, si anume ca obiectul iubit nu mai exista, iar autorul poate spune: deci, asta e; a venit timpul s-o vedem pe fiica noastra murind.

O fiica ce in sfarsit are si nume: Elisa Makira Thomese. Nume, ne spune autorul, dictat in somn de un inger care vorbea 1 000 de limbi. Un nume magic si omnipotent. Dar scriitorul se vede obligat sa constate faptul ca nu exista cer, doar pamant, ca deci cerul se vede de pe pamant, si ca nu exista ingeri, doar copil-umbra, un copil ca un crin intre flori. Copil-crin care la inceput era un copil-arin, mic si cenusiu. Scriitorul recunoaste lumina de dincolo de umbra. Si realizeaza ca nici macar moartea propriului copil nu-l poate elibera din Sine, ca el este cel care face o situatie de neinteles.

Am descris un travaliu de doliu asa cum reiese din cele marturisite de autor in carte. Ce fel de doliu, insa?

Intalnim elemente ale unei patologii depresive. De altfel, autorul repeta un doliu trait de autor dupa moartea tatalui sau.

Priveam lumea prin ochii tatalui (eram tata, nu ca tata), astfel ca dupa moartea lui lumea a disparut parca si ea, iar eu am fost loctiitorul tatalui, 

scrie autorul. Un tata caruia, multa vreme dupa inmormantare, i se punea masa ca intotdeauna, primea scrisori la vechea adresa, i se auzeau periodic pasii, i se simtea aroma de tutun. Dupa ce alti oameni s-au mutat in casa, moartea tatalui a devenit realitate. Timpul nu repara, spune autorul, ci repeta. Astfel ca dupa moartea fiicei sale, aceasta devine la randul ei scaunul gol de la masa. Sa fi simtit autorul ca repeta doliul dupa tatal sau? Un tata ce pare sa fi fost de asemenea idealizat, ca si fiica autorului.

Idealizarea, clivajul, nu lasa loc trairii ambivalentei, extrem de puternica, de altfel, ceea ce impiedica si evolutia spre melancolie.

In ceea ce priveste Supraeul, acesta este pus la colt:

delimitare, ingradire, control, terta mica a neputintei; 

un zeu este ceva

minuscul si fragil. 

Asa ca sentimentului de vinovatie nu i se recunoaste existenta.

Nu putem vorbi de doliu si travaliu de doliu fara sa reamintim ceea ce spunea Freud – si anume ca pierderea reala a unui obiect nu provoaca angoasa decat in relatie cu investirea lui interna. Orice pierdere este la nivel de traire de pierdere interna.

Care este pierderea interna a scriitorului provocata de pierderea reala a fiicei sale?

Am spus ca este in principal legata de pierderea obiectelor narcisice primare si a regasirii narcisismului originar. As merge mai departe si as afirma ca pierderea interna se refera la totalitatea originara, cum se numeste in maternologie. In timpul vietii intrauterine fetusul traieste intr-un mediu de omogenitate, totul este constant, nu exista tensiune, nu exista diferente. Aceasta omogenitate se inregistreaza in teritoriile corticale libere, zone de neuroni din creier neprogramate genetic, si se va traduce intr-o traire a totalitatii vitale. La origini, am trait totalitatea vietii pe care am inregistrat-o asa cum am spus in acele teritorii corticale libere. Omul continua sa poarte in el aceasta idee de totalitate originara care devine un obiect virtual si pe care o va cauta toata viata, alegerea partenerului, nasterea propriului copil reprezentand tocmai regasirea acestei totalitati.

Aceasta omogenitate, totalitatea originara, este sfaramata in momentul nasterii, ea fiind reintregita de ingrijirile si de dragostea mamei. Autorul nu vorbeste deloc de propria sa mama, ceea ce o face in fapt omniprezenta. Locul ei este luat de sotia autorului, care este descrisa insa idealizat, ca o Fecioara Maria. Scriitorul pare sa fi suferit mari deficiente in restabilirea legaturii cu totalitatea originara in cadrul relatiei primare cu mama. Aceasta a facut ca fiica sa sa devina o regasire o totalitatii in real (aveam in sfarsit lumea, spune el). Dar asta este imposibil. Iar fiica autorului a devenit copilul-umbra a totalitatii originare pierdute.

Cum se numesc parintii unui copil care a murit? P. F. Thomese ne spune ca este o intrebare prin care se poate raspunde cu cuvinte-umbra.

Carmen Apopei

Psiholog si psihoterapeut