Sambata, in cadrul ultimei intalniri AIPsA din vara aceasta, s-a discutat despre ”inclasificabilul” eseu-meditatie-poem in proza Copilul-umbra, al scriitorului olandez P. F. Thomése (in prezentarea psihologului Carmen Apopei).
Cartea porneste de la un eveniment real – moartea fiicei autorului la patru saptamani de la nastere – si ne ofera o privire in universul sau interior indoliat. Dupa ce am reusit sa o citesc pe toata, ceea ce nu s-a intamplat inainte de sedinta, deci am fost un pic ”pe langa” subiect, m-a intrigat afirmatia de pe coperta a doua, cum ca nu avem de-a face cu un text autobiografic propriu-zis. Cred ca biografiile care se indeparteaza foarte mult de lumea psihica, multumindu-se sa insire evenimente ca margelele pe o ata, nu reusesc sa spuna mare lucru decat unui pasionat de istorie, care studiaza cu aceeasi placere si mumiile egiptene si nu cuiva care vrea sa simta pulsul unei vieti. Realitatea dura a mortii nu este trecuta total sub tacere, ne sunt date niste elemente, atat cat sa se incadreze in mesajul pe care vrea sa il transmita autorul, dar poate ca nici nu voiam sa stiu mai multe despre circumstantele mortii sau despre incercarile medicilor de a o salva pe Isa. Pe bebelus il rapune o boala ca oricare alta, medicii fac aceleasi incercari neputincioase de salvare, ca in orice tara civilizata, singurul lucru care mai ramane, daca este sa sfidam intrucatva conceptia religioasa, este cenusa lui. Important ar fi de stiut care sunt modificarile la nivelul Eului pentru receptaculul evenimentului si cum sunt primite in aceasta noua randuire a realitatii continuturile Se-ului. Interpretarile mele privind aceasta scriere, inspirate de sedinta la care am luat parte sambata, nu au cum sa para altfel decat reci, pentru ca afectul negativ este atat de intens si atat de greu de redat in cuvinte, iar noua randuire este atat de absurda, incat nici autorul nu poate sa o numeasca foarte bine:
Unei femei care isi ingroapa sotul i se spune vaduva, unui barbat ramas fara sotie, vaduv. Un copil fara parinti e orfan. Dar cum se numesc tatal si mama unui copil care a murit?
Cum spune Freud in articolul sau „Doliu si melancolie”, umbra obiectului s-a lasat asupra Eului – si putem face o legatura si cu titlul acestei carti. Vedem la Thomése dispozitia dureroasa – si mi se pare o sintagma prea blanda pentru tanguirea sfasietoare la care asistam, pierderea interesului pentru lumea exterioara si pentru orice realizare care nu are vreo legatura cu amintirea celui mort, de la sosetutele si ciorapeii insirati prin casa, la prima noapte pe care au petrecut-o toti trei si pana la ultima, in care au trebuit sa se desparta de trupul ei rece si greu. Pentru scriitor, cuvintele nu pot insemna decat doliu, argumentand ca realitatea moare neintrerupt, iar acestea trimit la o lume ce tocmai s-a sfarsit, in momentul acesta, pe varful limbii. In fapt, inhibarea si limitarea Eului, asa cum se observa si in aceasta scriere, sunt expresia daruirii exclusive doliului, ceea ce inseamna ca nu mai ramane nimic pentru alte intentii sau interese.
Travaliul doliului inseamna initial negarea:
Cand pierzi un lucru inseamna ca nu mai stii unde l-ai pus.
insa si depasirea lui: testarea realitatii a aratat ca obiectul iubit nu mai exista, iar acest lucru reclama ca intregul libido sa fie retras din legaturile lui cu obiectul. Impotriva acestei tendinte apare o rezistenta care este de inteles: in general omul nu paraseste cu placere o pozitie a libidoului, nici macar cand la orizont se intrezareste o substitutie. Pana la taierea acestei legaturi, este inghitit obiectul, ca sa nu fie inghitita pierderea, pentru ca deocamdata este prea dureroasa. Thomése explica foarte simplu acest fenomen: lumea lor devine o lume launtrica; pastreaza acolo tot ceea ce afara si-a pierdut dreptul la viata; ceea ce cauta, obiectul, nu mai poate fi gasit si recuperat decat in gandurile lor. Cartea incepe cu propozitia:
Azi am pus un gard.
Explicatiile ulterioare si revenirea acestui element pe parcursul eseului ne indreptatesc sa vedem gardul ca pe o rezistenta in fata acceptarii mortii. Chiar si atunci cand spune ca trebuie sa faca ceva, ca lucrurile nu pot continua asa, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, imediat dupa aceea ne vorbeste despre taiatul mugurilor in gradina, semnificant al vietii care a fost intrerupta prea devreme. Ca atare, o activitate care ar trebui sa il faca sa uite de pierdere de fapt ii aminteste de ea.
Inocenta oamenilor putin inainte de catastrofa.
…deci cum sa fie tolerata cand oamenii nu sunt niciodata pregatiti pentru asa ceva? Chiar daca toate elementele indica o posibila nenorocire, intotdeauna argumentele vor fi contracarate de ganduri precum ”asa ceva nu mi se poate intampla chiar mie.” Moartea, regina neincoronata a tragediei, se bucura in general de o ”dulce tihna”, nu o vezi decat acolo unde se cuvine: in cimitire, in anunturi mortuare, in poezii, pentru ca nu esti in stare sa iti intinzi bratele catre ea, de teama sa nu te topesti sau sa impietresti, in functie de viziunea pe care o ai despre nefiinta. Se poate spune ca granitele Eului se sterg in fata mortii, se estompeaza atunci cand avem de-a face cu ea indirect. De aceea, cand sfarsitul cartii marcheaza trecerea de la introiectarea obiectului la o oarecare acceptare a pierderii lui, lacrimile traseaza contururile Eului:
Cine plange e, de cele mai multe ori, in siguranta (…). Odata ce te predai sentimentalismului, devii altul. Renunti la starea de vis dinlauntrul eului si incepi sa fii cineva. (…) Infinitul capata margini.
Pana acolo insa, intreaga paleta in tonuri de gri a starilor negative ne este zugravita. Inauntru, din dulapuri, din unghere, panica poate sa irumpa oricand, iar afara, in aceeasi gradina mentionata mai devreme, s-a strecurat un copac clandestin, fara ca el sa il planteze, si care acum era cat un copil. Fiica lui, atat de iubita si dorita, a pierit, in timp ce altii traiesc. Putem lesne include aceasta remarca in categoria resentimentului, pentru ca afirmase cu cateva randuri mai sus cat de tare a inceput sa urasca oamenii. Vorbeste despre aceasta ura si pe la jumatatea lucrarii, insistand asupra dificultatii de a trai alaturi de acestia, despre faptul ca majoritatea le-au devenit lor, parintilor indoliati, insuportabili, si conchide ca, daca e adevarat ca uneori moare cine nu trebuie, inseamna ca altcineva ar fi trebuit sa moara. Nu doar zidul rezistentei se ridica dupa moarte, ci si zidul angoasei, de care Thomése spune ca se simte impresurat si ca nu este in stare sa priveasca dincolo. Insa tot angoasa poate fi pusa in slujba vietii:
Ca sa poti trai trebuie sa te temi de moarte.
…si, adauga autorul, pentru asta trebuie sa ai ceva de pierdut. Dar el considera ca ce era mai important pentru el a pierit. Iar micutul personaj din viata lui era atat de pretios, incat ii asemuieste momentul in care trece in nefiinta cu o tragedie vazuta la teatru. Observam aici o aparare, pentru ca titulatura de spectator, si nu de participant, te scuteste de suferinta. La instrainare se refera si atunci cand spune ca a lor casa a devenit casa altora, iar acest lucru se poate extinde si la nivelul Eului, continuarea fiind aceea ca ei se simt straini si in propria lor viata. Tot pentru a se apara de durere sunt folosite si referintele biblice. Acestea sunt de fapt niste fantasme de reparatie, precum invierea fetitei lui Iair de Isus, sau fuga in Egipt, pentru ca la Betleem este ucidere de prunci. Si in vis transpare dorinta ca evenimentele sa fi luat o alta turnura: avionul in care se afla fetita lui evita o coliziune, altul se prabuseste in munti, ci chiar daca ar fi fost loviti, existau parasute cu care sa se salveze, ”zborul” nu i-ar fi fost curmat atat de devreme.
Evenimentul traumatic modifica amintirile. Compara viata cu o carte din care nu a mai citit o vreme si pe care incearca acum sa o deschida, dar nu mai gaseste pagina la care era, incearca sa citeasca la intamplare un pasaj, dar nu recunoaste nimic, de parca ar fi nimerit intr-unul din acele romane rusesti in care personajelor li se tot schimba numele. Daca memoria este alterata, atunci si timpul de care aceasta se prinde nu mai este la fel. Cel dinainte de decesul fetitei este inca unul ”domestic”; cand ea agonizeaza incepe sa se lase o ”bezna pana la marginile timpului”; in sfarsit, depresia instalata dupa aceea dilata si temporalitatea (”in gandurile noastre, timpul inca prisoseste”), nu neaparat pentru ca se instaleaza o disperata monotonie, ci pentru ca moartea arunca asupra lor un strop din infinitatea sa, iar ei ii recunosc gustul amar pentru ca pulsiunea de moarte se zbate sa isi faca loc inca din timpul vietii:
Bajbaim dupa urmele unui intreg mai vast care nu mai exista, n-a existat niciodata, intr-un peisaj cufundat in somn.
Zicalei ca ”timpul vindeca”, autorul ii opune propria conceptie, anume ca ”timpul repeta”:
Repeti unul si acelasi lucru pana cand, in cele din urma, uiti cum a fost la inceput.
Cuvintele fac ca un lucru sa traiasca, caci linistea inseamna vid, dar in acelasi timp sterg amintirea dureroasa, printr-o anumita desensibilizare. Thomése asociaza lipsa cuvintelor cu o spulberare in noapte, cu o mistuire in spatiu, iar atunci cand valul lor este prea greu, tacerea face o gaura in zidul de cuvinte, iar ei pot sa respire prin ea. Ca sa intelegem insa complet procesul prin care constiinta si-a recastigat autonomia, trebuie sa vedem mai intai ce anume a investit Thomése in fetita lui.
Mai intai, putem spune ca Isa a fost o prelungire narcisica a sa. Poate de aceea, atunci cand moare, are loc o identificare cu fetita lui si ii bea laptele. La un moment dat, in carte apare arhetipul copilului-batran, ce exprima foarte bine ca ea a fost conceputa demult in mintea lui, iar actul procreerii doar a materializat-o. Atunci cand moare si devine mai grea ca niciodata, autorul spune ca nu mai exista un ”suflet” care sa-i impinga trupsorul tot mai sus, impotriva fortelor pamantului. In traducere, psihicul lui o continea pe ea, si datorita lui traia:
Viata unui copil e o nascocire a parintilor. Ei nu numai ca dau viata copilului, ci il si inventeaza.
Vorbeste apoi ca toata tineretea a incercat sa evadeze din gandurile parintilor lui, sa nu devina sablonul pentru proiectiile lor, dar mi se pare ca face acelasi lucru si cu Isa, atunci cand ii planifica viitorul, deoarece copiii tind a repeta greselile parintilor, inconstient. Pe ea o asteptau ”cele mai frumoase vieti”, insa erau vietile pe care el le pregatise, nu prea vad cum s-ar fi putut aceasta copila desprinde mai tarziu de influenta tatalui, care incercase sa isi vindece ”boala”, rana narcisica a unui copil de care nu s-a tinut cont, prin ”viata”, printr-o creatie desavarsita, cu care sa se poata confunda in perfectiunea ei: Cogito ergo es (Gandesc deci existi). Freud considera ca identificarea este o ”faza primara a alegerii de obiect”, legata de stadiul oral, canibalic, al dezvoltarii libidoului, in care subiectul ar dori sa isi incorporeze obiectul, prin devorarea lui.
Pe de o parte, exista o fixatie asupra obiectului iubit, iar pe de alta parte o mica rezistenta a investirii in obiect. Otto Rank observa ca aceasta contradictie cere ca alegerea de obiect sa aiba loc pe o baza narcisica, astfel incat investirea in obiect, atunci cand apar dificultati in calea ei, sa poata regresa la narcisism. Thomése spune ca a trait nasterea ei ca pe o indragostire. De sine, adaug eu, pentru ca mai incolo completeaza ca indragostirea preceda identitatea. Exista amorezi care spun ca simt pierderea persoanei iubite ca pe o pierdere a limitelor corporale. Asta pentru ca acea persoana ii defineste, aveau nevoie de altcineva ca sa se vada pe ei insisi, paradoxal.
Pentru ca problemele lui traversasera copilaria si il insotisera la maturitate, doliul pentru Isa inseamna o prelungire a doliului fata de tata, care nu a putut sa fie facut cum trebuie tocmai pentru ca existasera dificultati in relatia lor. I-a negat mult timp moartea, prefacandu-se ca nu se intamplase nimic, parcandu-i masina si pastrandu-i un loc la masa. Insa prelungind acel doliu el poate sa isi si integreze continuturile Se-ului care nu pot fi prelucrate decat printr-o reeditare. Dizolvarea legaturilor cu obiectul anihilat se produce prin suma satisfacerilor narcisice de a fi in viata, dar in acest caz particular, mai inseamna si altceva, iar urmatorul citat ne poate conduce pe o pista buna:
Ajunsesem in lumea dinaintea pierderii, unde totul urma sa se intample. Imi traiam intoarcerea in paduri din care lipsisem atata amar de vreme. Ceva se vindecase, fusese descoperita o cale de trecere. O iesire. Din mine insumi, din sine – caci sinele e limita prin care ne izolam singuri de marele tot.
Intoarcerea in paduri reprezinta o revenire in leaganul copilariei, inainte de pierderea cea mai importanta, a lui insusi, iar daca sinele are aceasta semnificatie, vindecarea inseamna ca a fost descoperita o cale de trecere, o modalitate prin care instantele sa isi regleze dinamica. Doar atunci cand continuturile Sinelui pot iesi la suprafata, pot fi integrate, iar Eul poate deveni o entitate bine ancorata in real, in marele carusel al vietii. Doliul nu poate fi trait insa decat in singuratate deplina, ”cu perdelele trase si obloanele inchise”, de aceea P. F. Thomése nu isi concepe eseul cu suferinta lui, caci
Nu scriem cu nevrozele noastre,
spunea Deleuze in Critique et clinique, ci ofera o deschidere, o posibilitate de manifestare a vietii, deblocata din psihic. Tocmai acum, cand poate sa astearna pe hartie trairile lui, inseamna ca este in siguranta, ca un sentiment exprimat este unul controlat.
In cadrul sedintei s-a ridicat problema autenticitatii trairilor descrise. Cred ca abia in acest moment poate sa vorbeasca despre acestea, cand el este stapanul, si nu invers. Asta nu inseamna ca nu doreste o empatizare din partea cititorului, de aceea se straduieste sa descrie cat mai fidel ceea ce apartine timpului trecut. In acelasi timp, Isa este ridicata din propriul corp si depusa in limba. Devine ceea ce trebuie sa se nasca iar si iar, in cuvintele pe care i le gaseste. Desi ponegreste literatura autobiografica, Thomése nu are succes decat atunci cand concepe un text care se impleteste intr-o tesatura narcisica. Asta pentru ca literatura ”intima” este cea care face sa vibreze coarda sensibilitatii.
...va solicităm sprijinul, dragă cititoare, dragă cititorule. Audiența noastră a crescut foarte mult, cu deosebire în ultima vreme. Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este o publicație online unică, din câte cunoaștem, prin profil editorial, format și continuitate. Din 2007, am publicat mii de articole, eseuri, interviuri, știri, corespondențe și transmisiuni de la evenimente locale, naționale și internaționale, recenzii și cronici, anchete, sinteze și dosare, pictoriale, sondaje, opinii și comentarii - scrise, video, audio și grafice, de psihanaliză și psihoterapie de varii orientări, de psihiatrie, psihologie și dezvoltare personală, dar și sociale, educaţionale şi comunitare, pentru drepturile omului şi nediscriminare, culturale, literare și artistice, istorice și filosofice. Realizarea lor a presupus, cale de mulți ani, o muncă enormă, uneori „la foc continuu” ori „în direct”, consacrând nopți, weekend-uri și vacanțe. Au fost necesare felurite resurse, implicare și bani, toate în regim de voluntariat.
Faptul că ne citiți și că reveniți mereu ne încurajează și ne arată că suntem pe drumul bun. Ca publicație de tip magazin independentă editorial, nefinanţată, apărând într-o piață media vastă și cu mari resurse, avem nevoie de susținerea dv. pentru a face mai departe jurnalism psi de calitate. Fiecare contribuție de la dv., mai mare sau mai mică, este foarte importantă pentru a putea continua. Susţineţi Cafe Gradiva cu 1 euro sau mai mult - durează doar un minut. Vă mulţumim!
Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este un magazin online de psihologie, psihoterapie, psihanaliză şi psihiatrie şi cu deschidere spre sfera artistică şi culturală, educaţională, socială şi a proiectelor comunitare.
prozatorul ca si poetul Ieri am gasit cartea si tot ieri noapte am terminat-o de citit. Si sunt inca sub impresia senzatiilor si nu a ratiunii pentru a reusi un comentariu obiectiv prin tehnica psihanalizei aplicate. Dupa parerea mea este o carte puternica care rezista oricaror interpretari, e atat si inca ceva, dincolo de orice comentariu. As indrazni sa spun ca aceasta carte e scrisa din "cuvinte ezitante" asa cum frumos vorbea in postfata traducatorul despre literatura ezitanta in care cuvintele "unul cate unul, silaba cu silaba, sunt "aduse din nou, cu maxima precizie, in zona tacerii". cuvinte simple care se transforma intr-o "limba poezeasca" cum spunea regretatul Nichita. Cuvinte pentru o simfonie a tristetii si nu intamplator autorul s-a lasat inspirat in demersul sau scriitoricesc de o "A treia voce", de "maestrii ezitarii" cum ii numea el, dintre care il numesc la randu-mi, profund impresionata, pe Olivier Messien, a carui muzica m-a cutremurat:http://www.youtube.com/watch?v=OJ-GwxyJ2ZY si daca incerc sa gandesc psihanalitic, vad cum oameni din culturi diferite, din domenii sau subdomenii diferite ale artei, au ajuns prin profunzimea simtirii si gandirii lor la acelasi filon al inconstientului colectiv de care vorbea jung, si au accesat arhetipuri ale suferintei umane. Arhetipuri, pe care, prin mestesugul inalt al artei lor, ni le-au relevat. Pentru ca noi sa reusim sa ne exprimam neexprimabilul, sa intelegem neintelesul, sa aceptam inacceptabilul, atunci cand cea mai teribila suferinta ne loveste. Recunosc in prozator un thomese nichitescian care reuseste un poem in proza si trec de la un capitol al cartii la o poezie a lui Nichita, si de la poezie a lui Nichita la alt capitol a lui Thomese, de la "Zeul" la "Elegia a doua, Getica", de la "Nod 1" la "Totul e inghetat", de la "La nesfarsit" la "Semn 3" de la "Casa nel Bosco" la "Nod 6" si tot asa. Mainile imi tremura cand grabita trec de la un capitol de proza la poezie, si invers, fiindca un sens il lumineaza pe altul acum, fraze si versuri imi vorbesc din nou, mult mai incarcate de intelesuri, vrand parca sa-mi grabeasca un travaliu de doliu de-abia inceput. Si intr-un tarziu "renunt de la starea de vis dinlauntrul eului", imi pun Eu-l intr-o cutie pe care o tin la subsoara, urmand sa arat mai tarziu suferinta mea, nu inainte de a recita resemnata: Ca si cum ai vedea muntii plagand,/ca si cum ai ceti in deserturi un gand,/ca si cum ai fi mort si totusi alergand,/ca si cum ieri ar fi in curand,/astfel stau palid si trist, fumegand. (Nichita Stanescu, Semn 5). mirela adriana P.S.: Scuze ca am vorbit prea putin in ton psihanalitic, dintr-o jena a lipsei de experienta in analiza, dar si dintr-o convingerea a mea exprimata in primele randuri: ca o opera de arta are atat de multe valente, incat numai vazand-o din toate unghiurile i se poate aprecia cu adevarat valoarea. Si pe cand, si Nichita in analiza?
Sunt intru totul de acord ca lucrarea lui Thomese pare o faza finala a doliului parental. Atunci cand lacrimile pot fi inlocuite cu cuvinte, doliul se afla in curs de elaborare. Cand pacientul in cabinet inceteaza sa planga si poate vorbi despre ceea ce-l distruge, exista premisele ca obiectul pe care "il plange" sa poata fi resemnificat. E greu de presupus sau de teoretizat doliul de parinte asa cum spune si Thomese si il citeaza Corina "Dar cum se numesc tatal si mama unui copil care a murit?" Pe mine m-a intrigat intrebarea si cuvantul nu mi se pare a lipsi intamplator pentru ca limbajul este o forma de organizare simbolica a energiei psihice (Lacan spunea ca este structura Inconstientului). Poate ca rolul de "parinte indoliat" este de neconceput dat fiind ca un copil este o investitie narcisica foarte puternica, poate cea mai importanta. Identitatea raportata astfel la un "obiect-lipsa" fundamental ("vaduva", "vaduv", "orfan") devine insuficienta. Pare ca e mult mai greu de suportat pierderea unui obiect creat decat a unuia ales (partenerul) sau gasit (parintele). Identificarea e mult mai puternica pentru ca e mai primitiva, "obiectul-copil" e parte a Sinelui la varsta respectiva. In plus, copilul nu e o creatie oarecare ce suporta in pasivitate proiectiile creatorului sau ci raspunde prin modul unic de constructie. Acest raspuns este parte a destinului copilului (cred ca inclusiv a destinului de moarte) dar o parte acceptata de parinte in functie de echilibrul sau narcisic. De exemplu, s-a vorbit (sau s-a fantasmat) in sedinta despre un posibil destin al Isei ("copilul umbra") in cazul in care ar fi supravietuit si s-a lansat ipoteza ca tatal n-ar fi reusit oricum sa faca doliul "copilului imaginar" (ideal) pentru a-i da voie celui real sa-si construiasca destinul cu propriul raspuns. Dar nu putem sti daca idealizarea (un alt concept atins in dezbateri) nu este decat o lumina foarte puternica indreptata de parinte asupra "copilului-umbra" pentru a reusi sa-l faca mai perceptibil pe masura ca-si pierde treptat contururile. S-a mai discutat, intr-adevar, despre autenticitatea suferintei autorului, subiect care ma-ndreapta din nou catre discursul clinic. Suferinta sufleteasca imbraca forme foarte variate, de la conversiile somatice pana la cea mai inalta mentalizare. Scrie autorul nostru de durere sau scrie ca sa se apere de afecte ce-i raman inabordabile sau scrie intr-un timp doi pentru ca, trecandu-i suferinta, se poate plimba pe langa sosetutele din camera? Psihanaliza aplicata ne spune ca, neavand autorul pe canapea, numai contratransferul nostru fata de opera ne poate oferi raspunsuri – si ele au fost foarte variate in sedinta de interpretare – dar eu am sa citez solutia propusa de Corina Gugu in timpul discutiilor pentru a completa chiar cu interventiile ei lucrarea postata si anume de a vedea cartea ca pe un obiect tranzitional care serveste excelent acestui travaliu de separare.
@Mirela: Sa inteleg ca "Nichita in analiza" este o propunere pentru agenda Aipsei? 🙂 Cu mult drag… Asteptam si lucrarea ta despre Van Gogh si Goya, foarte ampla, excelenta lucrare va spun de pe-acum, prezentata in iunie la Cercul de Psihanaliza.
Foarte inspirata interpretare! Precum si celelalte ale Corinei.
Draga Mirela, orice carte buna rezista interpretarii, in opinia mea. Si a lui Freud, pe care mi-l aliez cu modestie, care spunea ca psihanaliza poate da seama doar de continutul unei opere de arta, dar nu si de forma ei artistica, de unicitatea ei, de genul ei (de pilda, literar), ori de talentul sau genialitatea ei. Totusi, cred ca am desprins sensuri interesante sambata, la sedinta, ca si Corina, aici.
Nichita Stanescu a fost deja "analizat" la AIPsA, acum cativa ani – nimeni nu spune insa ca nu putem relua. Poate faci o incercare?
bun articolul Corinei, in linia de calitate cu care ne-a obisnuit – de data asta mi-a placut si mai mult pentru ca mi-a trezit amintiri de la fatza locului, amintiri placute 🙂
imi amintesc, desigur, de f buna punere in tema si analiza "protagonistei" – Carmen Apopei – cea care a dat tonul diverselor sentimente asociate…
si imi mai amintesc, de asemenea, cu placere, de atmosfera care nu se lasa incaputa in cele doua ore
cartea asta nu o s-o citesc! 🙂 dar astept cu interes tema din septembrie
Anamaria, cred ca e o carte pe care o vei intelege mai bine decat altii, in primul rand din punct de vedere al trairilor. Iti va fi draga, dupa ce o vei detesta. Ti-o imprumut eu, via (bunavointa lui) Dorin, care mai trebuie sa ma scuze si pentru ca am facut niste insemnari cu carioca, neavand creion. Deci eu nu ii ofer doar un motiv pentru a ma ierta, ci mai multe. 😀 Mirela, si eu consider ca opera de arta trebuie analizata utilizand mai multe ”limbaje”(doar este epoca 3D, vederea ”mono” e depasita). Tocmai asta e frumos la psihanaliza aplicata, ca poti sa te folosesti de cunostinte din mai multe domenii, de fapt este chiar indicat, iar atunci cand nu le ai, ceilalti te completeaza armonios, de aceea am apreciat interventia ta. Profesoarei mele de romana din liceu, D-zeu s-o ierte, ii placea foarte mult Nichita Stanescu. Daca stau sa ma gandesc, ne dadea si cu psihanaliza pe la nas, dar noi eram prea mici ca sa stim cu ce se mananca. Nu ar fi rau sa incercam sa vedem ce a vrut sa ne transmita Nichita prin opera lui, care in mod hotarat nu se poate privi ca un ”produs” al psihicului exclusiv constient. Sunt sigura ca nu a fost epuizat intr-o singura sedinta AIPsA. Poate ar mai fi ceva de spus, iar opiniile tale, netocite, ar fi cat se poate de fresh. Georgiana, ce chestie, uitasem tocmai de interpretarea mea cu obiectul tranzitional. Buna asta! :)) Ca intotdeauna cand iti bagi mainile prea adanc intr-o interpretare, lipseste vederea panoramica, ce surprinde esentialul: copilul este investitia narcisica cea mai importanta, nu e ca o simpla indragostire, oricat de puternica ar fi cea de a doua. In rest, mi se pare ca al tau comentariu cat o interpretare face o foarte buna pereche cu al meu. Sper ca asta nu face din mine o persoana mai ”fuzionala” decat sunt. Dar pot sa traiesc si cu aceasta perceptie :-j. Dorin, gracias. Dar sper sa imi fie iertate momentele in care poate nu o sa fiu atat de inspirata. Nu stii niciodata daca cum o s-o nimeresti cu aceste interpretari. Daniela, au fost placute si momentele de dupa, nu? E grozav sa gasesti persoane cu care ai atatea lucruri in comun. Atmosfera nu a incaput in cele 2 ore, de aceea au fost necesare mai multe. Mie mi-a placut cartea in sine, numai ca procesul de citire nu e tocmai caldut sau incitant, mai degraba laborios, mai ales daca ai trecut prin experienta doliului. Dar parca e necesara, te unge pe suflet, iti vine sa il imbratisezi pe ala care e reusit sa puna in cuvinte ceea ce tu nici nu reuseai sa gandesti foarte bine.
s-a insistat f mult pe cum se numesc cei care isi pierd copilul. de ce? "i-a murit copilul" nu e de ajuns? mai sint situatii similare: cum esti cind iti moare un frate/ o sora, de ex., sau cum esti cind iti moare un parinte sau se duc amindoi, dar nu ai virsta la care sa te numesti orfan (de mama, de tata, orfan in intelesul deplin al cuvintului cind nu mai niciun parinte) – asta tot ca exemplu.. si ar mai fi cind nu mai ai bunici sau nepoti etc – etc unii oameni sint nevoiti sa treaca printr-un doliu cumplit fiindca le-a murit pisica – ei cum se numesc? e in firea lucrurilor ca unii sa moara inaintea altora, din cauza asta restul (tot ce nu e "in firea lucrurilor") nu mai poarta un nume, simplu, sint accidente, erori, deci nu au voie sa poarte un nume – pt ca le-ar da o certificare universala, ar fi "voie", prin asta, sa se moara si altfel decit "firesc" si asa societatea ar fi debusolata total – simplu, nu?! b.o.
Eu am mentionat asta pentru ca a insistat si autorul, iar ce crede el este important pentru cine vrea sa ii comenteze opera. In Copilul-umbra e vorba de o dificultate generala de a vorbi despre noul sau ”statut”, de parinte care si-a pierdut copilul. Cea mai mare durere din viata mea a fost cand mi-a murit pisica (exotic shorthair alba ca zapada, ochi orange, cea mai frumoasa fiinta de pe pamant). Stiu ca intrasem pe un site in care cei care isi plang animalele pot sa lase acolo cateva cuvinte (despre … ). Stupid, dar atunci mi-a facut bine. Cand a murit mamaie, persoana care mi-a fost ca o mama, cred ca eram prea mica sa realizez foarte bine, dar am aratat prin comportament ca m-a afectat, acum imi dau seama. Deci iti inteleg oful. Societatea nu vrea sa numeasca nenumitul, nefirescul, ca si cum daca ar inchide ochii totul ar fi o mare eroare si nu o oroare.
Impresionanta interpretare. Mi-a placut enorm. Initial am fost descurajata de lungimea ei, insa odata ce am inceput lectura, nu am mai constientizat durata timpului. Usurinta cu care au fost transmise mesajele sunt in mod clar datorate faptului ca limbajul tehnic psihanalitic (multora inaccesibil) este mereu dublat fie de cate o expresie mai populara, fie de o explicatie care popularizeaza prin facilitarea intelegerii.
Nu ma incumet inca la (psih)analize pe text, astept sa ma refamiliarizez cu acest tip de gandire care mi-a fost atat de drag cativa ani…
Daca ar fi sa ma raportez la personajul descris de tine, Carmen Corina (in modul in care tu l-ai perceput), sentimentele si gandurile pe care le-am avut despre el ar fi: un narcisism mult autohranit, explodat, atat de exagerat incat am avut senzatia ca nu pot intelege/accepta trairile lui…iar gandul urmator a fost ca poate de fapt prin aceste exagerari personajul/autorul nu vrea sa fie inteles pentru ca asta ii aduce niste beneficii de care are nevoie inconstient….in mod cert e o izolare de restul umanitatii. Poate ca aceasta prezenta a absurdului creeaza senzatii de inautenticitate.
Mă bucur că ți-a plăcut. Încerc să folosesc cuvinte care să faciliteze înțelegerea în primul rând pentru că și eu am nevoie de așa ceva. Observ, de exemplu, că după atâtea luni de vacanță îmi este ceva mai greu să apelez la limbajul psihanalitic, având în vedere că este destul de dificil, iar înainte beneficiam de folosirea continuă la master. Deci și eu aștept refamiliarizarea.
Poate l-am perceput pe Thomese așa cum aș vrea și eu să fiu câteodată, greu de înțeles, și ca atare pusă la carceră, într-o plăcută izolare. Aș mai putea să spun despre el că este acel gen de artist care face artă din întoarcerea interesului către sine: un narcisist tipic, unul dintre acei răsfățați ai literaturii.
Păi… Cu riscul de a greşi: Texte precum cel de mai sus vorbesc despre ale psihanalizei, despre ale sufletului, dar o fac – cred eu – într-un mod prea alambicat… Şi care, din acest motiv, nu simt să poată trece realmente în tărîmul la care fac trimitere… Am observat şi mulţi oameni care vorbesc, abordează, profesează, însă e foarte posibil să nu-şi fi deschis rveodată uşa vîntoaselor atît de greu suportabile din propriul adînc… Zic şi eu…
E un limbaj tehnic ca oricare altul, nu stiu daca e mai departe de limbajul cotidian decat e cel al altor stiinte (stiintele exacte cred ca se exprima si mai ermetic). Dar aveti dreptate ca traducerea lui in limbaj obisnuit este deosebit de necesara publicului. Va multumim pentru feed-back si va invitam sa puneti intrebari (asta ne va ajuta si pe noi sa mai coboram cu picioarele pe pamant). 🙂
Cartea porneste de la un eveniment real – moartea fiicei autorului la patru saptamani de la nastere – si ne ofera o privire in universul sau interior indoliat. Dupa ce am reusit sa o citesc pe toata, ceea ce nu s-a intamplat inainte de sedinta, deci am fost un pic ”pe langa” subiect, m-a intrigat afirmatia de pe coperta a doua, cum ca nu avem de-a face cu un text autobiografic propriu-zis. Cred ca biografiile care se indeparteaza foarte mult de lumea psihica, multumindu-se sa insire evenimente ca margelele pe o ata, nu reusesc sa spuna mare lucru decat unui pasionat de istorie, care studiaza cu aceeasi placere si mumiile egiptene si nu cuiva care vrea sa simta pulsul unei vieti. Realitatea dura a mortii nu este trecuta total sub tacere, ne sunt date niste elemente, atat cat sa se incadreze in mesajul pe care vrea sa il transmita autorul, dar poate ca nici nu voiam sa stiu mai multe despre circumstantele mortii sau despre incercarile medicilor de a o salva pe Isa. Pe bebelus il rapune o boala ca oricare alta, medicii fac aceleasi incercari neputincioase de salvare, ca in orice tara civilizata, singurul lucru care mai ramane, daca este sa sfidam intrucatva conceptia religioasa, este cenusa lui. Important ar fi de stiut care sunt modificarile la nivelul Eului pentru receptaculul evenimentului si cum sunt primite in aceasta noua randuire a realitatii continuturile Se-ului. Interpretarile mele privind aceasta scriere, inspirate de sedinta la care am luat parte sambata, nu au cum sa para altfel decat reci, pentru ca afectul negativ este atat de intens si atat de greu de redat in cuvinte, iar noua randuire este atat de absurda, incat nici autorul nu poate sa o numeasca foarte bine:
Cred ca trebuie sa citesc cartea asta… am eu o impresie 🙂
prozatorul ca si poetul
Ieri am gasit cartea si tot ieri noapte am terminat-o de citit. Si sunt inca sub impresia senzatiilor si nu a ratiunii pentru a reusi un comentariu obiectiv prin tehnica psihanalizei aplicate.
Dupa parerea mea este o carte puternica care rezista oricaror interpretari, e atat si inca ceva, dincolo de orice comentariu. As indrazni sa spun ca aceasta carte e scrisa din "cuvinte ezitante" asa cum frumos vorbea in postfata traducatorul despre literatura ezitanta in care cuvintele "unul cate unul, silaba cu silaba, sunt "aduse din nou, cu maxima precizie, in zona tacerii". cuvinte simple care se transforma intr-o "limba poezeasca" cum spunea regretatul Nichita. Cuvinte pentru o simfonie a tristetii si nu intamplator autorul s-a lasat inspirat in demersul sau scriitoricesc de o "A treia voce", de "maestrii ezitarii" cum ii numea el, dintre care il numesc la randu-mi, profund impresionata, pe Olivier Messien, a carui muzica m-a cutremurat:http://www.youtube.com/watch?v=OJ-GwxyJ2ZY
si daca incerc sa gandesc psihanalitic, vad cum oameni din culturi diferite, din domenii sau subdomenii diferite ale artei, au ajuns prin profunzimea simtirii si gandirii lor la acelasi filon al inconstientului colectiv de care vorbea jung, si au accesat arhetipuri ale suferintei umane. Arhetipuri, pe care, prin mestesugul inalt al artei lor, ni le-au relevat. Pentru ca noi sa reusim sa ne exprimam neexprimabilul, sa intelegem neintelesul, sa aceptam inacceptabilul, atunci cand cea mai teribila suferinta ne loveste. Recunosc in prozator un thomese nichitescian care reuseste un poem in proza si trec de la un capitol al cartii la o poezie a lui Nichita, si de la poezie a lui Nichita la alt capitol a lui Thomese, de la "Zeul" la "Elegia a doua, Getica", de la "Nod 1" la "Totul e inghetat", de la "La nesfarsit" la "Semn 3" de la "Casa nel Bosco" la "Nod 6" si tot asa. Mainile imi tremura cand grabita trec de la un capitol de proza la poezie, si invers, fiindca un sens il lumineaza pe altul acum, fraze si versuri imi vorbesc din nou, mult mai incarcate de intelesuri, vrand parca sa-mi grabeasca un travaliu de doliu de-abia inceput. Si intr-un tarziu "renunt de la starea de vis dinlauntrul eului", imi pun Eu-l intr-o cutie pe care o tin la subsoara, urmand sa arat mai tarziu suferinta mea, nu inainte de a recita resemnata: Ca si cum ai vedea muntii plagand,/ca si cum ai ceti in deserturi un gand,/ca si cum ai fi mort si totusi alergand,/ca si cum ieri ar fi in curand,/astfel stau palid si trist, fumegand. (Nichita Stanescu, Semn 5).
mirela adriana
P.S.: Scuze ca am vorbit prea putin in ton psihanalitic, dintr-o jena a lipsei de experienta in analiza, dar si dintr-o convingerea a mea exprimata in primele randuri: ca o opera de arta are atat de multe valente, incat numai vazand-o din toate unghiurile i se poate aprecia cu adevarat valoarea.
Si pe cand, si Nichita in analiza?
Sunt intru totul de acord ca lucrarea lui Thomese pare o faza finala a doliului parental. Atunci cand lacrimile pot fi inlocuite cu cuvinte, doliul se afla in curs de elaborare. Cand pacientul in cabinet inceteaza sa planga si poate vorbi despre ceea ce-l distruge, exista premisele ca obiectul pe care "il plange" sa poata fi resemnificat. E greu de presupus sau de teoretizat doliul de parinte asa cum spune si Thomese si il citeaza Corina "Dar cum se numesc tatal si mama unui copil care a murit?" Pe mine m-a intrigat intrebarea si cuvantul nu mi se pare a lipsi intamplator pentru ca limbajul este o forma de organizare simbolica a energiei psihice (Lacan spunea ca este structura Inconstientului). Poate ca rolul de "parinte indoliat" este de neconceput dat fiind ca un copil este o investitie narcisica foarte puternica, poate cea mai importanta. Identitatea raportata astfel la un "obiect-lipsa" fundamental ("vaduva", "vaduv", "orfan") devine insuficienta. Pare ca e mult mai greu de suportat pierderea unui obiect creat decat a unuia ales (partenerul) sau gasit (parintele). Identificarea e mult mai puternica pentru ca e mai primitiva, "obiectul-copil" e parte a Sinelui la varsta respectiva. In plus, copilul nu e o creatie oarecare ce suporta in pasivitate proiectiile creatorului sau ci raspunde prin modul unic de constructie. Acest raspuns este parte a destinului copilului (cred ca inclusiv a destinului de moarte) dar o parte acceptata de parinte in functie de echilibrul sau narcisic. De exemplu, s-a vorbit (sau s-a fantasmat) in sedinta despre un posibil destin al Isei ("copilul umbra") in cazul in care ar fi supravietuit si s-a lansat ipoteza ca tatal n-ar fi reusit oricum sa faca doliul "copilului imaginar" (ideal) pentru a-i da voie celui real sa-si construiasca destinul cu propriul raspuns. Dar nu putem sti daca idealizarea (un alt concept atins in dezbateri) nu este decat o lumina foarte puternica indreptata de parinte asupra "copilului-umbra" pentru a reusi sa-l faca mai perceptibil pe masura ca-si pierde treptat contururile. S-a mai discutat, intr-adevar, despre autenticitatea suferintei autorului, subiect care ma-ndreapta din nou catre discursul clinic. Suferinta sufleteasca imbraca forme foarte variate, de la conversiile somatice pana la cea mai inalta mentalizare. Scrie autorul nostru de durere sau scrie ca sa se apere de afecte ce-i raman inabordabile sau scrie intr-un timp doi pentru ca, trecandu-i suferinta, se poate plimba pe langa sosetutele din camera? Psihanaliza aplicata ne spune ca, neavand autorul pe canapea, numai contratransferul nostru fata de opera ne poate oferi raspunsuri – si ele au fost foarte variate in sedinta de interpretare – dar eu am sa citez solutia propusa de Corina Gugu in timpul discutiilor pentru a completa chiar cu interventiile ei lucrarea postata si anume de a vedea cartea ca pe un obiect tranzitional care serveste excelent acestui travaliu de separare.
@Mirela: Sa inteleg ca "Nichita in analiza" este o propunere pentru agenda Aipsei? 🙂 Cu mult drag…
Asteptam si lucrarea ta despre Van Gogh si Goya, foarte ampla, excelenta lucrare va spun de pe-acum, prezentata in iunie la Cercul de Psihanaliza.
Foarte inspirata interpretare! Precum si celelalte ale Corinei.
Draga Mirela, orice carte buna rezista interpretarii, in opinia mea. Si a lui Freud, pe care mi-l aliez cu modestie, care spunea ca psihanaliza poate da seama doar de continutul unei opere de arta, dar nu si de forma ei artistica, de unicitatea ei, de genul ei (de pilda, literar), ori de talentul sau genialitatea ei. Totusi, cred ca am desprins sensuri interesante sambata, la sedinta, ca si Corina, aici.
Nichita Stanescu a fost deja "analizat" la AIPsA, acum cativa ani – nimeni nu spune insa ca nu putem relua. Poate faci o incercare?
bun articolul Corinei, in linia de calitate cu care ne-a obisnuit
– de data asta mi-a placut si mai mult pentru ca mi-a trezit amintiri de la fatza locului, amintiri placute 🙂
imi amintesc, desigur, de f buna punere in tema si analiza "protagonistei" – Carmen Apopei – cea care a dat tonul diverselor sentimente asociate…
si imi mai amintesc, de asemenea, cu placere, de atmosfera care nu se lasa incaputa in cele doua ore
cartea asta nu o s-o citesc! 🙂 dar astept cu interes tema din septembrie
Anamaria, cred ca e o carte pe care o vei intelege mai bine decat altii, in primul rand din punct de vedere al trairilor. Iti va fi draga, dupa ce o vei detesta. Ti-o imprumut eu, via (bunavointa lui) Dorin, care mai trebuie sa ma scuze si pentru ca am facut niste insemnari cu carioca, neavand creion. Deci eu nu ii ofer doar un motiv pentru a ma ierta, ci mai multe. 😀
Mirela, si eu consider ca opera de arta trebuie analizata utilizand mai multe ”limbaje”(doar este epoca 3D, vederea ”mono” e depasita). Tocmai asta e frumos la psihanaliza aplicata, ca poti sa te folosesti de cunostinte din mai multe domenii, de fapt este chiar indicat, iar atunci cand nu le ai, ceilalti te completeaza armonios, de aceea am apreciat interventia ta. Profesoarei mele de romana din liceu, D-zeu s-o ierte, ii placea foarte mult Nichita Stanescu. Daca stau sa ma gandesc, ne dadea si cu psihanaliza pe la nas, dar noi eram prea mici ca sa stim cu ce se mananca. Nu ar fi rau sa incercam sa vedem ce a vrut sa ne transmita Nichita prin opera lui, care in mod hotarat nu se poate privi ca un ”produs” al psihicului exclusiv constient. Sunt sigura ca nu a fost epuizat intr-o singura sedinta AIPsA. Poate ar mai fi ceva de spus, iar opiniile tale, netocite, ar fi cat se poate de fresh.
Georgiana, ce chestie, uitasem tocmai de interpretarea mea cu obiectul tranzitional. Buna asta! :)) Ca intotdeauna cand iti bagi mainile prea adanc intr-o interpretare, lipseste vederea panoramica, ce surprinde esentialul: copilul este investitia narcisica cea mai importanta, nu e ca o simpla indragostire, oricat de puternica ar fi cea de a doua. In rest, mi se pare ca al tau comentariu cat o interpretare face o foarte buna pereche cu al meu. Sper ca asta nu face din mine o persoana mai ”fuzionala” decat sunt. Dar pot sa traiesc si cu aceasta perceptie :-j.
Dorin, gracias. Dar sper sa imi fie iertate momentele in care poate nu o sa fiu atat de inspirata. Nu stii niciodata daca cum o s-o nimeresti cu aceste interpretari.
Daniela, au fost placute si momentele de dupa, nu? E grozav sa gasesti persoane cu care ai atatea lucruri in comun. Atmosfera nu a incaput in cele 2 ore, de aceea au fost necesare mai multe. Mie mi-a placut cartea in sine, numai ca procesul de citire nu e tocmai caldut sau incitant, mai degraba laborios, mai ales daca ai trecut prin experienta doliului. Dar parca e necesara, te unge pe suflet, iti vine sa il imbratisezi pe ala care e reusit sa puna in cuvinte ceea ce tu nici nu reuseai sa gandesti foarte bine.
s-a insistat f mult pe cum se numesc cei care isi pierd copilul. de ce? "i-a murit copilul" nu e de ajuns?
mai sint situatii similare: cum esti cind iti moare un frate/ o sora, de ex., sau cum esti cind iti moare un parinte sau se duc amindoi, dar nu ai virsta la care sa te numesti orfan (de mama, de tata, orfan in intelesul deplin al cuvintului cind nu mai niciun parinte) – asta tot ca exemplu..
si ar mai fi cind nu mai ai bunici sau nepoti etc – etc
unii oameni sint nevoiti sa treaca printr-un doliu cumplit fiindca le-a murit pisica – ei cum se numesc?
e in firea lucrurilor ca unii sa moara inaintea altora, din cauza asta restul (tot ce nu e "in firea lucrurilor") nu mai poarta un nume, simplu, sint accidente, erori, deci nu au voie sa poarte un nume – pt ca le-ar da o certificare universala, ar fi "voie", prin asta, sa se moara si altfel decit "firesc" si asa societatea ar fi debusolata total – simplu, nu?!
b.o.
Eu am mentionat asta pentru ca a insistat si autorul, iar ce crede el este important pentru cine vrea sa ii comenteze opera. In Copilul-umbra e vorba de o dificultate generala de a vorbi despre noul sau ”statut”, de parinte care si-a pierdut copilul.
Cea mai mare durere din viata mea a fost cand mi-a murit pisica (exotic shorthair alba ca zapada, ochi orange, cea mai frumoasa fiinta de pe pamant). Stiu ca intrasem pe un site in care cei care isi plang animalele pot sa lase acolo cateva cuvinte (despre … ). Stupid, dar atunci mi-a facut bine. Cand a murit mamaie, persoana care mi-a fost ca o mama, cred ca eram prea mica sa realizez foarte bine, dar am aratat prin comportament ca m-a afectat, acum imi dau seama.
Deci iti inteleg oful. Societatea nu vrea sa numeasca nenumitul, nefirescul, ca si cum daca ar inchide ochii totul ar fi o mare eroare si nu o oroare.
Impresionanta interpretare. Mi-a placut enorm. Initial am fost descurajata de lungimea ei, insa odata ce am inceput lectura, nu am mai constientizat durata timpului. Usurinta cu care au fost transmise mesajele sunt in mod clar datorate faptului ca limbajul tehnic psihanalitic (multora inaccesibil) este mereu dublat fie de cate o expresie mai populara, fie de o explicatie care popularizeaza prin facilitarea intelegerii.
Nu ma incumet inca la (psih)analize pe text, astept sa ma refamiliarizez cu acest tip de gandire care mi-a fost atat de drag cativa ani…
Daca ar fi sa ma raportez la personajul descris de tine, Carmen Corina (in modul in care tu l-ai perceput), sentimentele si gandurile pe care le-am avut despre el ar fi: un narcisism mult autohranit, explodat, atat de exagerat incat am avut senzatia ca nu pot intelege/accepta trairile lui…iar gandul urmator a fost ca poate de fapt prin aceste exagerari personajul/autorul nu vrea sa fie inteles pentru ca asta ii aduce niste beneficii de care are nevoie inconstient….in mod cert e o izolare de restul umanitatii. Poate ca aceasta prezenta a absurdului creeaza senzatii de inautenticitate.
Mă bucur că ți-a plăcut. Încerc să folosesc cuvinte care să faciliteze înțelegerea în primul rând pentru că și eu am nevoie de așa ceva. Observ, de exemplu, că după atâtea luni de vacanță îmi este ceva mai greu să apelez la limbajul psihanalitic, având în vedere că este destul de dificil, iar înainte beneficiam de folosirea continuă la master. Deci și eu aștept refamiliarizarea.
Poate l-am perceput pe Thomese așa cum aș vrea și eu să fiu câteodată, greu de înțeles, și ca atare pusă la carceră, într-o plăcută izolare. Aș mai putea să spun despre el că este acel gen de artist care face artă din întoarcerea interesului către sine: un narcisist tipic, unul dintre acei răsfățați ai literaturii.
Păi… Cu riscul de a greşi:
Texte precum cel de mai sus vorbesc despre ale psihanalizei, despre ale sufletului, dar o fac – cred eu – într-un mod prea alambicat… Şi care, din acest motiv, nu simt să poată trece realmente în tărîmul la care fac trimitere…
Am observat şi mulţi oameni care vorbesc, abordează, profesează, însă e foarte posibil să nu-şi fi deschis rveodată uşa vîntoaselor atît de greu suportabile din propriul adînc…
Zic şi eu…
E un limbaj tehnic ca oricare altul, nu stiu daca e mai departe de limbajul cotidian decat e cel al altor stiinte (stiintele exacte cred ca se exprima si mai ermetic). Dar aveti dreptate ca traducerea lui in limbaj obisnuit este deosebit de necesara publicului. Va multumim pentru feed-back si va invitam sa puneti intrebari (asta ne va ajuta si pe noi sa mai coboram cu picioarele pe pamant). 🙂