Printre primele neînţelegeri, speculaţii şi enormităţi care tot apar de câteva zile, în avalanşă, în jurul cazului Mădălina Manole (cu datele destul de evidente ale unei depresii, cu faze maniacale care au făcut din solistă „o persoană veselă” – şi cu atât mai „de neînţeles” în sinuciderea ei!), a fost menţionată şi o posibilă depresie postnatală a iubitei vedete: De ce s-a sinucis acum, tocmai acum, când avea şi un copil pe care îl iubea foarte mult? (Şi, subiacent: Înseamnă că nu l-a iubit suficient?).
La angoasele mamelor (şi în afara zonei prea facile a verdictelor, cu atât mai puţin a celor moralizatoare!) se referă în eseul „Dificultatile materne, intre indiferenta si maternologie” psihologul şi psihoterapeutul Carmen Apopei, cu stagii de formare în maternologie. Un eseu care pune accente utile pe drumul unei conştientizări a dimensiunii psihice maternităţii şi a naşterii psihice a copilului.
Dificultati materne? Asa ceva nu exista. Orice femeie cu scaun la cap isi iubeste copilul, de la inceput, imediat. Daca nu, inseamna automat ca e bolnava. Maternologia, stiinta dificultatilor materne si a dimensiunii psihice a maternitatii? Un moft sau un lux. Spitalele din Romania au alte probleme, cu adevarat importante: nu au bani, de exemplu nici pentru fese.
Sunt reactiile cel mai frecvent intalnite de mine, in Romania, cand am vorbit despre dificultati materne si maternologie. Altfel spus, dificultati materne si maternologie sunt lucruri care nu prea intereseaza pe nimeni.
Ca psiholog / psihoterapeut cu formare in psihanaliza, am urmat si cursurile de maternologie – Certificat de Maternologie Clinica de la Versailles si am avut sansa sa fac un stagiu practic la serviciul de maternologie al Centrului Spitalicesc Charcot, in zona pariziana Saint-Cyr l’Ecole. Un stagiu practic dorit si facut la cererea mea. Un „copil” dorit, deci. Si pentru care aveam suficienta pregatire teoretica si practica. Si totusi… Ideea contactului cu bebelusi de cateva luni imi provoca teama, angoasa, pentru ca, odata ajunsa la Versailles, sa constat ca niciodata altcand la Paris, ca reactia mea este: ei da, sunt la Paris, si cei cu asta? – toate gandurile mele fiind absorbite de intalnirea de a doua zi cu bebelusii din serviciul de maternologie.
Ca psiholog, imi dau seama ca teama, angoasa legate de aceasta intalnire sunt declansate de reactivarea, prin contactul cu bebelusii, a propriilor mele temeri, angoase, trairi din perioada cand eram eu insami un bebelus. Este, in fapt, si ceea, in mod inconstient, retraieste cu fiecare nastere fiecare mama care isi ingrijeste nou-nascutul si bebelusul in primele luni de viata, cand exista, pe de o parte, angoasa de neputinta totala, starea de dezorganizare a nou-nascutului si a bebelusului, ambele extrem de greu de imaginat, iar pe de alta parte capacitatea mamei de a le face, afectiv, fata.
Depasindu-mi propriile angoase, in acest stagiu am putut vedea practic cum bebelusii isi exprima trairea, angoasa lor teribila de neputinta, dezorganizare, prin:
plans neintrerupt, agitatie sau dormind mult;
imbolnavindu-se (colici foarte puternice, varsaturi, diaree, infectii, etc.) – toate fara o explicatie medicala clara;
acceptand cu mare dificultate sau chiar refuzand sanul mamei sau biberonul oferit de aceasta;
miscandu-se foarte putin, ramanand aproape imobili in timpul alaptarii;
cel mai frapant – nu-si privesc mama! O mama care la randul ei, nu-i priveste!
In ce priveste mamicile, neputinta lor de a-si ingriji propriul copil isi gaseste expresia in :
stari de epuizare, exasperare si acuze frecvente ca nu se simt sustinute;
se simt invadate de ideea ca ar putea face rau copilului;
insomnie, cosmaruri, ganduri negre;
nu suporta plansul bebelusului;
frica de a ramane singure cu bebelusul.
Ceea ce am mentionat mai sus nu sunt simptomele unei boli, ci, atunci cand sunt frecvente si intense, semne ca aceste mamici se simt depasite de situatie.
Credeti ca bebelusii si mamele din Romania nu au aceleasi probleme, nu se manifesta la fel?
Am spus ca ingrijirea bebelusului readuce pentru mama amintirea perioadei in care a fost ea insasi bebelus, cu tot ce a trait atunci. Si daca ce a trait atunci nu a fost tocmai placut, a avea grija de propriul copil devine extrem de dificil si uneori aproape imposibil. Iar ce a trait ca bebelus cea care acum este mama, depinde de modul in care, la randul ei, mama sa, in functie de propria istorie personala, a ingrijit-o, de ce a predominat in ce i-a transmis prin aceste ingrijiri – tandrete sau duritate, calm sau nerabdare, siguranta sau nesiguranta etc. si care acum se vor regasi in maniera si in dificultatile pe care le are mama cand isi ingrijeste bebelusul.
Acest lucru mi-a fost confirmat de mamicile din unitatea de maternologie:
mama mi-a spus ca era un chin pentru ea sa ma alapteze
(precizez ca in unitate mamele aveau dificultati in a-si alapta copilul si doreau sa fie acompaniate de o asistenta atunci cand alaptau), sau:
mama nu suporta sa ma schimbe,
spune o mamica, foarte satisfacuta insa ca bebelusul ei face scaunul in fiecare zi la aceeasi ora, deci nu indrazneste sa o deranjeze.
Dar cel mai important consider ca este faptul ca aceste mamici isi pot recunoaste, isi pot exprima suferinta data de dificultatea de a fi mama – primul pas in rezolvarea unei probleme nu este oare formularea, recunoasterea problemei? Si, in plus, o pot spune fara a fi acuzate
cum sa nu-ti iubesti copilul, esti nebuna?
si sunt ajutate sa depaseasca aceste dificultati.
Cum sunt ajutate? In primul rand, asa cum am spus, recunoscandu-li-se suferinta. Nu li se spune ca nu sunt mame bune, chiar daca aud o mama zicand
eu imi iubesc mai mult cainele decat copilul,
sau
acest copil este o greseala.
Sunt ascultate si ajutate sa inteleaga cauza suferintei lor, de care nu sunt responsabili nici mama si nici copilul. Dar mai ales sunt ajutate sa-si poata spune, lor si bebelusilor lor: o sa treaca, atunci cand, de exemplu, bebelusul plange cand il iau in brate, sau cand le refuza categoric sanul sau biberonul cand vor sa-l hraneasca. Li se asigura, de catre intreg personalul din unitatea de maternologie (medici, psihologi, asistente), o zona de liniste si siguranta in mijlocul furtunii pe care mamele o traiesc prin intalnirea dintre propriile lor temeri, angoase „neingrijite” si temerile, angoasele bebelusului care este incapabil sa si le „ingrijeasca” singur si asteapta asta de la mama sa. De asemenea, bebelusul asteapta ca cineva sa-i recunoasca si sa dea sens suferintei lui, lumii in care se afla.
Da, stiu ca esti suparat pentru ca mama ta nu te intelege
ii spun unui bebelus de trei luni care nu se opreste din plans, iar in acel moment se opreste din plans si ma priveste.
Uite, a inteles ce i-ai zis,
imi spune asistenta care era langa mine.
Dar sa nu-l uitam pe tata. Am vazut cum, prin ingrijirile acordate mamei si bebelusului in unitatea de maternologie, un tata care, neputand intelege dificultatile sotiei sale de a fi mama, nu voia sa mai aiba de-a face cu nici unul din cei doi, vazand progresele din relatia mama-copil, a fost capabil sa isi ia in brate copilul, sa-i dea biberonul si sa discute problemele cu sotia.
Ingrijirile acordate in maternologie, care, in paranteza fie spus, nu costa nimic, nici cat o fasa, fac posibil ca mama sa-si elibereze capacitatea de a fi mama si prin aceasta ca bebelusul sa creasca protejat si iubit, in loc de a fi neglijat sau chiar maltratat, abuzat. Si ca mama si bebelusul, dar si tatal sa se poata privi! Cu dragoste si incredere reciproca! Asta este miza relatiei mama-bebelus in primele momente, primele luni de viata, dragostea si increderea care se vor cladi pe baza pusa acum, si pe care apoi copilul va putea sa le manifeste si fata de ceilalti oameni, fata de viata. Maternologia vine sa ne spuna ca ratarea intalnirii mama-bebelus in primele luni de viata este foarte greu si uneori chiar imposibil de recuperat si poate insemna chiar pierderea pariului cu viata.
...va solicităm sprijinul, dragă cititoare, dragă cititorule. Audiența noastră a crescut foarte mult, cu deosebire în ultima vreme. Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este o publicație online unică, din câte cunoaștem, prin profil editorial, format și continuitate. Din 2007, am publicat mii de articole, eseuri, interviuri, știri, corespondențe și transmisiuni de la evenimente locale, naționale și internaționale, recenzii și cronici, anchete, sinteze și dosare, pictoriale, sondaje, opinii și comentarii - scrise, video, audio și grafice, de psihanaliză și psihoterapie de varii orientări, de psihiatrie, psihologie și dezvoltare personală, dar și sociale, educaţionale şi comunitare, pentru drepturile omului şi nediscriminare, culturale, literare și artistice, istorice și filosofice. Realizarea lor a presupus, cale de mulți ani, o muncă enormă, uneori „la foc continuu” ori „în direct”, consacrând nopți, weekend-uri și vacanțe. Au fost necesare felurite resurse, implicare și bani, toate în regim de voluntariat.
Faptul că ne citiți și că reveniți mereu ne încurajează și ne arată că suntem pe drumul bun. Ca publicație de tip magazin independentă editorial, nefinanţată, apărând într-o piață media vastă și cu mari resurse, avem nevoie de susținerea dv. pentru a face mai departe jurnalism psi de calitate. Fiecare contribuție de la dv., mai mare sau mai mică, este foarte importantă pentru a putea continua. Susţineţi Cafe Gradiva cu 1 euro sau mai mult - durează doar un minut. Vă mulţumim!
Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este un magazin online de psihologie, psihoterapie, psihanaliză şi psihiatrie şi cu deschidere spre sfera artistică şi culturală, educaţională, socială şi a proiectelor comunitare.
Un titlu curajos si un articol pe masura. Cred ca ar fi util sa il citeasca mai multe mamici, sa nu se blameze, sa inteleaga faptul ca pot exista solutii, ca ele nu sunt ”defecte”. Ce frumoasa trebuie sa fi fost experienta de la Versailles, sa vezi cum lucreaza specialistii in maternologie in conditii optime, nu ca la noi.
Iar despre enormitatile spuse in cazul Madalina Manole ce sa mai zic. Iti vine sa iti astupi urechile.
Si inteleg ca oamenii obisnuiti nu pot sa spuna decat banalitati gen ”parea fericita; era mama, cum de nu s-a gandit la ala mic; ce i-o fi venit sa se creada urata; etc.” dar nimeni nu zice nimic de tulburarea maniacala pe care a mentionat-o Dorin, atat de evidenta si din descririle sotului; de faptul ca un copil iti poate reactiva propriile traume legate de aceeasi perioada din viata ta; de tulburarea dismorfica corporala…
Si ce fac psihanalistii nostri? Stiu, astea sunt tzatzisme, noi suntem niste intelectuali rasati, nu ne ocupam cu asa ceva.
Tocmai aici ar trebui sa intre in scena Psihanalistii si sa faca un minim efort de evanghelizare a ultimelor cristalizari teoretice ale psihanalizei contemporane.
Dupa cum ati vazut in cazul Madalinei, exista o prapastie intre ceea ce isi reprezinta publicul nespecialist cu privire la psihic si boala psihica, si ceea ce stie psihanaliza, etnopsihiatria sau psihiatria psihodinamica.
Enumar si eu…ca diletant cateva directii 🙂
Inca o data zic…ca ar fi necesara popularizarea unor idei/teorii psihanalitice, plecand de la problema cresterii copilului si enumerand doua/trei idei: – Ce inseamna un parinte suficient de bun ? – Cum sa fii un parinte suficient de bun ? – Stadiile dezvoltarii psihice si cum ar trebui gestionat copilul in fiecare din aceste stadii.
Eu cred ca noua generatie de psihanalisti ar trebui sa iasa din turnul de fildes….asa cum a facut-o Dolto in Franta, popularizand psihanaliza.
Bineinteles, am auzit ca si Dolto a avut limitele ei 🙂
Dar aici doresc sa sustin ideea ca putem ajuta parintii sa isi creasca altfel copii. Punct.
Nu spun ca toata lumea va veni sa-si faca propria psihanaliza, insa parinti interesati despre cum si-ar putea creste copii…cred ca s-ar gasi.
Pai facut un site/blog/revista care sa-si propuna aceasta misiune.
In jurul lui s-ar putea organiza o Comunitate atat virtuala , cat si reala, si s-ar putea organiza Seminarii si Webinarii in cele 5-6 orase importante din tara.
Tematica unui astfel de site ar trebui sa vizeze: rog specialistii sa dezvolte.
Ceea ce propun aici e un business ! Desigur ! De ce ? Pai psihanalistii detin un set de cunostinte de care cred au nevoie cateva categorii de oameni…care nu au o reprezentare asupra existentei acestei teorii.
Cum facem ca Cererea sa se intalneasca cu Oferta ? Prin Internet si Google ! 🙂
De acord cu primul comentariu. Avem nevoie de o Dolto de Roumanie. Al doilea pare cam ciudat asa, cu businessul si toate alea. Cred ca psihanalistii nu ar face popularizare pentru bani, ci daca s-ar convinge ca este ceva in care merita sa investeasca timp si efort. Iar revista… se pare ca s-a infaptuit deja.
Nu ma refer la motivatia psihanalistilor, cand vorbesc de business, ci vreau sa evidentiez ca se poate lucra cu ipoteza ca ar exista suficient interes in randul publicului nespecialist pentru a afla idei despre cresterea copilului, etc.
Cu alte cuvinte, aceasta popularizare ar veni in intampinarea unor nevoi reale pentru care auditoriul ar fi dispus sa plateasca.
Revista s-a infaptuit, asa e, insa ea ramane un spatiu al specialistilor, cel putin prin tematica si limbaj.
Un site de popularizare…ar insemna un site care sa poata fi gasit la o cautare in Google dupa cuvantul depresie si anxietate, sau angoasa, iar pe acest site sa poti gasi: – un articol accesibil despre sursele depresiei in viziunea psihanalitica; – un alt articol despre cum sa-ti cresti copilul pentru a nu deveni depresiv; – o invitatie la un Webinar/Seminar tinut de un specialist; – cateva recomandari de lecturi in aceasta directie; – site-uri pe care poti gasi liste cu psihoterapeuti/psihanalisti acreditati, etc.
Un titlu curajos si un articol pe masura. Cred ca ar fi util sa il citeasca mai multe mamici, sa nu se blameze, sa inteleaga faptul ca pot exista solutii, ca ele nu sunt ”defecte”. Ce frumoasa trebuie sa fi fost experienta de la Versailles, sa vezi cum lucreaza specialistii in maternologie in conditii optime, nu ca la noi.
Iar despre enormitatile spuse in cazul Madalina Manole ce sa mai zic. Iti vine sa iti astupi urechile.
Si inteleg ca oamenii obisnuiti nu pot sa spuna decat banalitati gen ”parea fericita; era mama, cum de nu s-a gandit la ala mic; ce i-o fi venit sa se creada urata; etc.” dar nimeni nu zice nimic de tulburarea maniacala pe care a mentionat-o Dorin, atat de evidenta si din descririle sotului; de faptul ca un copil iti poate reactiva propriile traume legate de aceeasi perioada din viata ta; de tulburarea dismorfica corporala…
Si ce fac psihanalistii nostri? Stiu, astea sunt tzatzisme, noi suntem niste intelectuali rasati, nu ne ocupam cu asa ceva.
Come on..oameni buni !
Tocmai aici ar trebui sa intre in scena Psihanalistii si sa faca un minim efort de evanghelizare a ultimelor cristalizari teoretice ale psihanalizei contemporane.
Dupa cum ati vazut in cazul Madalinei, exista o prapastie intre ceea ce isi reprezinta publicul nespecialist cu privire la psihic si boala psihica, si ceea ce stie psihanaliza, etnopsihiatria sau psihiatria psihodinamica.
Enumar si eu…ca diletant cateva directii 🙂
Inca o data zic…ca ar fi necesara popularizarea unor idei/teorii psihanalitice, plecand de la problema cresterii copilului si enumerand doua/trei idei:
– Ce inseamna un parinte suficient de bun ?
– Cum sa fii un parinte suficient de bun ?
– Stadiile dezvoltarii psihice si cum ar trebui gestionat copilul in fiecare din aceste stadii.
Eu cred ca noua generatie de psihanalisti ar trebui sa iasa din turnul de fildes….asa cum a facut-o Dolto in Franta, popularizand psihanaliza.
Bineinteles, am auzit ca si Dolto a avut limitele ei 🙂
Dar aici doresc sa sustin ideea ca putem ajuta parintii sa isi creasca altfel copii.
Punct.
Nu spun ca toata lumea va veni sa-si faca propria psihanaliza, insa parinti interesati despre cum si-ar putea creste copii…cred ca s-ar gasi.
Cum ar trebui facuta evanghelizarea ?
Pai facut un site/blog/revista care sa-si propuna aceasta misiune.
In jurul lui s-ar putea organiza o Comunitate atat virtuala , cat si reala, si s-ar putea organiza Seminarii si Webinarii in cele 5-6 orase importante din tara.
Tematica unui astfel de site ar trebui sa vizeze: rog specialistii sa dezvolte.
Ceea ce propun aici e un business !
Desigur !
De ce ?
Pai psihanalistii detin un set de cunostinte de care cred au nevoie cateva categorii de oameni…care nu au o reprezentare asupra existentei acestei teorii.
Cum facem ca Cererea sa se intalneasca cu Oferta ?
Prin Internet si Google ! 🙂
De acord cu primul comentariu. Avem nevoie de o Dolto de Roumanie. Al doilea pare cam ciudat asa, cu businessul si toate alea. Cred ca psihanalistii nu ar face popularizare pentru bani, ci daca s-ar convinge ca este ceva in care merita sa investeasca timp si efort. Iar revista… se pare ca s-a infaptuit deja.
Nu ma refer la motivatia psihanalistilor, cand vorbesc de business, ci vreau sa evidentiez ca se poate lucra cu ipoteza ca ar exista suficient interes in randul publicului nespecialist pentru a afla idei despre cresterea copilului, etc.
Cu alte cuvinte, aceasta popularizare ar veni in intampinarea unor nevoi reale pentru care auditoriul ar fi dispus sa plateasca.
Revista s-a infaptuit, asa e, insa ea ramane un spatiu al specialistilor, cel putin prin tematica si limbaj.
Un site de popularizare…ar insemna un site care sa poata fi gasit la o cautare in Google dupa cuvantul depresie si anxietate, sau angoasa, iar pe acest site sa poti gasi:
– un articol accesibil despre sursele depresiei in viziunea psihanalitica;
– un alt articol despre cum sa-ti cresti copilul pentru a nu deveni depresiv;
– o invitatie la un Webinar/Seminar tinut de un specialist;
– cateva recomandari de lecturi in aceasta directie;
– site-uri pe care poti gasi liste cu psihoterapeuti/psihanalisti acreditati, etc.
Vad ca te-ai gandit bine ce presupune. Go 4 it!