Am mers azi, în a doua zi a Congresului European de Psihoterapie, la workshop-ul lui Jim Wilson intitulat „Terapie familială centrată pe copil – crearea unui teatru al posibilităţilor”. Titlu nedezminţit de desfăşurarea atelierului, care a fost o multiplă punere în scenă, „pe acte”.

Ideea principală a fost cea a spontaneităţii în psihoterapie: avem nevoie de paşi, de un algoritm, a spus Jim Wilson, dar mai presus de toate avem nevoie să reflectăm la complexitatea şi imprevizibilitatea profesiei de psihoterapeut. Cu alte cuvinte, eterna dilemă: avem un cadru terapeutic – cum facem să îl depăşim, rămânând totuşi în limitele sale?

Cauti un psihoterapeut in Bucuresti? Iata recomandarile noastre

Că totuşi paşii /cadrul sunt necesare, Jim Wilson a subliniat vorbind despre importanţa contextului. I-a răspuns astfel psihoterapeutului Costin Pătraşcu, care a întrebat – interesat, provocator – dacă, sub presiunea necesităţii de a obţine rezultate (în faţa clienţilor săi), psihoterapeutul îşi mai poate permite să fie spontan, creativ şi ludic. Răspunsul lui Wilson a fost (îl voi exprima foarte sintetic): tocmai această posibilitate de a fi creativ reprezintă soluţia la problema clientului (iar acesta cu siguranţă va recunoaşte soluţia).

Psihoterapeutul Jim Wilson. În spate, o secvenţă a filmului Billy Elliot (Stephen Daldry, 2000), interpretată spre finalul workshop-ului

Interesul lui Jim Wilson, psihoterapeut sistemic britanic, pentru creativitate şi flexibilizarea cadrului terapeutic vine, după propriile-i mărturisiri, din anii ’80, atunci când – după cum a observat în practica sa – psihoterapia era centrată: 1. Pe discurs; 2. Pe discuţii cu părinţii, în absenţa copiilor. Înainte, psihoterapeutul stătea (într-un mod limitat) pe un scaun şi punea întrebări (bune). Dar întrebarea este, după Wilson: Cum putem dezvolta acest dispozitiv? În punerea în scenă – cu ajutorul unor voluntari din sală – a unei situaţii terapeutice din experienţa sa, îmbunătăţirea dispozitivului a fost următoarea: s-a lungit lângă un copil care stătea la podea. A reuşit astfel, într-o împrejurare anume, să deblocheze situaţia terapeutică.

Improvizaţia este „cea mai importantă artă pentru mine”, spunea celebrul Daniel Barenboim, citat de Wilson în cadrul workshop-ului, citat citit din cartea pe care o va lansa mâine în traducere, Prestaţia în practica terapeutică. Îmbunătăţirea repertoriului psihoterapiei cu copii şi familii (tradusă de Elena Ceucă, care a fost prezentă la workshop, la editura Institutului pentru Cuplu şi Familie). Trebuie să ştim să ne păstrăm o anumită naivitate operantă, spune Barenboim; să ştim să rămânem psihoterapeuţi începători, spune Wilson (iată, aproximativ, şi titlul prezentării sale în plen de duminică). Între câmpul reflecţiei şi cel al acţiunii, Wilson mai introduce, la sugestia unui coleg belgian, un termen, cumva neaşteptat – şi anume curajul. Nu e vorba despre curaj într-un sens romantic-eroic, ci despre curajul de a implica, socratic, doi termeni care se află într-un binom: înţelepciune / teamă (wise / fear). Curajul de a încerca lucruri noi – ori, dimpotrivă, obişnuinţa de a juca la sigur.

În acest context, „teatrul de posibilităţi” are în vedere următoarea situaţie: Dacă psihoterapeutul stă nemişcat în acelaşi loc, precum în abordările clasice, atunci şi clienţii săi sunt la fel de blocaţi, prin urmare nu există dinamism ori creativitate.

După workshop, i-am adresat dlui Jim Wilson câteva întrebări legate de ideile expuse – interviul va apărea în ediţia specială a emisiunii Dosarele PSI dedicată Congresului, la Radio România Cultural, 10 iulie (ora 18.15).

Psihoterapeutul Serge Ginger

Tot azi, psihoterapeutul Serge Ginger, co-fondator al Şcolii de Gestalt de la Paris, a susţinut atelierul despre „Lucrul cu visele în Gestalt terapie (cu demonstraţie)”. O temă interesantă, iar dl Ginger, în vârstă de 82 de ani, ştie, se pare, totul despre vise. A introdus tema atelierului cu o trecere în revistă a teoriilor de interpretare a viselor, începând cu anticii şi terminând cu cele psihoterapeutice, pe care le-a numerotat de la 1 la 10. Am aflat astfel lucruri foarte interesante despre utilitatea visului în ontogeneză, pe care nici măcar nu le bănuiam. Nu le voi enumera aici, deşi sunt pur şi simplu fascinante.

Interpretarea şi punerea în scenă a visului

Atelierul a constat, precum se anunţa, şi dintr-o demonstraţie. O voluntară şi-a expus într-o engleză fluentă un vis, care a fost apoi interpretat prin câteva metode dintre cele 10 inventariate (freudiană, jungiană, gestaltiste – mai multe, psihodramatică etc.). Visul a fost în sine interesant (şi chiar literar) – şi asemenea şi experienţa în sine a interpretării (desigur, a fost adaptată şi accelerată pentru necesităţile unei demonstraţii cu public). La final, după o serie de întrebări, de focalizări pe anumite secvenţe şi de punere în scenă a unora, visătoarea a fost întrebată dacă întreaga experienţă i-a prilejuit insight-uri noi şi care dintre tipurile de interpretare a fost mai interesant pentru ea.

Urmează, mâine, noi ateliere şi prezentări în plen – voi reveni cu relatări.